Vânt

03.11.11 by Elena Costea

Vântul, tremură sub greutatea
lumii
și a apei
ce-l mătură
constant.
Tu, te lași ca un tren de ghiață
iubindu-l
și strângându-l
forțat.
Eu mă ridic și mă uit
mereu
spre cerul
mucegăit.

Suntem oameni?

Plumbic

Fulgerul își întinde aripile spre nemurire

plânsul tău îi dă putere morții

şi noaptea ștearsă vede cum tu

îți lași sângele închegat în urmă

cum continui să omori viețile fără milă

 

Și când te lași încet spre patul de argilă…

Demonic
Când luna își întinde aripile
peste hotarele de stele
Și oamenii se strâng
în grupuri,
rând pe rând,
atunci divinul se întinde peste ceruri –
și dealurile devin îngeri
și stelele crează demoni
Dar negrul se oprește
El plânge. Ei omoară.