Trubadurul
Lui Alex Cetăţeanu
Departe, în Canada, trăieşte un român,
Poet adevărat, cu suflet mare,
Atâtea vise-n jurul lui rămân
El doar le-adună şi le dă culoare.
Trăieşte un român peste ocean,
Nobleţea lui se-ntinde pân’ la stele,
În ţară, vine-n fiecare an
Şi ceru-n drumu-i, raze dulci aşterne.
Cu dor de ţară, scrie prin străini,
Răsare poezia-n grai şi-n sânge,
De bucurie ochii lui sunt plini,
Doar inima, din când în când, îi plânge.
E Alex Cetăţeanu, cine nu îl ştie?
Poemele-i sunt raze, lung fior,
Alină suflet rătăcit din glie,
Un trubadur, un veşnic călător.
La Amărăşti, el şi-a zidit o casă
Vegheată de-o biserică pe deal,
Lângă părinţi, e bolta tot frumoasă
Şi mama îl aşteaptă an de an.
Cântec despre natură
Prin mine, trec văzduhuri şi bat din aripi tare,
Mă poartă, zi şi noapte, vibrând ca un catarg
Şi lasă-n pieptul meu dungi fine de culoare,
Pe care vânturi surde le-adună şi le sparg.
Prin mine, gonesc râuri cu peştii coloraţi.
E ceru-atât de-aproape că iată-mi cade-n gură,
Se-adună-ntr-o clipită, toţi munţii cei înalţi,
Luminile, în ochi, se-mprăştie, se-adună.
Marea, din patru unghiuri, năucitor mă cheamă
Cu şoaptele de valuri, cu valurile vii,
Natura toată-mi este prietenă şi mamă,
Eu port în mine cerul cu mii de ciocârlii
Sat natal
Ţi-e trupul mai curat ca o zăpadă,
Mai alb decât ninsoarea ce-a căzut
Şi nu există ochi mai buni să vadă
Mirajul crud al frunzelor de vânt.
Ţi-e trupul mai curat ca firul ierbii,
Dar nimeni nu-i în carnea lui să scurme.
O, Doamne, stăvileşte-n zare cerbii
Şi gândului, dă-i semn de rugăciune.
E clipa…
E clipa când noianul de roze mă cuprinde,
Când urmăresc, tăcută, corăbii care trec,
Un foc care ucide, azi, iată, se aprinde
Şi florile tăcerii în mine se petrec.
E clipa când frunzare topite de rugină
Îşi flutură drapelul sub vântul adormit
Şi cerul clar, şi noaptea cu veşteda lumină
Mă fac să poposesc în ochiul obosit.
E clipa când pământul îşi macină ursita,
Şiraguri de castani rămân în urma mea
Şi-a doua oară, iată, mă-nvăluie ispita
Şi poposesc pe rugul covorului de nea.
Portret
Cum stai în iarba încă udă, cu umeri goi şi păru-n vânt,
Pari o sculptură făurită de-un mare sculptor pe pământ.
Ai trupu-nvăluit în giulgiu de raze galbene şi sfinte,
Cu ochii mari priveşti departe, cu suflet fraged şi cuminte.
În jurul tău, chiar şi copacii întineriţi, de primăvară,
Te cercetează-n amănunt, cu ochi de floare te măsoară
Şi nu ştiu cin’ te-a dăltuit de farmeci orice călător,
Ţi-e gura plină de iubire, trezeşti în inimă fior.
Cum stai în iarbă, pari zeiţă cu ochii mari de mură coaptă,
Laşi fruntea să o lumineze un far aprins pe bolta-naltă.
Pari o Giocondă gânditoare în poieniţa cu-albăstrele
Şi mi se pare că nu eşti decât tot floare printre ele.
Nu mai ştiu
Câmpia, un imens tablou de porţelan…
Şi ninge din pământ şi cer de-azi-noapte,
I-o iarnă rece, cu aromă de metal,
La geamul unei şcoli, se aud şoapte.
O lungă simfonie vibrează împrejur
Şi frigul ne pătrunde drept în oase,
Mi-aş fi dorit o zare de azur,
A ghiocei pământul să miroase.
Nu ştiu ce am, dar parcă vin din luptă,
O negură se-aşterne-n zori de zi
Şi bolta-n astă seară-mi pare suptă,
Eu nu mai ştiu de sunt sau de voi fi?
Related Posts
Tags
Share This
