Scrisoare către un prieten de departe (2)

09.02.13 by

 

Deci Dumnezeu m-a creat cu o sine a mea, cu o conștiință a mea și cu o libertate proprie, dar în același timp eu nu sunt centrul ființei mele, ci sunt des-centrat ontologic. Centrul unic al făpturii, al existenței e Dumnezeul Treimic. În clipa în care fac din mine un centru, o autonomie nu numai morală ci și ontologică, adică dacă-mi impropriez un fel de aseitate (ființă în sine), în acel moment e bai mare … Răul, ca predispoziție, se instaleaza foarte lesne în viața mea pentru ca i-am creat conditiile optime. Răul, după cum lasă să se înteleagă Părinții, e voința pervertită; în loc să slăvesc ceea ce asigură demnitatea și noblețea ființei mele autentice și anume alteritatea ei, mă slăvesc pe mine în îngustimea mea egocentrică, meschină. Pretenția autarhică a individului, faptu’ că face din sine o realitate existentă prin și pentru sine, duce la dramatice rupturi cu rădăcinile sale.Toată suferința lumii, pare-se, de aici pornește și nu există ieșire decât prin re-centrarea în Dumnezeul–Treimic. Insist asupra aspectului treimic ca să pot evidenția mai lesne că alteritatea mea nu e una străină și impersonală, ”obiectivă”, ca cea a uneia care-și cunoaste siderată Stăpânul, ci, revendicându-se din prea-plinul iubirii și dăruirii unui ipostas față de celălalt, are-n ea căldura și autoritatea arhetipului paternal – isvorul Vieții, de aceea zicem: “Tată’ nost’ carele ești în ceruri …”, și nu ne rugăm Lui ca unui stăpân rece și distant, rupt și separat de noi.

Deci, pe de o parte, eu rămân în identitatea mea, dar datorită girului care-l dau alterității mele, deschizându-mă spre “omul ascuns al inimii”, ea va fi aptă de comuniune și dăruire și nu va fi izolată și dezarticulată, repliată meschin asupră-și, opunându-se altor individualități. E musai, de aceea, ca aceste rădăcini profunde ale omului să fie căutate, fiind cele care-I permit reconstrucția ontologică pornind de la nivelul său cel mai adânc și tainic, unde chipul lui Dumnezeu e manifest și neobturat în ascunzimea Lui.

Cât despre credința lumească (Crezarea sau Moralina – un erzaț al credinței, cum spunea ironic cineva), față de credința duhovnicească, e desigur o înclinație onorabilă a sufletului care dorește să adere la Dumnezeul cel Viu și la Împărăția Sa, numai că, pare-se, o face continuând, în fapt, să rămână ancorat de țărână, fiindcă operează cu reprezentări trupești (finite, cum spune Hegel) ale minții, neputându-se nega (suprima, omorî, opera o kenoza personală) în mod autentic pe sine pentru a face loc, în și prin ceea ce neagă, lui  Dumnezeu. E un tip de credință care nu ne poartă nicidecum dincolo de această lume și de noi, spre înalt, ci ne menține mai abitir aici, jos, iar când se referă la Dumnezeu, o face pentru a întări, fără să-și dea seama, identitatea noastră comună, mundană, pervertită, printr-un surogat anesteziant și amăgitor.

 Îmi permit, cu riscul penibilului asumat, dacă mai ai puțină răbdare, să-ți prezint o încercare de decriptare mai detaliată a acestui eșec (ignorat) al conștiinței, citându-mă, pentru că vreau să duc discuția puțin mai departe:

 

Dacă eul nu are negaţia de sine pusă afirmativ în el, acesta nu poate pune infinitul ca infinit, ci doar ca o proiecţie finită a limitei sale. Infinitul astfel produs este unul finit. Într-adevăr, eu sunt cel ce pune infinitul, dar dacă nu sunt suprimat în acesta, ca eu singular, acesta va purta determînaţia univocă a finitudinii mele. Aparenţa de a renunţa la finit, indicând infinitul nu este altceva decât o afirmare ipocrită a eului finit, speculându-l exterior şi nelăsându-se pătruns de dimenșiunea ecstatică a acestuia. Infinitul produs de eul subiectiv este mai mult o prelungire şi exacerbare a propriei vanităţi şi mai puţin un infinit produs prin nevinovăţia dăruirii de sine acestuia – singura premisă ce-i poate garanta autenticitatea şi obiectivitatea. Hegel sancţionează acest mod de gândire în felul următor: „În loc să se ocupe cu lucrul, o atare cunoaştere este dîncolo de el; în loc să zăbovească în lucru şi să uite de sine în el, o astfel de cunoaştere caută totdeauna să prindă altceva şi rămâne mai degrabă la ea însăşi decât este în lucru şi decât se dăruieşte acestuia.“*

Negativitatea eului subiectiv este doar una abstractă, firavă, lipșită de virtuţi metanoice. Ea nu este suficient determinată pentru a produce un infinit obiectiv. Eul finit trebuie să se nege nu doar abstract, indicând infinitul dincolo de el, ci abandonându-se aceluia pe care îl indică şi care – ca infinit – trebuie să fiinţeze în şi prin el însuşi şi nu doar ca o anexă facultativă sau contingentă a eului. Dimpotrivă, tocmai în virtutea infinităţii sale veritabile ce subzistă absolut prin ea însăşi eul finit apare doar ca moment suspendat al eului infinit.

Eul trebuie la un moment dat să renunţe la singularitatea sa subiectivă şi să devină eu universal. Acest lucru se întâmplă doar dacă eu, ca finit, pentru a fi pe măsura infinitului pe care îl indic, îmi neg singularitatea mea (aceea care pune infinitul) – deci neg negaţia – pentru a fi una cu infinitul.„Gândînd, eu renunţ la particularitatea mea subiectivă, mă adâncesc în lucru, las gândirea să se mişte liber; şi gândesc prost când adaug ceva de la mîne.“ * * De-abia acum infinitatea va fi cu adevărat obiectivă şi afirmată ca atare, iar eul va rupe lanţurile finitudînii sale, devenînd universal. Ambele îşi corespund aici.

Gândînd abstract despre infinit, eu sunt încă subiectiv. Gândînd însă ceea ce eu pun în el (gândînd, aşadar, gândul lui) relaţia mea cu el, ca particular, este înlăturată şi mă raportez obiectiv la el. Ceea ce eu pun în el este suprimarea particularităţii mele. Dacă nu suprim în mîne nimic atunci când pun infinitul, punerea lui este tautologică, mă pun tot pe mîne în el ca particular, infinitul astfel obţînut fiind unul părelnic, afectat de subiectivitatea mea egotică. Eul trebuie să se recunoască în ceea ce pune, dar dacă reflectarea infinitului în eul finit nu-i produce acestuia o lărgire a sinelui său, pentru a fi adecvat primit în el, eul are un raport subiectiv unilateral, deformat, cu infinitul. El nu pune ceea ce crede că pune.

În zadar eul finit pune un infinit, dacă acesta nu este lăsat să lucreze liber şi sporitor în eu, dacă nu este lăsat să-şi producă singur determinaţiile în acesta. Indicând infinitul, trebuie să te scufunzi în el şi să fii aidoma conţinutului său: în altul său (finitul), la sine însuşi. „Infinitatea adevărată este cea care nu stă în faţa lucrului în mod unilateral, ci conţîne în ea însăşi finitul ca un moment.“* De aceea, eul trebuie să se dedubleze într-un eu particular şi unul universal. Doar eul universal poate pune infinitul într-un mod adecvat şi obiectiv. În acest caz, cel ce pune realizează că este pus de cel pe care îl pune, adică este moment al lui. Eul finit ştie despre sine că este finit, dar şi că aparţine în mod esenţial universalului, de aceea tot ce este particular şi accident în eu trebuie să dispară, rămânând doar universalul lui. Pentru a fi cu adevărat el însuşi, eul trebuie să se comporte ca un element universal. Această calitate a lui se regăseşte de-abia în infinitul pus obiectiv, pentru sine, şi nu doar ca o prelungire tautologică a eului finit.

Eul finit, o mai spunem o dată, trebuie să se lase determînat de lucrul pe care îl îndică. El nu trebuie să se păstreze ferm şi rigid la sine, ci trebuie să se piardă sporitor în lucru, devenînd una cu el. Abandonul în lucru se face prin periclitarea deliberată a eului, prin dăruirea întreagă de sine acestuia, preluând determînaţiile lui din cea mai pură înterioritate a sa. Acesta îţi va returna eul modificat, dar, astfel pus, el este în totală adecvare cu lucrul pe care îl îndică, producând şi obiectivitatea lui.

Alterarea eului în lucru nu-i periclitează în mod esenţial și fatal fiinţa, pentru că în virtutea unităţii sale transcendentale, „eul se întoarce dîn orice mod determinat în libertatea nelimitatei egalităţi cu sine însuşi.“** Alterarea sa este necesară şi face parte din constituţia sa originară. Eul îşi construieşte universalitatea prin alterarea sa continuă în lucru şi prin suprimarea acestei alterităţi, care îi întoarce eul cu o „pradă“ ce-i produce conţinutul şi îi configurează esenţa.

Atâta vreme cât eul nu are putere de a-şi altera viguros substanţa, respectiv de a pune negaţii radicale în sine – trimiţând în lucru un ”recuperator”al sinelui său – el este închis în capsula finităţii sale, este înţepenit în nemijlocirea egoităţii sale de care nu se poate delimita; este propriul lui ostatic. Între eu şi lucru s-a creat un hiatus. Eul nu mai ajunge la lucru, el nu mai poate ieşi din sine. El doar reflectează asupra lucrului ca asupra unui dat exterior, cu o gândire care, ea însăşi, îşi este șieşi exterioară. Când indică infinitul, el îl speculează gratuit şi nefertil, cultivându-şi de fapt propria suficienţă, sau fiind doar un exerciţiu gol al subiectivităţii sale. Sub aparenţa unei mari generozităţi, el se autoflatează, rămânând închis în particularitatea vanităţii și degustarii sale. El nu are acces real la lucru, acesta nu i s-a revelat ca alter al său. În orice direcţie ar merge el dă doar de sine, dar în forma săracă a particularităţii sale. El nu se poate desprinde de sărăcia subiectivităţii sale, ci rămâne prizonierul ei infinit; nu are încă puterea abstractă a negaţiei de sine.

Eul finit fiind o negaţie a eului infinit, negaţia lui de sine s-ar converti în fapt într-o negare a negaţiei, afirmându-se ca infinit, adică corespunzător lucrului pe care îl îndică. Aici lucrul infinit îşi primeşte obiectivitatea sa, iar eul devine universal; sunt două totalităţi dezvoltate ce au aceeaşi identitate.

În cazul eului finit, gândirea nu-i devîne acestuia substanţa fertilă care să-l deschidă spre sinele său autentic, ci rămâne doar simplu atribut şi înstrument al egoităţii sale. Gândirea este arestată de către eu şi pusă în slujba arbitrară a subiectivităţii sale. Eul nu revine la sine îmbogăţit cu conţinutul gândirii sale, acesta nu-i sporeşte substanţa. Eul speculează infinitul doar pentru a-şi afirma disimulat propria finitudine; el nu şi-l asumă liber şi adecvat în substanţa sa pentru a-l consacra ca infinit, într-o totalitate determinată în care, pe de o parte, este perfect preluat şi reflectat şi faţă de care, pe de altă parte, subzistă ca o totalitate distinctă şi independentă.”

            După modelul propus mai sus – printr-o logică frustă, simplificatoare, la limita barbariei – putem anticipa că la o negație absolută de sine îl primesc pe Dumnezeu întreg, neafectat de nici un reziduu subiectiv, limitativ. Bunăoară, în cazul Părinților, cred eu, smerenia e cea care opereaza această moarte voită, aceasta negare radicală de sine prin tăierea voii proprii, iar a-ți muri moartea – într-un limbaj hegelian deja consacrat – înseamna a nega negația, adica a face o afirmație supremă, universală care  topește în ea, sintetic și constructiv (aufheben – a conserva si a depăși totodată), orice negatie posibilă. Așadar, oricât ar suna de straniu, moartea, jertfa e condiția trăitului. Valoarea vieții se măsoară după câtă moarte ai stârpit în tine.

            Daca acceptăm să murim, să trecem cel puțin printr-o moarte, putem atunci – prin deschiderea ontologică care o operează – să ne depășim învârtoșarea egoistă, mărunțimea și inerția existențială devenită regulă și mod de viață. Mă întreb, bunăoară, dacă e cu putință să iubim cu adevărat pe cineva atâta vreme cât nu renunțam total la sinea noastră pentru a  dărui celuilalt ceea ce am suprimat în noi – adică întregul ființei noastre, și invers, să ne lăsăm locuiți și trăiți de ceea ce celălalt a suprimat în sine așezând generos în noi, adica darul vieții lui. Renunțarea la sine nu face decât să-ți reașeze făptura într-un sine mai larg și mai încăpător, în care îl trăiești și pe celălalt și el te traiește pe tine. Hegel, în maniera lui foarte proprie – nu mă pot opri să nu-l citez, pentru ca a surprins foarte inspirat intimitatea acestei alchimii –  zice așa:

„Iubirea este o deosebire a doi care totuşi nu sunt absolut diferiţi unul pentru altul. Conştiinţa, sentimentul acestei identităţi este iubirea, acest a fi în afara mea: am conştiinţa de sine a mea nu în mine, ci în celălalt, doar în acest celălalt în care exclușiv sunt satisfăcut am pace cu mîne – şi eu sunt eu întrucât am pace cu mîne; când n-o am, sunt contradicţia care se dezbînă; acest celălalt, întrucât el este de asemenea în afara sa, îşi are conştiînţa de sine numai în mine şi ambii suntem numai această conştiinţă a fiinţării noastre în afara noastră şi a identităţii noastre; această intuire, această simţire, această ştiinţă a unităţii este iubirea.“

 

Se petrece, așadar, un schimb de viață aici, bogățiile tale trec în celălalt și ale lui în tine, dar ca să se întâmple acest lucru e nevoie să se destrame crusta tare a eului tău și să o supui zdrobirii, unei zdrobirii care simultan, în aceiași miscare, dă și devine viață. E “moarte” care dă viață, pentru că e deschidere-dăruire spre Alteritatea ta, spre ființa ta mai bună și mai cuprinzătoare, mai bine așezată în temeiurile ei. Dacă nu accepți să treci prin moarte nu poți ieși din chinga strâmtă a eului tău pentru a renaște într-o viață nouă, mai vastă, mai bogată și mai profundă, care ți se cuvine constitutiv și care te asteaptă … discret și răbdătoare.

Ar mai fi multe de spus, Ioane, dar am decis  – pentru moment – să mă îndur de tine și să nu te mai supliciez (hi, hi!)…. mai las și pentru data viitoare, pentru că vreau să ating nițel și problema voinței, de care pomeneai și tu, a credinței și încă câte ceva de care acestea se leagă.

Iți mulțumesc pentru că ai rabdare să citești rândurile acestea și pentru că mi-ai oferit un bun prilej de-a pune provizoratul disparat al unor lucruri întrezărite într-o ordine și într-un orizont care, prin frățeștile tale provocări – un discurs convingator, așezat și temeinic – le sporește coerența, pregnanța și urgența asumării, însiropându-le cu mustulde viață făcător.

Multă sănătate și toate cele bune!

Doamne ajută!

 

Dan S.


* G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 10.

* * G.W.F. Hegel, Logica, p. 77.

*G.W.F. Hegel, Filosofia spiritului, p. 34.

* * G.W.F. Hegel, Ştiînţa Logicii, p. 580.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.