România s-a născut la sat*

„…Fusese un an mai secetos; pe câmp, păpuşoii rămăseseră mici, chiar mai mici de stat decât noi, copchiii, recolta săracă, grâul nu se putea secera, ca să-l aduni trebuia să-l smulgi, şi se smulgea greu, pământul era uscat. Adunam câte un brăţişor de fire scurte, cu schicu’ mic, din cari cu greu puteai face un snop. La fel şi cu orzul, şi cu mazărea, cu toate.

Spuneau tata şi mama, parcă temându-se, că în vremuri de secetă, şoarecii şi şobolanii năvălesc în sate şi în case.

Şi aşa s-a întâmplat, cum au zis ei.

Casa noastră, din Arsura, casă bătrânească moştenită de la bunicul, poate de la străbunicul, arăta ca vai de lume. Stuful ce ţinea de acoperiş putrezise şi tata mai aşeza câte un rând de paie. Să acoperi cât de cât spărturile. În anul ăla, primăvara venise repede. În podul casei mai rămăsese nişte porumb – păpuşoi, cum ziceam noi, adunat din toamnă.

…………………………………

Când au năvălit şoarecii şi şobolanii, a venit şi prăpădul. A coborât tata din pod o coşarcă cu păpuşoi şi nu era nici un ştiulete nemuşcat ori cu boabe de porumb nemâncate de şoareci. În scurt timp, tot podul acela, lichit cu lut, a ajuns ca un câmp cu tranşee. Guzganii şi şoarecii îşi dădeau drumul pe gura podului şi umblau apoi prin casă, prin curte, prin cămară, căutând mâncare. Niciodată mâţele nu fuseseră mai grase ca atunci; abia de mai pridideau să prindă şoarecii, pe mulţi numai îi omorau. Îmi aduc aminte că au intrat şoarecii şi în „mindire” – saltelele cu paie pe care dormeam; erau puse pe laiţă şi ei s-au cuibărit acolu. Noaptea, ne trezeam că umblă şoarecii pe sub ogheal. Părinţii mergeau în toată ziua la câmp, lucrau de dimineaţă până seara, iar noi rămâneam acasă. Ne trezeam târziu, când era deja soarele la o suliţă deasupra orizontului. Dormeam toţi într-o cameră, culcaţi de-a latul pe un pat mare cât peretele. Şi-am văzut noi atunci, ziua, când mai leneveam în pat, cu ochii deschişi, cum, pe perete, pe sub covoare, mişunau şoarecii. Şi ce ne-a dat prin minte?! Cum vedeam că mişcă pe dedesubt, prindeam şoarecul prin covor şi-i trăgeam cu pumnul. A fost o vânătoare pe cinste! Când au venit părinţii acasă, aveam deja o movilă cu şoareci omorâţi.

«Cum i-aţi prins?» ne-a întrebat mama.

«Pe sub ţolice, şi cu pumnul! Şi dă-i!»

Şi-a pus biata mama mâinile în cap. S-a apucat iar să văruiască, vă imaginaţi ce era pe toţi pereţii, pe sub covoare…

Stuful de pe casă, cum v-am spus, putrezise pe alocuri, prin spărturi ploua. Lutul din pod, răscolit şi el de şoareci şi guzgani, era plin de borte; fusese mâncat de apa de la ploaie şi prin toate acele găuri, cum erau în perioada de împerechere, cădeau şoarecii şi guzganii. Pleosc! Pleosc! Câte doi, câte doi! Ploua cu şoareci împerecheaţi. Mâţele se repezeau după ei, dar nu mai puteau să-i răpună pe toţi. Una dintre ele începuse să miaune îngrozitor; doi guzgani o muşcaseră de labele din faţă, şi o trăgeau către grădină. Cu chiu cu vai am reuşit să o scăpăm din ghearele lor; ei trăgeau într-o parte, noi în alta şi pisica, sărmana, mieuna de-ţi rupea sufletul.

Şi-acum, când îmi amintesc, parcă-i văd pe politicienii noştri, din partide, cum trag de ce-a mai rămas din ţară…

Luptându-ne noi cu şoarecii şi cu şobolanii, am învăţat şi să-i omorâm. Trăgeam pe jos, cu băţul, aşa pe orizontală, şi-i loveam la picioare. A crescut în felul ăsta şi recolta…

Umblam desculţi, numai cu o cămăşuţă pe noi. Altceva nici n-aveam. La şcoală, duceam cărţile în trăistuţă; era ţesută în casă, de mama. Când se făcea frig, purtam pantaloni de suman, ce rămâneau de la fraţii mai mari. Altfel de haine nu aveam. Iarna purtam în picioare opchinci făcute din piele de porc. Stăteam toţi într-o cameră ca să ne putem încălzi.

Şi vă imaginaţi cum era într-o casă plină cu copchii. Pe un pat era o străbunică – mama bunicii, avea biata mai mult de 90 de ani. Era bolnavă, nu se putea mişca, nu mai avea dinţi ca să mănânce, carnea trebuia să fie fragedă să o poată rupe cu gingiile, îi dădeam mai mult lichide, mâncăruri uşoare, lapte. Slavă sfinţilor, borş făcea tot mama şi era destul, cât să umple burta şi să nu mai simţim foamea. Şi-o văd pe străbunica ca şi acum: faţa plină de riduri, ca zbârciogul, barba, numai piele şi os, dusă înainte, glasul stâns, plângându-se că o dor şiolanili (oasele adică), că „nu-şi mai simte mâinili şî chişioarili… Deh, reumatismili!…”

Iar noaptea, Doamne, ce era la noi: unul sforăia, altul se plângea de durerile trupului, numai tata şi mama dormeau neîntorşi, după truda de peste zi. Eu mă uitam prin găurile din tavan; şi câteodată, cum chiar în dreptul lor erau şi găuri în acoperişul de stuf, în nopţile senine vedeam prin ele, chiar din pat, stelele de pe cer.

Păreau atât de aproape de parcă s-ar fi sprijinit chiar pe acoperişul de stuf al casei bătrâne… Nu erau chiar săraci părinţii, dar nu mai dovedeau cu toate. Şi-apoi, chiar dacă aveau cinci, şase hectare de pământ, când încercai să împarţi la toate nevoile nu reuşeai să le acoperi decât dacă erai foarte, foarte chibzuit.

Când venea perceptorul să ceară impozitul, alde tata şi mama fugeau de-acasă şi rămâneam numai noi, copiii. Nefiind părinţii de faţă, nu aveau cum să pună sechestru pe lucrurile din odaie. Mai erau două-trei covoare, şervete, feţe de masă, ca pentru «odaia de curat»; pe odaia de curat se şi punea sechestru, nu pe altceva. Dar povestea asta cu fuga prin grădini n-a ţinut multă vreme; până la urmă a venit perceptorul cu jandarmul şi tot a pus sechestru. Şi a trebuit să vândă tata nişte oi, un viţel ca să-şi achite impozitul.

Asta era, coane Nesfântu, lumea în care trăiam.

Trăiam sărăcia fără să fim conştienţi că se poate şi altfel, făcea parte din viaţa noastră obişnuită. Părinţii poate că ştiau cum se trăieşte în alte părţi, dar noi, copiii, habar nu aveam.

Asta a fost lumea noastră: casa din Arsura, drumurile, colbul şi câmpurile… Cine ştia atunci că se poate trăi mai bine?! Cine se gândea că există pe lume şi altceva?!

Ne miram doar, mergând la şcoală, când vedeam la casa învăţătorului puse aşternuturi, ostentativ, pe fereastră… Plăpumi, cearşafuri albe, curate ca omătul, perne mari cu feţele frumos cusute… Câţiva draci de băieţi, ceva mai mari, se duceau pe furiş şi îşi lipeau obrazul de feţele curate de pernă. Până când i-a văzut într-o zi sanitarul Voroniţă, şi-a tunat la ei, de departe: „Băi, păduchioşilor, o să lăsaţi păduchii la domnişoara învăţătoare! Plecaţi de-acolo, că vă spun ce faceţi!” Venea iar să ne facă injecţii. Când îl auzeam ce zice, mă făceam roşu ca racul. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Era ca şi cum ar fi strigat la fraţii mei sau la mine…

Învăţătorul sau învăţătoarea locuiau într-o casă lângă şcoală. Abia acolo mai vedem şi noi că poate să fie şi altfel… Dar nu făceam comparaţii, luam lucrurile aşa cum erau. Nu ne-a trecut prin cap că şi noi am putea avea aşa ceva. Era o viaţă simplă, trăită în limitele a ceea ce-ţi oferă pământul, plantele, animalele. Dacă erau şi excepţii, asta nu ne schimba părerea.

Animalele din curte, boii, vaca, viţelul, oile, dar îndeosebi boii folosiţi pentru muncile grele şi vaca de la care mâncam lapte şi care mergeau la câmp dimpreună cu noi făceau parte din familie. Erau fiinţe, aveau suflet, ne legasem sufleteşte de ele şi erau nedezlipite din viaţa noastră, ne însoţeau la toate muncile câmpului. Şi de-aceea, omenii ţineau la animale şi le îngrijeau cu toată dragostea. Dacă se îmbolnăvea un animal sau dacă murea era un adevărat doliu în casă, nu mai mare ca la moartea unui om, dar nici mai mic. Era ca şi cum ar fi murit cineva din familie. Noi ne deosebeam de animale doar prin felurile de mâncare, în rest erau şi ele tot suflete, trebuia să avem grijă ca şi de ceilalţi membri ai familiei.

Nimeni dintre cei care nu au îngrijit un animal sau nu au beneficiat din truda animalului nu poate înţelege ce am trăit în sat. Aici îşi are rădăcinile identificarea cu natura a ţăranului român, aici este legătura lui şi cu lumea oamenilor şi cu lumea necuvântătoarelor.

Fără această psihologie, nu s-ar fi putut da la iveală Mioriţa.

Ori lucrul ăsta nu-l înţeleg nici cei mai subtili critici literari, deşi el este închis în doinele şi cântecele populare. Ascuns, precum odinioară, comorile. Dureri ascunse în cuvinte, coane…

Stări secrete ale cuvintelor.

Numai cine n-a fost acolo n-a cunoscut şi n-a putut să înţeleagă seva adâncă şi gustul amar al pământului, aceste tainice forţe ale naturii din care ne-am nutrit. Nu spun că eu am înţeles până în amănunt semnificaţiile tuturor lucrurilor; mă identificam cu lumea aceea, nu reflectam la ce se întâmplă, nu ajungeam la transcenderea realităţii. Trăiam pur şi simplu; era o viaţă primitivă şi naturală în esenţa ei; «ecologică» cum ar spune acum sociologii.

Nu mă detaşasem de locuri, nu puteam să văd asta din afară, de sus, cumva. Şi nici nu aveam cum…”