RĂDĂCINILE FANTASTICULUI ROMÂNESC

01.06.16 by

În ceea ce privește fantasticul românesc, se pare că rădăcinile acestuia, acceptate de majoritatea specialiștilor sunt folclorul, cărțile populare, gândirea mitico-magică, romantismul german și proza lui E. A. Poe.
În ceea ce privește folclorul, formele de viață populară au trăit dincolo de vreme, având un substrat magic și religios. În folclor, timpul și spațiul au altă funcție decât timpul și spațiul obiectiv. Diversitatea de forme ale creației populare poate fi înțeleasă numai prin raportare la prezența fantastică, experiența irațională de altădată. Doar tehnicile magice dezvăluie creația din adâncuri, din zonele obscure și variate ale sufletului omenesc.
Obiceiurile în legătură cu moartea ocupă un loc important. Nu există o teamă față de mort, ci doar față de mortul care ar putea deveni strigoi (sinucigașii, cei însemnați de rele, vrăjitorii și vrăjitoarele). Oamenii au fost interesați de practicile și riturile menite să-i asigure mortului călătoria în lumea de dincolo, temându-se de revenirea acestuia sub formă de strigoi.
Tulburați de enigme, oamenii au inventat prectici magice, în speranța că vor fi apărați de dezlănțuirea oarbă a stihiilor. Magia sau vrăjitoria sunt reprezentate de practici însoțite de descântece, farmece, vrăji – forme verbale cărora li se atribuia forța magică. Aceste practici magice presupuneau obiecte simbolice, babe (moașe, vrăjitoare, băbărese), moși (solomonari, vrăjitori, fermecători), existența unor cifre fatidice, figuri mitologice, personificări ale binelui sau răului, întruchipări demonice sau acțiunea naturii asupra bolnavului
În povestirile sau basmele românești, specialiștii au descoperit 270 subiecte-tip fantastice. Poveștile au un tâlc social, vizând un conținut etic: moral, imoral, prostie, înțelepciune, cinste, ipocrizie, în funcție de personajele care sunt imagini generalizatoare ale binelui și răului. Poveștile cu animale au caracter didactic, snoavele au caracter satiric, iar legendele au caracter explicativ. În poveștile nuvelistice, personajele fabuloase au fost înlocuite cu personaje obișnuite. Povestitorii populari au renunțat la planul hiperbolic fantastic în favoarea realității banale. În basmele cu animale s-a folosit alegoria și se observă peste tot o tendință de a axplica ceva. Basmele românești sunt pline de realism, de viață, personajele fantastice nu sunt înspăimântătoare, chiar dacă locuiesc pe celălalt tărâm, nimic nu pare misterios și se remarcă optimism și un simț al echilibrului, într-un cadru peisagistic luminos.
Legendele se bazează pe fondul real al unei întâmplări istorice sau pe imaginarul mitologic. Acestea se apropie de basm, de credințe și superstiții, încercând să explice originea, existența, însușirile unor ființe, lucruri, fenomene. Legendele mitologice atribuie originea fenomenelor din natură unor personaje imaginare, de dimensiuni supranaturale. Multe din aceste personaje se vor regăsi în basmele culte și în narațiunile fantastice: duhurile casei, fata și muma pădurii, ciuma, ielele, joimărițele, pricolicii, piticii, uriașii, strigoii, zânele, alături de personaje din legende hagiografice apocrife: Sisoe, Crăciun, Sînpetru.
Rădăcinile fantasticului se întind și în poezia epică (eposul eroic), în baladele cu tematică variată. În apologul feeric se confruntă omul cu ființele fabuloase, mirificul se împletește cu realul plauzibil, eroii aparent nătângi intră în conflict cu dracii, cu moartea și cu tot felul de infirmi.
Scriitorii s-au inspirat din creația populară, au căutat simboluri, eroi deosebiți, practici magice, în dorința de a fi originali, răsturnând perspectivele tradiționale; au căutat izvorul irațional care le-a dat naștere și elementele universale. Un autor modern, atras de temele creației populare este interesat de anecdotă, dar și de pitorescul exterior, iar uneori de vocabular. Simbolul folcloric va fi interpretat original și pus în relație cu alte simboluri. Din snoave, autorii de scrieri fantastice au reținut caracterul satiric, demonstrativ. Creatorii sunt tentați de permanența mentalității mitico-magice.scriitorii din toate timpurile au valorificat mituri, eresuri, miracole cu ajutorul simbolurilor, alegoriilor, metaforelor desfășurate.
În folclorul românesc regăsim mituri populare, povestiri care ilustrează un eveniment creator petrecut la începutul lumii. Înzestrat cu puteri supranaturale, personajul mitic are trăsături simbolice. Într-un timp mitic acționează Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Muma Păsurii, care îndeplinesc fapte cu semnificații mitice. Regăsirea miturilor asigură refacerea unității interioare a omului, acestea exprimând un model moral și comportamental, în concordanță cu specificul spiritualității naționale. „Omul arhaic se valorifică pe sine în termeni cosmici, cu alte cuvinte, se recunoaște ca atare om, în măsura în care își identifică funcțiile în cosmos”1.
Lucian Blaga a diferențiat gândirea magică de gândirea mitică. Dacă mitul e o încercare de a releva un mister cu mijloacele imaginației, magia presupune trecerea de la imaginea unui lucru la un lucru analog. De aceea gândirea magică implică întotdeauna ideea unei substanțe magice sau a unei puteri magice. Pentru a arăta diferența între gândirea mitică și gândirea magică, Lucian Blaga s-a folosit de un exemplu concludent: imaginea de la începutul lumii, când Duhul Divin plutea peste adâncuri, cuprinde elemente mitice, dar porunca „să se facă lumină!”, datorită căreia s-a făcut lumină, este de domeniul magiei.
Tudor Pamfile a alcătuit o colecție de folclor cosmologic românesc în care multe texte au elemente magice. Unele mituri nu au motive magice, iar magia poate fi lipsită de motive mitologice. În majoritatea cazurilor observăm o întrepătrundere a mitului cu magia, ceea ce generează confuzii. În trecerea de la folclor la literatura cultă, fabulosul feeric sau mitico-magic a fost preluat din imaginația colectivă și folosit individual.
Atât miturile autohtone, cât și miturile străine se regăsesc în operele literare ale scriitorilor români. La Eminescu, cercetătorii au identificat mituri dace, egiptene, mesopotamiene, indiene, la care se adaugă și „mituri inventate”. Pe de o parte, Mumele, zâna Dochia, Sarmis, Decebal, Ursitoarele, Strigoii; feciorul de împărat fără stea, pe de altă parte, Orphism și Demonism. Mitologia dacă este reprezentată de gigantismul și borealismul mitic inițial până la dacismul și daco-latinismul din ultima parte a creației. Sărmanul Dionis relevă dorința ieșirii din timp cu ajutorul magiei cuvântului, iar Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greacă.
Mitul metempsihozei pe care îl regăsim și în romanul lui Rebreanu – Adam și Eva, are ca punct de plecare mitul platonician al despărțirii androginului în bărbat și femeie, care se caută într-un ciclu de șapte vieți terestre. Profesorul de filosofie, Toma Novac, se află în agonie, în urma gloanțelor primite de la bărbatul amantei sale – Ileana. În compania lui Aleman și a Ilenei, protagonistul retrăiește în ultimele secunde ale vieții sale, întreaga viașă pământeană și celelalte vieți anterioare. Două suflete se reîncarnează și se nimicesc până la a șaptea reîntrupare, când se produce contopirea spirituală. E o călătorie fantastică în șapte lumi, o călătorie a sufletului.
La Sadoveanu constatăm în unele narațiuni substanța mitologică sau atmosfera mitologizantă. Țăranul sadovenian, păstrător al lumii vechi, arhaice, patriarhale, este blajin, înțelept, păstrător al unor principii de viață statornicite din vremi imemoriale. Acesta se retrage în mijlocul naturii sau răbufnește cu violență penttu adevăr, dreptate, demnitate sau iubire pătimașă. țăranul sadovenian are înclinație spre confesiune și povestește întâmplări de altădată, petrecute în locuri specifice: crâșma, moara, hanul. Natura este reprezentată de zone mirifice, iar timpul în care se petrec întâmplările este mitic.
Cărțile populare au influențat folclorul și au reprezentat modele pentru diferiți scriitori, datorită coexistenței supranaturalului cu firescul, în conținutul istorisirilor. Cărțile populare în secolul al XVI-lea erau toate parabiblice, apropiate de basmul fantastic, având și un caracter moral în sens religios; cele care au apărut în secolul al XVII-lea proveneau din patrimoniul literaturii bizantino-slave, iar cărțile populare din secolul al XVIII-lea aveau un rafinament deosebit. În traduceri sau prelucrări, cărțile populare au format gustul literar al generațiilor din secolele trecute. Personaje și situații, vorbe înțelepte, expresii memorabile au alimentat povestirile fantastice de mai târziu. Unele sunt cărți populare, altele sunt cărți de autor, cărți de adâncă înțelepciune. În cărțile populare descoperim folclorul universal.
Mircea Eliade în articolul Cărțile populare în literatura românească, analizând trecerea de la religios la epic și apoi la didactic, a constatat fenomenul general al degradării fantasticului, ca urmare a laicizării acestuia, degradare care se împlinește prin coborârea în concret. Tot ce aparține extraraționalului (religie, magie, mit, legendă) se degradează odată cu intrarea în „istorie” și participarea la „devenire”. Procesul de laicizare începe cu transformarea mitului în legendă.
O altă influență asupra literaturii fantastice românești a avut-o, indiscutabil, romantismul german. O modalitate caracteristică prozei romantice este însuși fantasticul, în expresii variate, întoarcerea spre creații populare, curiozitatea pentru viața lăuntrică și pentru vis, simboluri și mituri. Încă de la apariție, fantasticul folcloric a pus accentul pe terifiant, demonic, fapte supranaturale. Un merit deosebit l-au avut în epocă Frații Grimm care au alcătuit trei volume de povestiri populare de atmosferă fantastică.
Romanul romantic e un amestec de vis și realitate, fantezie și meditație filozofică, terestru și supranatural, mister întreținut de atmosfera onirică. Jean Paul Richter consideră că acesta face parte din aceeași substanță cu visele care-i permit inițiere, mister, supranatural, fantastic, magie. Tieck inaugurează seria de romane poetice, fantastice, cu evaziuni în trecutul gotic sau prin intermediul experiențelor onirice. El susține ideea lui Calderon, după care „viața este vis”, iar artistul poate domina lumea după propria-i dorință.
E.T.A. Hoffmann duce la desăvârșire povestirea cultă. Cu o sensibilitate profund romantică, Hoffmann s-a impus ca un model universal. Kreisleriana este povestea stranie a unui muzicant. În narațiune identificăm câteva din trăsăturile artei sale: dedublarea personalității, matemorfoze bizare în animale, vise obsesive și misterioase, drama artistului între efemer și absolut. Cu ajutorul măștii, eroul își multiplică eul adevărat până la pierderea conștiinței propriei identități. În unele proze se amestecă fantasticul satanic cu fantasticul feeric, burlescul cu tragicul, în situații bufone, absurde, marcate de acumularea surprizelor. Ironia lucidă își păstrează calitatea și în apariții fantasmagorice.
Nu numai sentiment și fantezie găsim la Hoffmann, ca la toți romanticii, dar și critica iluminismului, veșnica nostalgie, satira necruțătoare, simpatia față de așezările mănăstirești. Veșnica nostalgie se reflectă în concepția sa despre dragostea de artist. La Hoffmann, fantezia nu abate atenția de la realitatea vremii lui ci, dimpotrivă, încearcă să o scoată mai bine în evidență. Vraja, în opera sa, intervine pe neașteptate, în cel mai obișnuit cotidian, descris minuțios, realist, cu precizia amănuntului. Magia coexistă cu ironia în ficțiunile hoffmanniene. Note terifiante provenite din romanul gotic, elemente mistice din scrierile lui Schelling, sugestii din cărțile medievale de demonologie, atracția pentru folclor, fascinația tenebrelor interioare, viziunea mitică, sondaje în straturile profunde ale conștiinței, atracția pentru simboluri, viziuni onirice, practici magice sunt câteva trăsături ale operei scriitorului german.
Nuvela Cezara de Mihai Eminescu înfățișează o poveste fantastică de dragoste, din mantaua lui Hoffmann. Eroina se îndrăgostește de călugărul Ieronim care poza unui pictor. Idila ce amintește de Daphnis și Chloe de Longos, apoi de metafizica schopenhaueriană a iubirii cufundată în beția naturii. La fel ca în alte texte eminesciene, femeia este înger și demon deopotrivă.
În Gloria Constantini de Gala Galaction, Constantin, fiul unei turcoaice și al unui român se îndrăgostește de soția fratelui vitreg. Acesta găsește o comoară, vrea să fugă cu femeia iubită, dar este surprins și obligat de împrejurări să-și ucidă rivalul. Nu numai problema eredității, a obsesiilor, dar și motivul comorii blestemate amintesc de proza lui Hoffmann. Constantin e un posedat himeric, soția fratelui său e întruchiparea comorii în suprarealul care conferă textului polivalență semantică, specific fantastică.
Mihail Sadoveanu pune accentul pe misterul forței (Prisaca de altădată) sau pe misterul erotic (Povestea cu Petrișor). În atmosfera misterios fantastică; petrișor Dămian l-a învins pe vrăjitor. Ambiguitatea permite și o altă interpretare. E posibil ca protagonistul să fi visat această întâmplare, în timp ce fugea călare din calea vrăjitorului. În Ochi de urs, Culi Ursake, pădurarul, urmărește un urs și are deodată sentimentul că a intrat într-o lume misterioasă. Nu găsește nicio explicație și are impresia la un moment dat că a fost ademenit de necuratul, pe celălalt tărâm. Ochiul ursului ar fi ochiul diavolului (N. Manolescu).
Pentru Vasile Voiculescu, magia este un exercițiu al voinței. Ea nu poate exista în afara adormirii rațiunii, fără o pregătire sufletească. În Iubire magică, oamenii trăiesc într-un spațiu arhaic, adună aur din râu cu o piele de berbec și puricii pe un vârf de cuțit. În final, asistăm la o metamorfoză cumplită. În locul femeii tinere care-i tulburase mințile eroului, se afla o strigoaică cu ochii de albuș de ou răscopt. Flăcăul din narațiunea Lostrița, îndrăgostit de o lostriță pe care o prinde și o scapă în râu, cere ajutotrul unui vrăjitor, care-i dă o lostriță de lemn (tema dublului). Un alt caz de magie întâlnim în Ultimul Berevoi. În speranța că vor scăpa de un urs care sfâșia vitele, oamenii mergând la vrăjitor. Acesta nu reușește să pornească vitele împotriva ursului și, orgolios, se îmbracă într-o piele de urs, iar cireada se repede asupra lui, ucigându-l.
O altă sursă de inspirație pentru scriitorii români o constituie proza fantastică a lui E. A. Poe. Fantasticul trebuie înțeles ca o formă de reacție preromantică împotriva raționalismului iluminist. Este strâns legat de Renașterea gotică din Anglia, unde apare interesul pentru nocturn, misterios, tenebros, supranatural. Romanul gotic sau romanul negru a impus ca model pe Horace Walpole care cultivă straniul, terifiantul, enigmaticul. Neverosimilul, absurdul, introducerea pe neașteptate a elementelor supranaturale sunt câteva caracteristici ale narațiunilor.
Satanismul romantic a fost pregătit de romancierii gotici. În Anglia secolului al XIX-lea era o adevărată industrie a misterului, în special povestiri cu fantome, cu elemente din tradiția gotică. Mari scriitori ca Dickens sau Collins au folosit de multe ori tehnica misterului. După ce formula gotică a fost introdusă în America de Charles Brockden Brown, proza romantică a cunoscut o evoluție deosebită, de la umor sentimental la ironie, de la burlesc la grotesc și absurd, la simboluri specifice, parabole, mituri filosofice.
E. A. Poe a preluat elemente din romanul gotic englez, cât și elemente din fantasticul german. Dacă literatura fantastică germană se bazează mai mult pe sugestie decât pe analiză, fantasticul lui Poe are în vedere, în primul rând, analiza, în timp ce sugestia devine la el o tehnică pentru a releva aspirația spre mister, spre zonele obscure ale sufletului, spre dependențe oculte. Se poate vorbi în cazul lui Poe de un raționalism pragmatic, gust pentru fastuos, rafinament împins până la morbid, interes pentru doctrine esoterice, mit aristocratic alimentat de iluzii, interes pentru criptografie. E un fantastic lucid și analitic, anticipând „psihologia abisală”, cu tendințe de psihologizare și interiorizare.
La scriitorul american nu mai contează relațiile obiective, stranii, între fenomene, ci proiecția subiectivă, anormală, morbidă, exprimată de un eu torturat. Eul povestitorului se confundă cu acela al eroului unei aventuri terifiante, care apare în ipostaza de maniac, obsedat, nebun. În narațiunile lui Poe, fantasticul nu mai presupune, ca la Hoffmann, o negație a raționalului, ci este o modalitate de a analiza situațiile-limită. Scriitorul american consideră misterele psihicului omenesc mai impresionante decât cele referitoare la supranatural și menține în scrierile sale o tensiune de mister nerelevat.
Demonul romantic nu mai e un revoltat. La Poe, demonismul este interior, cu o structură morbidă; o atmosferă pesimistă cu personaje care suferă de un rău metafizic. Prozele sale insistă asupra elementului fantastic – halucinatoriu, prezentat din interior cu ajutorul mărturisirii. Halucinațiile pot părea realități, iar faptele reale doar halucinații. În anumite proze, fantasticul este folosit în sens simbolic sau alegoric. Dar aceste elemente simbolice nu anulează efectele de sugestivitate magică. În alte povestiri observăm artificialitatea existenței personajului, descompunerea interioară a acestuia.
Eminescu a fost influențat de scriitorul american în scrierea narațiunilor Toma Nour în ghețurile siberiene, Fragment, Archaeus, Avatarii faraonului Tla. I. L. Caragiale, cu amestecul de realism și fantastic din La hanul lui Mânjoală, amintește de Poe. Elementele terifiante, senzaționale, erau pe placul simboliștilor români. Remarcă acest lucru în poemele în proză ale lui D. Anghel și Ștefan Petică, Sfinxul lui N. Davidescu; Descântecul și Flori de lampă de I. Vinea, Din paharul cu otravă și Jupânul care făcea aur de Adrian Maniu. Cazuri tenebroase și enigmatice au fost dezvoltate în opera lor de I. Minulescu, A. E. Baconski, Gib. I. Mihăescu; farsa tragică și istoria extraordinară cu predilecție pentru halucinații la Al. Macedonski, D. Anghel, Ștefan Petică, Ion Vinea; straniul, insolitul, substituția realitate – mască la I. Minulescu, A. E. Baconski; situații-limită, îmbinarea realității cu visul, explorarea profundă a inconștientului, a enigmaticului și misterului la Mateiua I. Caragiale, Al. Phillippide.
În Remember, Mateiu Caragiale evocă un fapt divers, misterios. Aceeași tehnică a misterului va fi aplicată și în fragmentul Sub pecetea tainei. Se reține portretul personajului efeminat, care avea stări nervoase și înfățișare de strigoi; îl atrăgeau podoabele, științele oculte, era enigmatic. Este asasinat și aruncat în râu, apoi pescuit, dar nu i se poate stabili identitatea. Naratorul preferă taina, rătăcirile sufletului omenesc; un fapt concret din realitate este plasat în vis.
Astfel, așa cum am arătat mai devreme, fantasticul românesc este complex, având la bază atât elemente specifice folclorului autohton, cât și izvoare specifice romantismului lui Hoffmann sau operei lui E. A. Poe.
Note
1 Eliade, Mircea, Comentarii la Legenda Meșterului Manole.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.