Mihai Eminescu, 125 Visul noician împlinit: facsimilarea manuscriselor eminesciene

06.05.14 by

Pelegrin prin viaţă şi lume, Eminescu n-a avut, din păcate, un loc sigur şi stabil unde să-şi adăpostească averea sa de suflet, cărţile şi manuscrisele sale, cărându-le de la o gazdă la alta. Din Sanatoriul Ober-Döbling îl întreabă pe Al. Chibici-Râvneanu, la 12 /24 ianuarie 1884, „dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd”1, rugându-l, la 20 octombrie 1884, „să iei tu lada de la Simţion”2 Ilarie Chendi vorbeşte de „două cufere cu cărţi şi cu manuscrise”, „pline cu sărăcia lui Eminescu”3.
Lucrurile se lămuresc prin scrisoarea lui Titu Maiorescu către Academia Română, din 25 ianuarie 1902, prin care donează „toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante”, „pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet”4.
Cei care s-au ocupat de viaţa şi opera lui Eminescu sunt foarte mulţi şi importanţi (excludem pe cei care denigrându-l, s-au autodenigrat), eminescologia a devenit o ştiinţă, prin publicarea integrală a celor peste 14.000 de pagini ale operei sale, graţie Academiei Române şi editorilor de marcă (Perpessicius, D. Vatamaniuc, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu etc.).
A urmat o altă etapă: cea a lui Constantin Noica. Întâlnirea sa cu manuscrisele eminesciene s-a constituit într-o fascinaţie şi un miracol. De aici pledoaria sa pentru facsimilarea Caietelor lui Eminescu: „Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sunt cele 44 de caiete ale lui Eminescu. […]Ele ne privesc pe toţi”5 şi pot „vorbi” tinerilor mai ales.
Îndemnul noician a fost, din capul locului, exprimat cu claritate: Facsimilaţi «Caietele lui Eminescu»!, pentru că este „ceva care se poate face”, şi care „ne privesc pe toţi”6; facsimilarea caietelor „marelui tânăr al culturii noastre” e absolut necesară „spre a se vedea ce a făcut, cât a trudit şi cât ştia Eminescu, în ceasul acela al culturii româneşti”7.
Ca Eminescu însuşi, care propunea idei pertinente, dar oferea şi soluţii aferente materializării ideii, C. Noica ne explică, asemenea unui manager, „Cum pot fi reproduse «Caietele» lui Eminescu”: nu prin transcriere şi editare prin tipar, căci instrumentul inventat de Gutenberg „dă un fals prestigiu gândirilor, în timp ce însemnările lui Eminescu ţin de haosul creator”8. La data acestei pledorii, martie 1968, nu existau mijloacele necesare. Academia Română avea un xerox, care putea facsimila ieftin (circa 3 lei pagina), dar avea, dezavantajul încetinelii de lucru (circa 6 file pe „oră”) şi „nu se reda vizibil scrierea în creion”9.
Nici de fotocopiere nu poate fi vorba, căci hârtia se scorojeşte în timp iar lizibilitatea scade. De la specialiştii străini am putea obţine doar schimbul de experienţă, finanţarea unui asemenea proiect („salvarea comorii eminesciene”) fiind o problemă în orice epocă. Apelul la donatori publici, ca în cazul Atheneului român, ar fi o soluţie, dar utopică („5000 intelectuali români ar da oricând 200 de lei spre a avea sub ochi, în 44 de tomuri, miracolul eminescian”10). Dată fiind „însemnătatea de nivel naţional şi urgenţa proiectului”, C. Noica propune, pragmatic, constituirea unui „Comitet pentru editarea Caietelor lui Eminescu”, format din scriitori (din care „nu ar trebui să lipsească scriitorul Perpessicius, cel care cunoaşte cel mai bine manuscrisele eminesciene şi al cărui crez ar putea fi hotărâtor”11).
La numai un an, în 1969, C. Noica întocmeşte un raport („cu adâncă satisfacţie”) către preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, prin care îl informează că: „1) Reproducerea în condiţii bune se poate face în ţară; 2)Preţul de cost este mai mic decât cel prevăzut; 3)Un colectiv de specialişti de la Biblioteca Centrală de Stat (BCS) se oferă să preia de îndată sarcina editării, la cererea Uniunii Scriitorilor12. Ca un autentic contabil, face calcule: pentru reproducerea manuscriselor în 10.000 exemplare, costul se ridică la 400.000 lei. Pentru facsimilarea în doar doi ani, cum a sugerat Gh. Bondoc, directorul adjunct al BCS, trebuie importate din Polonia două xeroxuri Pylloris (26.000 lei valută fiecare), ceea ce ar însemna un total general de 866.000 lei, sumă obţinută tot de la cei „5.000 subscriitori din intelectualii români”13.
Pentru materializarea proiectului, se adresează viitoarei edituri a „Scânteii tineretului”, dar, consistent apelul este îndreptat Editurii Uniunii Scriitorilor spre a achiziţiona o maşină Rank-Xerox din Anglia (1200 lire sterline, sumă obţinută de la „150-200 persoane din străinătate”), cu care să facsimileze manuscrisele, în colaborare cu B.C.S.. Anexează, la acest raport, „Copia memoriului nostru despre necesitatea editării Caietelor, înaintat în cursul anului 1969 secţiei culturale a CC al PCR şi luat în consideraţie pozitiv de tovarăşul Zaharia Stancu”14 (pentru acest memoriu, C. Noica a fost făcut colaboraţionist de către unii „intectuali” români), precum şi conferinţa lui N. Iorga din 1938, pe „aceeaşi temă”. Cu smerenie îşi încheie raportul, subliniind importanţa acestui act de cultură: „Reamintim respectuos că editarea completă a «Caietelor lui Eminescu» nu repezintă un simplu act de pietate, ci poate avea un imens rol educativ”15, Eminescu fiind nu numai „Poetul naţiunii române”, având şi „funcţia de Padagog”.
Prietenia benefică cu Marin Sorescu, redactorul şef al revistei „Ramuri”, îl face să alcătuiască o sinteză a zbaterilor sale pe tema facsimilării, pe care o publică în revista craioveană16. Între cele două propuneri de realizare a facsimilării, BCS şi Editura Uniunii Scriitorilor, a prevalat ultima, care şi anunţase apariţia primelor trei caiete-manuscris încă din 1971, proiect nerealizat datorită întârzierii finalizării (3 volume pe an, adică 15 ani „Ne putem juca atât de lesne cu ani?”, se întreabă filosoful de la Păltiniş), a transliterării şi notelor explicative, având în vedere că „întâlnirea cu Eminescu nu este o chestiune de exactitate, ci una de vibraţie”17.
Prin facsimilarea manuscriselor eminesciene, vom putea beneficia de „prezenţa fizică a lui Eminescu”18, dar „clătinarea inerţiei” oficialităţilor politice şi culturale de către „copilul satului ce v-a semnalat o comoară”19 s-a dovedit a fi zadarnică. Dar, C. Noica nu cedează. Susţine la Iaşi, la Casa Pogor, o conferinţă, în octombrie 1977, şi propune ieşenilor preluarea iniţiativei, căci, Bucureştiul, timp de 10 ani, n-a făcut nimic, „fiindcă domnul Nimeni, un Mister Nobody […] al lumii a intervenit de fiecare dată în executarea acestei iniţiative”20. Pentru captarea interesului publicului şi scriitorilor ieşeni, C. Noica face un scurt istoric al demersului său anterior. Zaharia Stancu i-a promis facsimilarea prin „Cartea Românească”, Marin Preda, directorul editurii anunţând facsimilarea primelor două caiete, dar Mihai Gafiţa „ca orice editor mare, este şi un întârzietor”21. Zaharia Stancu a fost chiar la preşedintele ţării, în 1969, în problema facsimilării manuscriselor eminesciene, care i-a spus preşedintelui breslei scriitoriceşti: „Dacă nu e nimic supărător…daţi-le drumul”22. Eşuând aici, trece la Editura Eminescu, directorul Valeriu Râpeanu înscrie patru caiete în planul editorial al anului 1974, dar superiorii îl scot din plan. O bucurie în acest noian de eşecuri: apare Eminescu, Lecturi kantiene, editori fiind Noica şi „un tânăr, Surdu, pe care am vrut să-l antrenez aici”23. Acad. Virgil Cândea, directorul revistei „Glasul patriei”, îl informează că Paul Miron din Freiburg va dona un xerox în acest scop.
Totul a fost în zadar, însă, C. Noica gândindu-se chiar la un „marş al păcii, să pornim 5, 20, 100 de oameni pe jos; în 12 zile sunt la Bucureşti”24 (de la Iaşi). Toate aceste eforturi, vibraţia pentru finalizarea ideii l-a îmbolnăvit de „eminescianită acută”25.
Deşi n-a reuşit să convingă pe puternicii zilei despre necesitatea facsimilării acestei comori naţionale, C. Noica trage un puternic semnal de alarmă: „Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta al haosului germinativ (sublinierea noastră) – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”26.
N-am rămas înfometaţi spiritual datorită lui Eugen Simion, pe care autorul Devenirii întru fiinţă l-a apreciat la justa valoare. Recunoscându-i „stilul ardent şi mesianic al filosofului ei”, care a dorit „e limpede, să pună intelighenţia românească la treabă, dar, pentru a o pune, trebuie, întâi, s-o trezească din reveriile ei”27, Eugen Simion preia iniţiativa, pregătind pentru Editura Academiei, primul tom, cu banii obţinuţi de la Parlamentul României, „dar, când să ne apucăm de lucru, au apărut interesele, combinaţiile dubioase, scenariile cele mai surprinzătoare, cel puţin pentru mine. Ce-i trist este faptul că toate acestea s-au petrecut şi se petrec într-un mediu academic”28. S-a întârziat doi ani, dar bătălia a fost dusă mai departe. „Nemernicia românească” constatată de C. Noica a fost însă învinsă. Academia Română, sub preşedenţia sa, a început facsimilarea manuscriselor eminesciene în 2004, în colaborare cu Editura Enciclopedică, apoi cu Biblioteca Academiei şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, patru ani mai târziu apărând primul volum, iar în doar cinci ani (2004-2009) au fost facsimilate, în 38 de volume, cele peste 14.000 pagini, volume donate, conform unei decizii a Prezidiului Academiei Române (condus tot de Eugen Simion), marilor biblioteci ştiinţifice şi publice din ţară. Apărute în condiţii grafice excelente (la Monitorul Oficial, facsimilele fiind mai lizibile decât caietele originale), cele 38 de volume poartă amprenta editorială a lui Mircia Dumitrescu şi a Gabrielei Dumitrescu, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii (ministru: acad. Răzvan Theodorescu). S-a împlinit visul lui Noica, cum avea să remarce şi Alex. Ştefănescu29.
Dar, orice faptă bună trebuie pedepsită, cum se mai întâmplă la noi. Nici n-a finalizat bine proiectul, că Eugen Simion a avut parte de comentarii şi injurii nu de la cititori, ci de la intelectuală, unii cu pretenţii eminescologice. Iată, de pildă, pe fosta prodecană a filologiei clujene, Ioana Bot, care, consideră că aceasta nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci un pictorial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suveniruri de la nunţi, botezuri şi absolviri, accetuând că „reproducerea caietelor eminesciene […] nu este decât atât: o reproducere”?!30. Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Oricât de mult ai urî un om, nu poţi coborî la un asemenea comentariu, negând, în ultima instanţă, utilitatea acestui proiect susţinut cu atâta ardoare de N. Iorga, G. Călinescu, Perpessicius, C. Noica (în special). Ea se raliază cu un oarecare C. Vică, care scrie în „Dilematica” că „ediţia electronică a Academiei Române e o glumă proastă, din bani publici, pentru că manuscrisele nu sunt accesibile liber (cu toate că sunt bunuri publice) şi, chiar dacă ar fi fost, nu pot fi utilizate în cercetare”31). De altfel, eminescoloaga clujeană ajunge la esenţa lucrurilor şi de aici … la DNA, întrebându-se „de ce a fost nevoie de 2,41 milioane de dolari (sumă vehiculată în dezbaterile parlamentare despre finanţarea proiectului lui Eugen Simion)32. Altfel spus de Eugen Simion, „Am certitudinea că eminescoloaga de la Cluj, în plină criză elitistă, n-a citit ce trebuie în proiectul academic şi nici cum trebuie şi ne judecă rău pentru ceva ce nu ne-am propus să facem. Iar comparaţia cu suvenirurile de la cununii, botezuri şi parastase, va rămânea, nu mă îndoiesc, în memoria imaginarului critic românesc”33.
De la aceste acuzaţii gratuite, neîntemeiate, de un voalat denunţ penal, până la denunţul oficial nu-i decât un pas şi iată-l pe un alt oarecare Mircea Popescu, om de afaceri şi politic pe deasupra, sesizând oficial DNA (un organism cu comportament stalinist în multe cazuri) că faptele „numitului Eugen Simion” […]constituie fapte de corupţie”34, recomandând drept coturnători pe C. Vică şi Ioan Bot.
De fapt, pricipalul vinovat pentru toate aceste fapte este însuşi Eminescu, care, a avut „tupeul” să ne lase cele 14.000 de pagini olografe!
La aceste mojicii „elitiste”, miticiste, Eugen Simion răspunde cu amărăciune că un astfel de proiect poate să atragă asemenea comentarii, trăgând nădejde că „în faţa lui Eminescu, spiritul nostru de cârtire şi dorinţa noastră sălbatică de răzbunare se ruşinează. Nici vorbă. M-am înşelat. Nemernicia merge înainte, nu se lasă intimidată… Ea capătă uneori forme dilematice”35. Apreciind astfel de denunţuri drept fantezie „neagră, absurdă şi înjositoare pentru spirit. Miroase a diversiune”, Eugen Simion este el însuşi într-o dilemă: „Rămâne doar întrebarea dacă Eminescu şi cei ce vor să facă ceva pentru opera lui merită aceste mizerii morale. Întrebare retorică, desigur”36.
Dacă aruncăm o scurtă privire asupra literaturii noastre, constatăm că şi alţi mari scriitori au avut parte de astfel de denunţuri: Caian l-a denunţat pe Caragiale, Sorin Toma pe Tudor Arghezi, redactori de la „Ramuri” pe Marin Sorescu. Dar, cine au rămas în literatură: denunţătorii ordinari sau scriitori valoroşi. O întrebare, de asemenea, retorică.
Eminescu trebuia tipărit şi facsimilat în totalitate, pentru că el reprezintă „marca identitară, antologică a culturii româneşti”, şi „impune imaginea culturală a României în dialogul valoric pe care l-a deschis integrarea noastră europeană”, fiind „al românilor din ţară şi de pretutindeni, dar şi al întregii lumi”37, cum constată Mihai cimpoi, un eminescolog de renume. După Perpessicius, alţi editori s-au impus în câmpul eminescologiei: Eugen Simion, Al. Oprea, Petre Creţia, D. Vatamaniuc, M. Cimpoi, N. Georgescu, Victor Crăciun etc., pe lângă o pleiadă de cercetători care au acum posibilitatea studierii plenare a operei „omului deplin al culturii româneşti” (C. Noica).
C. Noica afirma, cu temei, că îl sărbătorim anual pe Eminescu, chiar bianual, „dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”. Prin tipărirea integrală, în ediţie academică, a operei, prin facsimilarea, tot integrală, a manuscriselor sale, cu eforturi logistice şi materiale deosebite, nu mai stăm descoperiţi în faţa acestui „un uomo universale”. Avem posibilitatea să-l cunoaştem în întregime şi să-l facem cunoscut şi altora, cum a fost dorinţa filosofului.
Zbaterea lui C. Noica n-a fost zadarnică; ea a fost împlinită cu asupră de măsură de Eugen Simion.
Tudor Nedelcea

P.S. Trimiţindu-i cartea mea, Geneza ideilor social-politice şi filosofice în literatura română veche, am fost onorat cu următoarea scrisoare-răspuns olografă a filosofului de la Păltiniş.
Azi dacă dăruieşti unora o carte, nici măcar nu-ţi mulţumesc. O, tempora!

Rezumat:
Autorul face o scurtă istorie a demersurilor întreprinse de istoricii literari şi editorii români de a tipării şi facsimila în totalitate creaţia eminesciană. Cu precădere se opreşte asupra eforturilor lui C. Noica de a facsimila cele 14.000 pagini de manuscrise şi de împlinirea acestui vis, datorat lui Eugen Simion, care a finalizat această acţiune în numai cinci ani (2004-2009) şi în 38 de volume, dăruite principalelor biblioteci ştiinţifice şi publice din ţară. Este remarcată tenacitatea lui Eugen Simion de a trece peste toate piedicile puse şi, mai ales, peste comentariile răutăcioase, injuriile şi denunţurile calomnioase şi chiar penale, suferite de Eugen Simion.
Cuvinte cheie: C. Noica, Eugen Simion, Mihai Eminescu, facsimilarea manuscriselor, cercetare ştiinţifică.

The author makes a brief history of the appeals taken by Romanian publishers and literary historians to print and facsimile the entirel Eminescu’s creation. He mainly focuses on Noica’s efforts to facsimile the 14,000 pages of manuscripts and the fulfillment of this dream due to Eugen Simion, who has completed this action in just five years (2004-2009) in 38 volumes, all of these being donated to scientific and public libraries in the country. It is noted the tenacity of Eugen Simion to overcome all the obstacles, especially the nasty comments, insults and slanderous denunciations and even penal ones, endured by Eugen Simion.
Keywords: C. Noica, Eugen Simion, Mihai Eminescu, the facsimile of manuscripts, scientific research.
www.omniscop.ro

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.