Marin Ifrim şi noua lumină a fiinţării sale (consideraţii pe marginea volumului „Blocat în lift, spre cer”)

25.04.16 by

Rar ne este dat să întâlnim cărţi cu arome tari, esenţe de viaţă telurică autentică şi lirism pătrunzător, mai ales în ziua de azi, când toată lumea se „pricepe” să scrie, să braveze, să acuze, să laude, să facă până şi… „critică literară”. Păcat că nu toată lumea se învredniceşte cu cetitul răbdător şi profund al cărţilor, mai precis, nu prea se mai pune, cu adevărat, mâna pe carte.
Neobositul şi, spre disperarea caracudei scriitoriceşti vrăjmaşe, scriitor buzoian Marin Ifrim reuşeşte să ne atragă atenţia, prin scrierile sale, asupra literaturii beletristice bune, deloc superficiale. Pesemne acest devotat al scrisului şi-a însuşit cu temeinicie convingerile unui cărturar care spunea: …arta, poezia pretind slujitorilor lor o imensă dăruire, în schimb, răsplătesc cu intermitenţe. De aceea, scrisul său are nerv, ţâşneşte parcă dintr-un filon al vieţii în efervescenţă, te captivează într-un mod aparte.
Recenta sa carte „Blocat în lift, spre cer”(Editura „Teocora” Buzău, 2015), considerată de cronicari interesantă ca alcătuire(Georgică Manole) şi ca problematică (am adăuga noi), ne întâmpină cu o structură surprinzătoare, pe care nu o prea sesizăm în arhitectura cărţilor de astăzi.
Volumul lui Marin Ifrim, subintitulat „PUZZLE LIRICO-EST-ETIC” conţine diverse interferenţe în interiorul lui. Se împletesc armonios jurnalul memorialistic, lirica reflexivă cu accente filozofice, scriitura de tip puzzle(fragmentată), toate învăluite în francheţea omului devotat scrisului, a omului supus dificilelor şicane din partea vrăjmaşilor scăpaţi pare-se infern. A omului de litere cinstit, care nu mai are nimic de ascuns, nimic de pierdut, după ce l-au trădat trişorii, purtători ai măştilor cumsecădeniei, prieteniei, frăţiei de cruce.
Lectura aprofundată a cărţii (conţinând 38 de piese lirice şi 37 secvenţe narative) numite mai sus, ne-a permis investigarea punctelor nodale din volum, operaţiune pe baza căreia ne-am dat seama de consecvenţa cu care autorul găseşte formula estetică potrivită structurii capabile să-l exprime optim.
Ce tematică abordează volumul? Simplu: aventura existenţială, deloc veselă, a autorului, pe drumul spinos al devenirii şi dobândirii echilibrului existial; aventură dezvăluită într-un moment limită(după renaşterea sa în urma unei operaţii extrem de dificile).
Sfidând grandoarea gongorică, stufărişul autorilor elitişti, apăruţi la edituri simandicoase, volumul reuneşte pagini alternative de proză autobiografică şi de poezie scânteietoare, realizate într-un stil sprinţar, adecvat principalelor motive literare existente în carte.
Sublimate în fragnente succinte, confesiunile cu caracter memorialistic sunt urmate de piese lirice, având caracter reflexiv accentuat, situându-se în zona meditaţiei filozofice. Este această scriere o mărturisire de credinţă impresionantă a concepţiei despre lume şi viaţă a scriito-rului Marin Ifrim, aflat la vârsta deplinei maturităţi artistice.
Când aluviunile unei vieţi zbuciumate o iau la vale cu repeziciune, e greu să le potoleşti. Autorul reuşeşte să le tempereze, fără să le estompeze vuietul. Şi o face cu talent. Cu o virtuozitate impetuoasă, proprie experienţei scriitoriceşti dobândite, din care transpare naturaleţea spontaneităţii expresive, precum se întâmplă în marile simfonii ale compozitorilor nemuritori.
Trebuie să facem precizarea că scriitorul evită pe cât poate „termenii prea pretenţioşi” şi „frazele bombastice” , fără să-şi „constrângă” exprimarea, cu atât mai mult cititorii. Stilul scriiturii îşi are originalitatea lui, căci, după un crânpei de proză confesivă, urmează o poezie cu caracter lirico-aforistic, aidoma unui cristal care te atrage prin scânterieri emoţionante.
Paginile de proză sunt surprinzătoare prin sincertate; monologul confesiv este necruţător: autorul nu se disculpă pe sine, nici pe cei din jur. Nu se sfieşte însă deloc să dea glas veneraţiei când simte că aceasta este meritată; lipsesc ficţiunea, evocările grandilocvente, împănate cu artificii. Monologul expozitiv se face la persoana I, crudul adevăr nu este evitat.
Poeziile se îndreaptă către lirica meditativ-reflexivă cu rezonanţe filozofice, recomandând un poet introspectiv, bântuit de febra lucidităţii.
Ar fi o imprudenţă ca potenţialul comentator să ia în discuţie separat secvenţele narative şi pe cele lirice. De ce? Tocmai pentru că poezia(ce urmează secvenţei epice) constituie statuarea stărilor, convingerilor, comandamentului etic ale poetului prin intermediul limbajului poetic.
Cartea se prezintă ca un tot unitar; naratorul, aflat la vârsta maturităţii, după ce trece prin-
tr-o teribilă încercare(ameninţat de moarte), îşi priveşte viaţa retrospectiv şi, după fiecare secvenţă destăinuitoare, meditează, emiţând un oftat cu o conotaţie etico-filozofică, demnă de luat în seamă.
Piesa care deschide cartea sugerează starea actuală a comunicării interumane(prin intermediul scrisului), dictată de relaţia dintre creator şi ambientul social contemporan în care el fiinţează. Tăcerea poetului este aparentă, fiindcă în interiorul lui au loc arderi, teribile combustii generate fie de actul creaţiei, fie de înalte trăiri sufleteşti, salvându-le de banalitate: …Din literă cu literă, limba tăcerii/ toacă neuroni cariaţi. Astăzi, aparenţele dau senzaţia că totul decurge normal, deoarece există mijloace de stăvilire; creatorul anevoie poate să-şi exprime lava vulcanilor din adânc de spirit: Prezentul nu are niciun dinte lipsă,/ pentru asta există stomatologi./ Şi fermoare de aur peste buze şi ochi. (ZONA GUTENBERG)
Rostirea adevărului doare şi uneori se finalizează nefast. Marin Ifrim a simţit pe propria-i piele curajul rostirii adevărului, mărturisind: Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate.
Din start, ne dăm seama că tot ce va urma se va derula sub semnul sincerităţii zicerii fără menajamente.
Vom numi de-acum „tabletă” fiecare pagină(secvenţă) de proză, pentru a face delimitarea de textul liric.
Aşadar, tableta cu care debutează cartea semnalează prezintă o secvenţă din vremea prunciei, când autorul, copil fiind a fost agresat de un alt semen. S-a trezit deodată într-o lume dură, plină de neprevăzut, care i-a declanşat instinctul apărării: Instinctul apărării deja s-a format în acele malefice fracţiuni de secundă. Lovitura primită de la copilul din gospodăria vecinului, prin gard, a lăsat semn, acesta fiind pecetea care l-a marcat toată viaţa pe narator: De-atunci aveam să port pe obraz tot restul vieţii semnul fiarei…
Poezia LA LIMITĂ esenţializează mesajul tabletei, reflectând meditaţia omului durut care, la capătul unui pumn de ani, constată că a dobândit deplina verticalitate şi demnitatea rostirii cu fruntea sus a adevărurilor: În fine, mă pot ruga/ fără să îngenunchez…
O privire sintetică asupra tabletelor din întregul volum scoate în evidenţă câteva consideraţii pe care le vom contura succint.
În primul rând, se impune constatarea faptului că există o alternanţă a planurilor temporale trecut-prezent, în derularea secvenţelor narative, modalitate stilistică menită să învioreze textul.
Trecutul se concentrează pe momentele semnificative ale traseului existenţial. Dintre acestea amintim: frânturi din arborele genealogic(bunicul Toma cu familia lui); gădiniţa; şcoala ( cu problemele care-l tuşează în mediul socio-cultural prin care a trecut, aflat pe diferite trepte ale devenirii); întâlnirea cu lumina cărţii( biblioteca lui Cornel-prima pecete de lumină); recrutarea; întâmplările semnificative care-l marchează( moartea mamei, a unor prieteni–Ivan, Badiu, Tutunea-); imputarea şcolarizării; supravegherea de către securitate; stingerea primei soţii( e-veniment considerat „primul sfârşit al lumii” din viaţa lui); armata cu mizeriile şi privaţiunile ei; revenirea la Buzău(reîntors din Brăila); slujbele chinuitoare şi camerele cu chirie(unele insalubre); refacerea echilibrului existenţial prin recăsătorire şi împlinirea pe tărâmul creaţiei.
Ei, bine, în final, altă pată neagră a destinului: răzbunarea mârşavă a delatorilor(murdară treabă). Aceasta îi cauterizează un anume teritoriu din suflet, umplându-l de-o greaţă imensă.
În planul prezentului, sunt narate, în desfăşurare, secvenţe emoţionante trăite de autor pe pragul dintre viaţă şi moarte. Episoadele pline de acurateţe sunt redate prin descrieri ale mediului spitalicesc medical, folosind tehnica reportajului frust, încât cititorul devine coparticipant la drama pacientului-personaj şi narator în acelaşi timp.
Descrierea figurată a primului contact cu perfuzorul este emoţionantă: Deasupra capului meu se înalţă un copac de metal, un fel de pom de Crăciun, încărcat cu lichide pentru perfuzii: pungi, sticle, sticluţe de plastic. Ai senzaţia că vizionezi un documentar, în care un condamnat la suferinţă trebuie să traverseze pe sârmă o apă de la malul vieţii la acela al morţii.
Filmul te implică şi îţi oferă cu încetinitorul, rând pe rând, secvenţe precum: înfăţişarea salonului spitalicesc; reacţiile bolnavului; mărturisirea în lumina adevărului crud(cu efect terapeutic, înaintea operaţiei): M-am răcorit, m-am spovedit, mi-am luat o piatră de pe inimă.; intervenţia chirurgicală (ca o aventură din care nu se ştie dacă pacientul se va întoarce). Urmează, în tempo alert, redarea trăirilor şi stării postoperatorii, a senzaţiei smulgerii din moarte şi reliefarea sentimentelor recunoscătoare faţă de binefăcători, prin gând şi faptă. Iată exclamarea triumfului: Oricum, sunt născut a doua oară. M-a (re)născut anestezista. Ceva se întâmplă. Până mai ieri am fost considerat un altruist total, acum simt în mine mari rezerve de egoism declanşat de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii. //
De reţinut sunt şi semnele clare ale spiritului justiţiar. Chiar dacă însuşi autorul spune că din trecutul lui fac parte şi inşi cărora le-am pus sufletul(…) pe tavă şi ei l-au batjocorit. Dacă se aminteşte legea Talionului, nu trebuie să înţelegem că e vorba de o răzbunare cruntă(de care nici n-ar fi în stare acest scriitor ), ci doar de răsplătirea „ticăloşiilor” după merit. Atât.
În altă ordine de idei, nobleţea scriitorului îl determină să recunoască şi existenţa nedreptăţii scriitorilor autentici, merituoşi, dar „neînvârtiţi”, care n-au fost, nu sunt primiţi în USR din motive aleatorii, extravalorice. Despre o anumită categorie de scriitori cu „legitimaţie”, autorul notează: Plătesc cotizaţii şi primesc sau vor primi pensie şi de la breasla scriitorilor. Legitimaţiile acelea sunt mai valabile decât cărţile lor de identitate. Scriind despre scriitorii talentaţi, dar fără pretenţii şi fără „arginţi”, frazele îmbracă tonalitate condescendentă: În schimb, scriitorii adevăraţi nu sunt scriitori. Nu sunt pentru că nu au legitimaţii de „scriitori”. Recunoaşterea neputinţei în faţa nedreptăţilor este semn de virtute morală, fiindcă autorul declară că nu poate aplica legea Talionului decât cu blândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate.
Semnul onestităţii şi fraternităţii cu cei nedreptăţiţi pecetluieşte discursul confesiv: Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii.
Ca şi în planul trecutului, în acesta, al prezentului, abundă reflecţiile sublimate fericit în versuri sentenţioase.
Partea lirică, asemănată de noi cu un un cristal care te atrage prin scânterieri surprinzătoare, captivează, printre altele, prin capacitatea poetului de a transfigura artistic sentimente, reflecţii, trăiri în versuri memorabile. Apar motive specifice poeziei grave, de profunzime. Pe patul spitalului, hrănit doar cu hrana vie din perfuzor, cu ochii pe decorul din salon, gândul contemplă cerul, sufletul toarnă totul în stihuri:Ai putea/ întoarce spatele, însă nimic nu mai poate acoperi/ acele lucruri care există numai pentru ochii tăi./ Tot cerul e comprimat într-o lacrimă vidă…(TOT CERUL)
Suferinţa nu poate suprima vitalitatea amintirilor. Luciditatea se aprinde până la incandescenţă în clipele de cumpănă. Intelectualul altruist cândva, conştient de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii. devine introspectiv. Astfel se naşte setea de autodefinire: …Sunt în mine/ în Conştiinţă/ un gol îmbrăcat/ în sâmbure/ locuitor al unei umbre/ solide/ Sieşi… (CNP) Amară constatare, amintind de poeţii cu comandamente gnoseologice, condamnaţi la veşnică autoanaliză. Tonalitatea confesivă a momentului crucial dinaintea operaţiei(M-am răcorit, m-am spovedit…), capătă densitate expresivă prin metaforele originale, necăutate, izbucnite cu un firesc impresionant, sugerând destinul creatorului aflat pe calea sinuasă a iscodirii, a urzirii cărţilor, cale la capătul cărea nu lauri îl aşteaptă, ci doar/ o ultimă filă/ rece şi albă!..
Viaţa este văzută prin prisma omului aflat în situaţie limită. Definirea propriei fiinţări constituie pentru orice om însetat de dibuirea sensurilor ascunse o neputinţă dureroasă; în viziunea lui Marin Ifrim se constată că definirea fiinţării sale se face printr-un respiro stenic (dat de o destăinuire şoptită, calmă, încărcată de naturaleţe). Existenţa sa? Nici spectacol, nici biruinţă, ci un drum/ ca o coală/ scrisă din mers(…) un maraton/ la capătul căruia/ nu se anunţă/ nicio victorie-/ (TERMOFILĂ) Revoltă sau împăcare cu datul sorţii simte eul liric?
De pe poziţia creatorului matur, aflat într-un spaţiu de recul evanescent, căruia înţelepciunea îi stă de strajă, poetul îşi dă seama că trăim înconjuraţi de o sumedenie de semne revelatorii, pe care, spre nefericierea noastră, nu le prea băgăm în seamă. Această avertizare meteorologică luată în seios ne-ar feri de multe surprize cenuşii, poate chiar negre: de când lumea/ în jur/toate semnele/ sunt/ un fel de eternă/ avertizare / meteorologică…(DE LA SINE)
Cum e viaţa? Nicidecum grădina raiului; are urcuşuri, coborâşuri, lumini, umbre şi uneori ceaţă şi beznă; într-un cuvânt: …viaţa e dură şi/ se schimbă/ de la un gând/ la altul;
În poemul OXIMORON, este surprins universul vieţii autentice, nu numai spaţiul dintr-un anumit oraş, aşezare; lumea trăieşte febril contraste, paradoxuri fascinante; exersează însetată( din ce în ce mai tare) exhibiţii care, pare-se, o hrănesc şi o cern de-o veşnicie. Setea de îmbogăţire metamorfozează omul, dar îl şi dezumanizează şi, la un moment dat, ajunge în postura regelui Midas care imploră zeul să-l lipsească de abundenţa nocivă a metalului diabolic, aurul. Universul examinat de poet este scrutat oximoronic:…în Grădina Sa/ orbul îl vede/ surdul îl aude/ mutul îl strigă/ ologul îl cară/ în cârca sa/ prăpădită/ cel care vede/ închide ochii/ cel care aude/ e servitorul/ regelui Midas/ iar guralivul/ tace/ îngropat în aur… Oare câţi semeni bagă în seamă semnificaţia adâncă a moralei ce transpare din această parabolă?
Poetul din trecuta tinereţe cedează locul creatorului aflat în dimensiunea temporală a prezentutui; în această ipostază el este meditativ, introspectiv, prospectiv, considerând viaţa sa ca o virgulă, adică fie o pauză(necesară schimbării de intonaţie), fie ca o elipsă(utilă încărcării bateriilor), fie drept copulaţie( între simţiri pozitive şi negative), însă fiinţând, manifestându-se prin cuget. Interesantul punct de vedere este formulat în piesa EPITAF în care „virgula” apare în diferite posturi: obligatorie/ opţională/ şi nepermisă/ în/ timpul vieţii mele/ am fost viu/ acum sunt aici/ în timpul/ vieţii voastre.
Setea de liniştire, de pace lăuntrică este sugerată printr-o interogaţie retorică adresată „curioşilor”(băgăcioşilor suferinzi de indiscreţie) care doresc să ştie totul despre trezoreria poetului. (NEDUMERIRE)
Ceea ce emoţionează în acest volum, privind registrul liric al poetului, este disponibilitatea cu care se exprimă tranşant, prin conotaţii pline de savoare. Un singur exemplu dat din piesa lirică POESIS este elocvent : …ca praful/ se aşează frigul/ pe oase/ cu nasul în pâinea caldă/ ca-ntre sfârcuri/ alegi cu privirea/ cuvinte/ în vânt/ cum valurile/ fac muşchi/ apei…
În alte poeme, discursul liric este lin, nu melancolic sau nostalgic; îl simţim cum curge nestingherit, puţin acidulat, în unele secvenţe; în altele, cunoaşte accente caustice, aşa cum merită ariviştii, infatuaţii, demagogii din marea grădină a Domnului. Cum să fie de acord poetul cu măştile arlechinilor politici? Nici vorbă să-i evite; niciodată nu i-a şfichiut delicat, niciodată nu i-a trecut cu vederea, pentru că aşa i-a dictat instanţa etică din lăuntrul conştiinţei sale. Nu întâmplător se ocupă de „homo politicus” în două piese distincte. În prima, autorul il vede pe individul gomos, preocupat de „politică”, drept patrupedul evoluat din care se zice că ne tragem(maimuţa). Egocentrismul, infatuarea, complexul superiorităţii îl îndreptăţesc să se situeze deasupra noastră; la fel şi statutul de persoană publică, „personalitate”, toate şi le arogă precum i s-ar cuveni. Această fizionomie a unor politicieni denaturaţi este sugerată admirabil doar în numai şapte versuri: …I-a picat maimuţei pe creier/ un fulg de zăpadă/ care nu se mai topeşte/ nici când se priveşte-n oglindă/ şi vede doar lumea sa frumoasă/ din care ne tot dă/ cioburi de fericire în sânge.(HOMO POLITICUS)
În a doua poezie, cu acelaşi motiv, situată către finalul volumului (p.73), se simte în surdină aerul tonic, necruţător al pamfletarului. Cititorul onest, cunoscător al spectacolului abundent în comicul buf se simte răzbunat, fiindcă poetul îi exprimă, cu talent sen-timentele:…fariseii sunt nişte copii/ pe lângă cei/ cu carduri morale/ clonate/ fiecare e/ un fel de miez/ al golului/ şi nimic nu-l poate opri/ să-şi umfle / neantul/ peste puţinele noastre/ zile netrecute/ în calendarele lor/ de comemorat nunţi…(HOMO POLITICUS II). Tonic discurs poetic, evident cu caracter premonitor. O dovedeşte şi revolta, nemulţumirile tinerilor din noiembrie 2015.
Nu dorim să se creadă în niciun chip că autorul acestei cărţi este supărat pe toată lumea( pe sine şi pe cei din jur), că nu vede în preajma sa decât urâciuni, taraţi moral, corupţi etc. Atât din secvenţele confesive în proză, cât şi din poeziile care le însoţesc, desluşim pe lângă trăsăturile reliefate de noi până aici şi alt tip de caracteristici din care i se conturează sufletul scriitorului Marin Ifrim. Sunt piese lirice care, deşi conţin doar câteva versuri, sugerează o frumuseţe sufletească aparte.
Referindu-ne la simbolurile sacre, alegem dintre ele doar felul în care poetul Marin Ifrim ştie să le venereze. Mama-fiinţa din care şi-a luat prima respiraţie telurică, ea dintre toate cea mai scumpă de pe pământ, rămâne pururi întruchiparea iubirii. Oricâte cuvinte i-am dedica, tot n-am putea s-o omagiem după cât merită. Eul liric se ascunde în spatele bătăilor inimii şi doar în patru versuri pătrunzătoare reuşeşte să dea contur chipului de sunete divine ale mamei. Ea rămâne întipărită drept…Un cântec alunecând/ în pavilionul urechii/ auzit doar cu ochii închişi/ înainte de somn…(FĂRĂ MAMĂ)
Nu-şi permite autorul sentimentalisme când este vorba de fiinţa cerească menită să-i dăruie pruncului viaţă din viaţă ( fiindu-i culcuş, hrană, iubire), ci adoptă aceeaşi tonalitate bărbătescă, specifică versurilor sale, acoperindu-şi durerea din lacrimi cu acceptarea legii inflexibile a existenţei lui „dincolo” şi a lui „dincoace”; sfârşitul poeziei are caracter sentenţios, axiomatic: naşterea şi moartea-s/ două porţi stelare/ restul e mereu/ dincolo şi dincoace…(DINCOLO ŞI DINCOACE)
Sf. Biserică( un alt simbol sacru), este prezentă într-un discurs liric, purtând marca specifică poetului buzoian; sub cupola bisericii uneori mor/ chiar şi/ medicamentele;/ deasupra/ e lumea îngerilor/ vânturile subţiri/ suflând răbdătoare/ în miracole lumeşti/ inflamabi-le…(PRIVELIŞTE) Nu sunt aici transfigurate convingeri spirituale naive, nici savante, ci viziunea poetului, asupra comuniunii cu divinitatea de pe poziţiea unui mirean cu adevărat credincios. Că este aşa o probează propria mărturisire în care conştientizează faptul că întoarcerea lui la viaţă a fost un miracol şi că singura mângâiere profundă i-a fost să meargă la casa Domnului pentru rugăciunea de mulţumire: …am aprins câte o lumânare pentru cei vii, îngerii mei, doctorii Tihon, Georgescu şi Rogin(…) şi, bineînţeles, pentru toţi aceia care i-au fost aproape.
În sufletul eului liric, zbuciumat de răsfăţul bolilor, în trupul din carne şi oase aureolat de suferinţă, palpită condenscendenţa şi empatia faţă de cei aflaţi în suferinţă. Pline de fior liric sunt versurile în care se topesc durerile mamelor în momente cernite. Stihurile au o muzicalitate internă mângâietoare, sesizabilă numai în urma unei lecturi adecvate. După „adormirea” unui prunc urmează un ritual special, tulburător, pe care poetul îl descrie cu vibrantă virtuozitate lirică: îngerii vin la izvoare,/ beau lacrimi/ îşi schimbă/ vechile aripi/ apoi duc mame/ îndurerate/ în cealaltă parte/ a maternităţii stelare/ unde tot timpul/ liliacul / înfloreşte/ în ţărână de aur…(ÎN ŢĂRÂNĂ DE AUR)
Accente dintr-o „Odă a bucuriei” întâlnim şi în enunţurile tonice(în tablete) care sugerează triumful Omului, al artistului în lupta cu moartea. După venirea pe lume a fiului său, Valeriu, încrederea în perenitatea operei prin moştenitori devine lumina călăuzitoare: De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora! Totuşi…Revenirea la viaţă impune cinstirea harului şi onorarea menirii pe calea scrisului. Autorul meditează: Tot mă bântuie gândul că am fost întors din moarte pentru că aş mai avea ceva de făcut. Şi tot mă întreb despre ce-o fi vorba. Cred că de scris. Cred că mai am ceva de spus. Iată crezul pilduitor al unui scriitor care, în felul lui, aduce un elogiu sincer vieţii, harului şi menirii sale.
Poetul ne dăruie într-o piesă lirică( în COLOANA ABISULUI), emblematice versuri pătrunse de un fior tragic, prin care ne comunică un anume adagiu existenţial, ca o concluzie amară a tot cât şi cum a trăit: …trebuie să-ţi trăieşti viaţa/ ca şi cum ţi-ai săpa / propria groapă,/ cât mai adânc/ în tine;/ acesta îţi este viitorul:/ o coloană a abisului… Totuşi, în ciuda acestui viziuni, autorul cărţii este de părere că fuga din faţa destinului nu este sănătoasă şi că Nici acum, nici la Judecata de Apoi, de-o fi existând aşa ceva, nu trebuie să inventăm scuze pentru modul în care ne-am trăit viaţa. Aşadar, deducem îndemnul de a trăi în prezent, de a privi înainte şi de a nu facem umbră cuvântului degeaba.
Se poate vorbi nebănuit de mult despre această carte, îndrăznim s-o numim MARE, fiindcă lectura ei pune atâtea întrebări, problematizează fascicole din realitate, încât cititorul implicat în actul lecturii îşi caută o nouă cărare către lumina fiinţării sale.
Nu în ultimul rând, aceasta este o carte cu totul specială pentru că s-a ivit din durere, suferinţă, luptă şi se constituie întru-n TRIUMF al vieţii.

Traian Gh. Cristea
12 octombrie 2015 
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.