Inegalabil maraton documentar

29.08.14 by

La Editura Aius (Craiova, 2014) vede lumina tiparului cea dea a treia ediţie, mult adăugită, după expresia autorului, a cărţii Eminescu şi Teleormanul, semnată de neobositul cercetător şi istoric literar Stan V. Cristea. Ediţiile anterioare au apărut în 2000, respectiv în 2008, dar sunt semne, aşa cum îl cunoaştem pe inegalabilul iscoditor de fapte culturale legate de arealul geografic în care activează c-o rară şi benefică încrâncenare că demersul său exegetic va continua şi că atât viaţa cât şi opera mareului „uomo universale” (Constantin Noica) va fi luminată din noi şi noi unghiuri interpretative. Cartea însumând 590 de pagini abordează cu o răbdare care nu e la îndemâna oricui multiplele interferenţe „dintre spiritul eminescian, aşa cum s-a exprimat el în contextul epocii (între 1867 şi 1889) şi spaţiul cultural teleormănean, înţeles ca rezonator şi receptor pentru cel dintâi (între 1867-2014)” (p.5). Autorul îşi propune şi reuşeşte, fireşte, să arate „ce înseamnă, astăzi, contribuţia Teleormanului în constituirea patrimoniului Eminescu” (p.6). De o mare forţă reconstitutivă, cartea se ocupă cu acribie de trecerile lui Eminescu prin Teleorman în anii 1967 şi 1968, de legăturile pe care poetul nepereche şi gazetarul intransigent de la Timpul le-a avut cu personalităţi teleormănene ale epocii în care România trecea de la relaţiile social-economice de tip feudal la cele specifice capitalismului incipient.
Prima trecere a lui Eminescu prin judeţul Teleorman s-a întâmplat în vara lui 1867, când viitorul mare făuritor de limbă românească literară era actor, copist şi sufleur în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale. Fusese angajat la Giurgiu, unde lucra ca hamal în port, şi avea să îndeplinească multiple însărcinări: extrăgea roluri, făcea figuraţie, ajuta la montarea decorurilor, suna din clopoţel la începerea actelor pieselor puse în scenă etc. Pe tot parcursul acestor peregrinări, Eminescu nu s-a despărţit niciodată de cărţile dragi lui. Exegetul nu se mulţumeşte niciodată cu o singură sursă de informaţii şi nici nu preia fără discernământ sursele aflate de el în gazetele vremii, în arhivele epocii sau în mărturiile contempranilor lui Eminescu ori ale eminescologilor din toate timpurile. El coroborează toate aceste izvoare şi corectează discret şi civilitar toate inadvertenţele întâlnite, iar ipotezele pe care le lansează sunt întotdeauna plauzibile şi de bun simţ. Paginile sale constituie adevărate mini-monografii ale oraşelor Teleormanului dintr-o vreme astăzi revolută, cu arhitectura clădirilor principale şi cu destinaţiile lor succesiv de-a lungul anilor, cu dispunerea străzilor, cu politicienii de atunci, cu dascălii şcolilor în care aveau loc reprezentaţiile teatrale, cu principalii edili deschişi fenomenului teatral, fie că-i vorba de Turnu Măgurele, Alexandria sau Ruşii de Vede, devenit Roşiorii de Vede. Eminescu s-a aflat în Teleorman, pentru a doua oară, doar la Turnu Măgurele, spre finele lui august 1868, împreună cu Mihail Pascaly a cărui trupă se întorcea pe Dunăre cu un vas de pasageri, după ce întreprinsese un turneu în Transilvania şi Banat. Se presupune că vasul a ancorat în portul bulgar de la Nicopole şi că Eminescu, însoţindu-l pe directorul trupei a trecut cu barca spre malul românesc să mijlocească roluri de impresariat. Tot în acest capitol, Stan V. Cristea întocmeşte un portret fizic şi spiritual al lui Eminescu între anii 1867-1869 şi se foloseşte de descrierile pe care i le-au făcut poetului Petru Uilăcan, Ieronim G. Bariţiu, Mihail Pascaly, Ştefan Cacoveanu, I.L.Caragiale, Ioan Slavici etc. şi se spulberă, totodată, mitul călătorului fără rost prin ţară al lui Eminescu, aceste cutreierări fiind, după cum ne asigură ilustrul părinte al Morii cu noroc, hotărâtoare pentru „întreaga lui viaţă sufletească” (p.34). Un rol deosebit în relaţiile lui Eminescu cu intelectualii teleormăneni l-au jucat Societatea „Românismul” (înfiinţată la 24 ianuarie 1869) şi Cercul literar „Orientul” (înfiinţat la 1 aprilie 1869) şi care, printre alte obiective, îl avea şi pe acela de a strânge „din literatura poporană poezii, basme etc” (p.35). Legăturile marelui poet cu teleormănenii au continuat şi în timpul studiilor sale studenţeşti la Viena şi Berlin, ca şi după revenirea sa în ţară. Când a avut loc celebra Serbare de la Putna, în 1871, Eminescu le-a distribuit participanţilor poemul „Închinare lui Ştefan cel Mare” şi s-a crezul că acest poem îi aparţine. Primul care s-a îndoit de acest lucru a fost teleormăneanul Gala Galaction şi s-a dovedit, ulterior, că autorul poemului cu pricina era Dimitrie Gusti, „poet ocazional pe atunci” (p.37). Impresionează prin vastitate câmpul interrelaţional al lui Eminescu. Se spulberă ideea unei legături tensionate, de pildă, între blândul Grigore G. Păucescu, care i-a luat, la un moment dat locul poetului de prim redactor la Timpul. Exegetul combate această afirmaţie făcută de Matei Eminescu într-o scrisoare. Stan V. Cristea investighează cu acribie şi cu fler detectivistic saloanele literare bucureştene în care Eminescu s-a aflat sau se presupune că s-a aflat păstrând o tăcere ce devenise proverbială. Nu se conturează nicicum ipostaza de orator a poetului pentru că ea n-a existat. Ca membru în diverse societăţi culturale ale epocii, poetul e mereu prezent în redactarea unor programe şi statuturi de fiinţare a acestor foruri cu înalte scopuri patriotice de cinstire a trecutului nostru istoric. Din mărturiile teleormănenilor get-beget, ca şi ale celor adoptaţi (cazul lui George Secăşanu, ardelean care pentru iredentismul său a trebuit să părăsească Bucureştiul spre a preda la unele şcoli din Alexandria şi Turnu Măgurele), se întregeşte portretul poetului care nu putea trece neobservat oriunde s-ar fi aflat el: pe stradă, în saloane, la întruniri culturale, la jocul de popice sau atunci când cânta doine ardeleneşti de lăcrimau şi pietrele. Impresionează, de asemenea, numărul mare de adrese la care a locuit Eminescu cât a lucrat în Bucureşti, arhitectura clădirilor care au fost demolate spre a face loc altora, inventarul tablourilor din saloanele în care, după moda pariziană aveau loc serate muzical-literare, participanţii (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Anghel Demetriescu etc), lucrările care s-au citit, cafenelele şi birturile unde mânca poetul sau zăbovea la un taifas cu prietenii, prezenţa toposului teleormănean în unele scrieri poetice eminesciene cum ar fi Scrisoarea III sau Doina. Abordând-o pe aceasta din urmă, cercetătorul demonstrează cu argumente inebranlabile că toponimicul Turnu din poezie este Turnu Măgurele şi nu Turnu Severin aşa cum s-a acreditat, de către unii eminescologi, ideea. Un subcapitol aparte este consacrat preocupărilor folcloristice ale lui Eminescu care a cules o serie de piese lirice sau satirice din zona Teleormanului, zonă prezentă cu vârf şi îndesat în publicistica sa socială, culturală şi politică. Gazetarul Eminescu este un justiţiar şi el pune patimă în apărarea celor năpăstuiţi de presa aşa-zis roşie a timpului, adică de orientare liberală, cum era, de exemplu, Telegraful. Astfel, e apărat fără rezerve, în repetate rânduri, Generalul I.Manu, acuzat de nereguli profesionale în timpul campaniei militare din vremea Războiului de Independenţă. Parlamentarii corupţi nu-i puteau, de fapt, tolera verticalitatea morală, cultura temeinică şi tăria de a spune lucrurilor pe nume. Alteori, Eminescu lasă impresia că plăteşte nişte poliţe, ca atunci când recenzează manualul de aritmetică elaborat de universitarul Dimitrie Petrescu căruia-i dovedeşte plagiatul după J.A.Serret. Matematicianul român făcuse parte din comisia care, cu ani în urmă, hotărâse destituirea lui Eminescu din funcţia de intransigent revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. De inspirate, minuţioase şi documentate fişe de dicţionar se bucură în această lucrare cu caracter enciclopedic şi alţi teleormăneni, mulţi stabiliţi temporar sau definitiv în Bucureşti: Al. Depărăţeanu, Cezar Bolliac, Nae Bassarabescu, Nicolae C. Furculescu, Ion Bălăceanu, Ştefan Bellu, George D.Vernescu, Vasile Boerescu, Aristide Pascal, Emanoil Culoglu, Gheorghe Anghelescu şi mulţi alţii.
Teleormanul constituie o constantă a publicisticii lui Eminescu încă de pe vremea când poetul lucra la Curierul din Iaşi. Temerarul gazetar citeşte cu asiduitate ziarele care apăreau în principalele oraşe ale Teleormanului, reţine şi reproduce statistici, comentează abuzurile şi nedreptăţile săvârşite în acest judeţ de câmpie, demască fără milă administratori cu apucături dictatoriale, cum ar fi prefectul George Chiriţescu, un strămoş veritabil al baronilor locali din zilele noastre şi dezlănţuie campanii de presă cum ar fi cea legată de celebra afacere de deturnare de fonduri cunoscută sub numele de afacerea Warszawsky-Mihălescu. E subliniată perseverenţa publicistului de la Timpul de a reveni asupra aspectelor social politice ce i-au intrat în vizor: „O dată ce gazetarul recepta esenţialul şi dimensiunile unei probleme sociale sau politice, aceasta rămânea în preocupările sale, evoluţia ei fiind urmărită apoi cu toată atenţia” (p.155).
Câţiva dintre biografii omului deplin al culturii româneşti sunt teleormăneni. Sunt trecuţi, astfel în revistă, cu comentariile de rigoare, Dimitrie Teleor, de la care au rămas o serie de anecdote despre viaţa intimă a poetului pe care l-a cunoscut personal, precum şi câteva parodii. O biografie admirativă a lui Eminescu este semnată de Gala Galaction care a ţinut mai multe conferinţe şi a scris articole entuziaste despre poetul pe care l-a preţuit cum puţini alţii. Despre poet a conferenţiat, de asemenea, George Burdun, profesor la Liceul de fete din Turnu Măgurele. Eminescu este abordat, prin aceeaşi prismă selectivă teleormăneană şi în ipostaza de personaj al unor piese de teatru aparţinând unor autori precum: Nicolae Caragialli-Costache (Eminescu murind), Constantin Calmuschi (dramatizare după Sărmanul Dionis) şi Stelian Vasilescu (Eminescu. student la Viena). Sunt comentaţi şi teleormănenii care l-au transpus pe Eminescu în limbi de circulaţie universală: I.Ol.Ştefănescu (engleză), Dimitrie Cuclin (engleză). Traian Lăzăroiu (latină) şi Constantin Dominte (esperanto). Dintre editorii teleormăneni ai poetului nepereche sunt amintiţi: Grigore G. Păucescu, care a adunat într-o carte articole scrise de intransigentul redactor de la Timpul în anii 1880 şi 1881, rezolvând, pentru acest interval şi problema paternităţii auctoriale, dat fiind că Eminescu nu-şi semna niciodată articolele publicate; George Gană a editat şi reeditat volume cuprinzând poezii, respectiv proze eminesciene; Elena Liliana Popescu s-a îngrijit de editarea poemelor traduse în portugheză de Luciano Maia, volumul bilingv apărând sub titul Clar de lună/Luar (2006). Enumerarea exegeţilor din Teleorman ai lui Eminescu îi prilejuieşte lui Stan V. Cristea reabilitarea unor eminescologi nedreptăţiţi de posteritate. Primul dintre aceştia ar fi Anghel Demetriescu, a cărui situaţie disconfortabilă o aminteşte într-un fel pe cea a lui Macedonski după publicarea acelei nefericite epigrame ocazionate de agravarea bolii nervoase a lui Eminescu. Pentru că Nicolae Iorga (şi pe urmele lui, Perpessicius, G.Călinescu, Eugen Lovinescu, Tuor Vianu, D. Murăraşu şi alţii) a crezut că Demetriescu ar fi semnat cu pseudonimul G. Gellianu un articol defăimător la adresa părintelui Luceafărului, un val de dezaprobare s-a abătut asupra celui suspectat de a se ascunde sub respectiva identitate. În realitate, Gellianu a existat cu adevărat, drept care onestul Anghel Demetriescu ar trebui să se bucure de o postumitate „cel puţin corectă” (p.208). Rezerve faţă de poezia lui Eminescu are şi N. I. Apostolescu, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că el este un detractor al poetului. Cezar Papacostea abordează opera eminesciană din perpesctiva filozofiei antice, considerându-l pe poet o „strălucită exemplificare a clasicismului în poezie” (p.216). Un studiu amplu şi aprofundat al operei şi gândirii eminesciene i se datorează lui Constantin Noica. Urmează, cu contribuţii substanţiale şi diverse, exegeţi ca Gh. Burcescu, Constantin Marinescu, Iordan Datcu, Connstantin Doiminte, Victor Vişinescu, Răzvan Theodorescvu, Mircea Scarlat, Artur Silvestri, Ion Ungureanu, George Bălan, Marin Tarangul, Florea Ghiţă, Emil Ghiţulescu, Stan V. Cristea, Nedelea Tiu, Iulian Bitoleanu, Ştfefan Vida Marinescu şi Gianina Maria-Cristina Picioruş. Dar lista teleormăneninilor sau a celor ce au avut şi au legături într-un fel sau altul cu Teleormanul e departe de a se fi epuizat. Sute şi sute de nume de preţuitori ai marelui poet o întregesc, de la cei care au strâns fonduri pentru a-l ajuta pe poetul bolnav, la cei care l-au inclus în volume şi antologii didactice, i-au consacrat eseuri (H.P.Bengescu), l-au imitat (Zaharia Stancu), l-au comentat în jurnale (Marin Preda), l-au citat şi i-au închinat spectacole literar-muzicale omagiale, i-au închinat albume etc..
Inegalabil maraton documentar, Eminescu şi Teleormanul este omagiul pe care Stan. V. Cristea i-l aduce lui Mihai Eminescu de al cărui fel de a lucra temeinic şi exhaustiv se pare că s-a contaminat iremediabil. Folosim pe post de concluzie chiar rîndurile finale cu care exegetul îşi încheie lucrarea sa de-a dreptul monumentală prin acribia documentării neţărmurite: „Deopotrivă, cartea de faţă reprezintă şi omagiul reînnoit pe care autorul ei, dimpreună cu toţi aceia care i-au susţinut demersul, i-l aduc lui Mihai Eminescu, în anul în care se împlinesc 164 de ani de la naşetrea sa şi 125 ani de nemurire a geniului său…” (p.327). Ce-ar fi oare dacă fiecare judeţ ar avea câte un Stan V. Cristea al lui?

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.