Încotro ne îndreptăm Doamne

27.09.14 by

Iată-ne ajunşi în cele din urmă în secolul 21, un secol al “vitezei”, al erei tehnologice, şi nu în ultimul rând un secol în care omul tinde să devina încet dar sigur un “matrix existential”. Dar încerc să mă opresc puţin din mersul meu obişnuit al cotidianului şi să îmi întreb sufletul trist si abătut încotro Doamne să apuc??. Vedem în jurul nostru doar o masca a bucuriei şi a unei fericiri iuluzorii, bucurie pe care fiinţa umană a pierdut-o înca din primele zile ale Facerii, de la căderea sa, si din comuniunea lui cu Dumnezeu. Astăzi vedem însă pe chipurile noastre ale tuturor ascuns sub zâmbetul fad din colţul gurii, suferinţa, ce reprezintă doar o realitate complexă ce are resorturi si faţade atât de numeroase şi de felurite încât ne este foarte greu sa le trecem in revistă sau sa le găsim tuturor soluţii. Suferinţa umană este o taină care nu intră în orizontul obişnuit al inţelegerii noastre, un mister a cărui cunoaştere nu ne poate veni decât pe calea Revelaţiei. Dar mă întreb in sinea mea , oare Dumnezeu Proniatorul vrea ca toţi să suferim, oare suferinţa este condiţia supremă a mântuirii??. Suferinţa împreună cu Hristos spun şi Sf Părinţi patristici este bucurie deoarece ştii că şi El a suferit împreună cu tine, şi El a vărsat lacrimi de sânge ca să răscumpere cu Sângele Său picătura noastră de suflet pierdut in zarea-negurată, de tristete şi păcat. Aceasta este pentru om începutul căii de a-şi îndrepta mai mult atenţia către suflet şi către ceea ce ar trebui să primeze in viaţa lui, căci adesea în goana după lucrurile urgente omul uită defapt de cele fundamentale şi cu adevărat folositoare ale vieţii lui, iar grijile lumeşti exterioare devin apăsătoare şi inrobitoare şi-I răpesc timpul care ar trebui dedicat rugăciunii. În ziua de azi oamenii au progresat mai mult în lupta împotriva durerii decât în inţelegerea suferinţei sau în modul cum poate fi ea rabdată şi valorificată prin credinţă. Credinţa nu aduce o soluţie pur teoretică, ea aduce însă o speranţă de drum, un licăr de lumină pe chipurile obosite de atâta tristeţe. Toate acestea ne-au îngenunchiat sufletele, la o tăcere mută fără putinţa de a striga la Hrist cel răstignit pe cruce. Am devenit incapabili să mai iubim, şi să vedem încă un ochi de suflet lângă noi care încet şi cu blândeţe ne întinde mâna sigură a speranţei într-o lume dezgolită de Dumnezeu şi de frumos. Omul secularizat atunci când este doborât de boala şi de durere, devine debusolat, nu le

inţelege taina sau rostul şi nu în ultimul rând modul cum le poate depăşii sau cum poate urca, valorizandu-le, mai aproape de Dumnezeu. A dori vindecarea nu este un lucru contrar voinţei divine, şi Hristos i-a vindecat pe unii dintre bolnavi care I-au cerut ajutorul.
Simone Weill spunea “Nu cautaţi să nu suferiti, şi nici să suferiţi mai puţin, ci să nu fiţi alteraţi de suferinţă”. Mântuitorul deplângea starea Ierusalimului, a plâns pentru Ierusalim, dar defapt Hristos deplânge starea actuală a omului care duce în spate o povară de generaţii fără însă a-I da posibilitatea de ne salva prin dragostea lui. Cărarea vieţii noastre este plină de durere şi de lacrimi, peste tot sunt infipte cruci, iar la fiecare pas este o grădina Gheţsimani, fiecare urcuş o Golgota, si fiecare moment o suliţă. Dar oare ce s-ar intampla dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el evident ar curge lacrimi şi regrete exact ca in proiecţia unei cărţi deosebite şi anume “Visul Mariei”(Cristina Plămădeală), unde oamenii săracii de ei nu mai aveau nume, trăiau în locuinţe reci şi neîncălzite de ani din lipsa iubirii, dar duceau la randul lor poavara unei vieţi trăite în nepăsare şi indiferenţa. Şi iarăsi mă opresc din drumul meu spre veşnicie şi mă întreb, Doamne oare unde ne indreptăm?, care este ţelul nostru final, dacă acesta din urmă este ca să te cunoască pe Tine, aşa cum însuşi Ap Pavel spune “Scopul vieţii este acela de a te cunoaşte pe Tine Dumnezeul tuturor”, atunci nu ne ramâne de facut decât să înaintăm cu îndrăzneală mîntuitoare spre Hristos Dumnezeul nostru. Evangheliile ne relatează o multime de oameni suferinzi şi ne pun in vedere diferite cazuri dramatice în care omul a fost pus în situatia faptului de a-şi pierde în orice clipă viaţa ce i-a fost dată de Dumnezeu spre a o duce la desăvârşire, şi anume avem exemple de demonizaţi, de persoane care nu mai aveau o şansă de vindecare a bolii în general,şi mame îndurerate pentru pierderea unicilor lor copii. Deci iată ca nici Hristos nu este străin durerii noastre umane, atăt trupeşti dar mai ales sufleteşti, deoarece şi El Dumnezeul întrupat din trupul plăpând al Maicii Preacurate , a simţit durerea întregii omeniri create cu sudoarea curată a dumnezeirii Sale, şi s-a coborât tocmai în iadul singurătăţii noastre, în inima noastră rece şi rigidă din lipsa iubirii profunde, întinzându-ne precum lui Adam odinioară mâna calda a nădejdii zugrăvită ca în icoanele din peretii strajnici şi calzi ai bisericilor.
Umblăm adesea pribegi şi însinguraţi pe cărările timpului într-o societate
pierdută în “coloane fără vertebre”, fără a găsi însă vreun strop de moralitate. Din expresia tristă a ochilor noştrii ne dăm singuri seama că defapt cautăm ALTCEVA, acel ceva pe care omul contemporan îl defineşte ca fiind binele, dar acest “Bine” nu este altcineva decât Dumnezeul pierdut din inima noastră părăsită de lumina şi har.
“Iată Eu stau la uşă şi bat”, par a fi cuvintele unui Mântuitor îngândurat şi îngrijorat de starea actuală a omenirii, de propria însingurare a omului care parcă nu mai doreşte să mai vadă lumina Taborului. Suntem adesea înconjuraţi de zâmbete fade şi regrete amare, toate acestea puse perfect într-o piesă de teatru pe scena vieţii, unde actorul principal sunt “eu”, sufletul cel rătăcit care aşteaptă cu nerăbdare îmbraţişarea caldă a Mântuitorului Hristos. Ajung în cele din urmă să Îl întreb cu inima-mi tremurândă pe Dumnezeu cel milotiv , Doamne încotro ne îndreptăm?, deoarece noi cei de azi în vâltoarea vieţii noastre am pierdut poate ceea ce era mai sfânt şi anume conştiinţa. O constiinţă pierdută însă în cotidian şi modernism. O conştiinţa schimbată cu o mentalitate potrivnică lui Dumnezeu.
Astăzi substratul s-a înlocuit cu lucrurile exterioare ale acestei vieţi , rămânând însă în urmă suflete goale şi pustiite de lipsa unei lumini şi a unei iubiri hristice.

www.omniscp.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.