Esența filigranată a poeziei lână-georgiene

13.11.19 by

”Nu poți mângâia o floare fără a tulbura o stea”

(proverb afgan)

Așa cum există aparate, alcătuite din sârme și tranzistori, ce prind prin ziduri și din depărtări infinite glasuri și semnale, să credeți că sunt și oameni care au antene pentru delicatele vibrații și mesaje astrale.

Iată-l pe George Lână, căci despre el este vorba, la momentul în care ultimele poeme scrise își dau mâna cu cele de început înlănțuindu-se într-o horă demiurgică, devoalatoare, denunțându-i pe de o parte maturitatea, forța și unicitatea poetică, pe de alta relevând subzistența de sine a unei opere bine structurate și conturate, pecetluită cu amprenta inconfundabilă a rostirii esențiale și a stilisticii emblematice. E momentul de grație când întreaga sa făptuire poetică, după o inspirată sintagmă a poetului, își ”desăvârșește rotundul”, începutul și parcursul actului poetic fiind asumate înlăuntrul unei identități care și-a găsit sinea (ipostasul), ieșind astfel de sub torentul unei deveniri, care, pentru a-și liniști tumultul, își caută, febrilă, expresia.

Din această clipă, poemele – perle singuratice înșirate pe o salbă – își pierd autonomia contingentă și se delegă unei familii mai largi – frumusețea salbei însăși. Poemele vor fi reconsiderate din perspectiva nouă a întregului, din lumina unui înțeles ipostatic referențial ce le asigură unitatea de fond și coerența semantică. În mod paradoxal, gândul cel mai adânc al poetului, arhetipul revelat în anii maturității se va regăsi, mai evident sau mai discret, în străduința fiecărui poem anterior, dar va aduce și un adaos de substanță inefabilă asupra lui, rostuindu-l după o hermeneutică care are în vedere decantarea unui sens generic al întregii sale creații și răsfrângerea lui asupra fiecărui poem în parte. Când o sumă de creații are privilegiul de a deveni operă, opera însăși, ca o binecuvântare, se întoarce și se răsfrânge asupra creațiilor aducându-le astfel valoare adăugată. Evident, în cazul de față,”Opera omnia” e silită să primească un nou înțeles, o accepție superioară, pornind de la paradigma arhetipală prin care se definește poetul (înălțimea incandescentă a gândului său ultim), și nu – exterior, cantitativ – de la însumarea pe orizontală a poemelor sale.

Întrebarea nu întârzie să apară: care e acea paradigmă arhetipală din care se revendică poetul, acel loc ierusalimic de unde, cu acribie, ”dă țâță la verb”? Cei care i-au citit poemele știu că marile categorii existențiale pe care le angajează poetul în mod constant sunt: femeia, dragostea, erotismul, îmbătrânirea, presimțirea morții, condiția poetului, miracolul naturii, marile evenimente ale vieții: nașterea, cununia, moartea – cu diferitele ei subspecii: personală, a celuilalt, a iubitei -, sentimentul nimicniciei și, nu în ultimul rând, laitmotivul întregii sale creații: transportul ecstatic de la realitatea imediată la epura ei, la forma ei transfigurată prin ”spațiul dintre două secunde”- poartă și vehicul trans-eonic. Vorbesc de categorii existențiale pentru că poetul le pătimește și le asumă până la scrumirea de sine, această autocombustie negatoare de sine – ofrandă adusă muzei – asigurându-i detenta eonica ce leagă un lucru, o făptură, o realitate din spațiul comun, de rostul lor mai adânc, situat într-o alteritate inefabilă al cărei complice, călăuză și traducător autorizat este poetul nostru.

Pentru o minimă familiarizare cu ambianța și altitudinea problematicilor sale, vom spune câteva cuvinte despre categoriile asupra cărora poetul se apleacă în mod stăruitor, categorii care, alături de celelalte, jalonează compusul identitar al creației sale și converg inconturnabil spre același vârf. Ne vom apleca, după aceea, asupra ”sâmburelui central” al poeticii sale – ”spațiul dintre două secunde”-, poartă misterică ce leagă ontologic două lumi diferite, oferindu-le, soteriologic, întregirea și plenitudinea care le-au lipsit.

Dragostea. Femeia. Veți observa că toate ipostazele în care apar femeile în poezia lui George Lână: soție, fiică, mamă, bunică, amantă, iubită, colegă, necunoscută, curvă etc. sunt, în subsidiar și prin ricoșeu, tot atâtea pretexte pentru un monolog dramatic, radical, perfect lipsit de complezență, cu el însuși. Femeile lui George Lână stârnesc rezonanțe existențiale complicate, acute pe alocuri, în sufletul lui. El ne invită să vedem mai puțin intriga ca atare – perisabilă ca orice contingență temporală – cât duhul ce-l lasă în urmă. Disputele lui interioare având incandescențe ultimative: efemeritatea vieții, boala, bătrânețea, moartea, spaima etc. primesc, toate, invariabil, antidotul miraculos și universal al Iubirii. Nu al iubirii comune – pline de duioase palpituri, drăgălășenii și clișee, ci al dragostei vii, cu putere nesfârșită de transfigurare, în care fiecare din actori preluând pe celălalt în sine și făcându-l stăpân peste el, dislocă și eliberează făptura de povara ei ontologică, emancipând-o de sub o greutate primordială (”oboseala metafizică” a filosofilor). Se întâmplă, deopotrivă, un miracol și un minunat paradox aici: prin preluarea celuilalt în tine, prin ”însumare”, povara existențială nu sporește și nici nu apasă mai greu, ci, dimpotrivă, aceasta scade vertiginos, predestinându-te unei grații ontologice de fond, constitutive! Iubind, devii ușor și suplu ca un duh.

”Ce alifie dumnezeiască femeia!”, exclamă definitiv poetul.

Moartea. Mare parte din poemele ce alcătuiesc opera lui George Lână stau, mai mult sau mai puțin voalat, sub semnul întâlnirii cu perspectiva limitei ultime, a capătului. În urma unei teribile experiențe, George Lână află că deși viața și moartea par absolut opozabile, există între ele o complicitate și o întrepătrundere secretă, de dedesubt. Întâlnirea cu abisul întunecat al morții îl determină pe poet să întoarcă privirea în propriul abis, să găsească urgent sens nou și rezolvare unor întrebări imperioase: cum pot trăi astfel încât moartea să nu-mi poată răpi nimic? Ce trebuie să-i opun pentru a o devitaliza complet și pentru a face din ea doar o palidă și caraghioasa umbră? Ce trebuie să fac ca tot ce e supus morții să devină viu și trecerea să se prefacă în prezență?

Soluția pe care o găsește poetul, o spunem abrupt, e privitul morții în față, asumarea ei ca făcând parte din economia vieții. Nu respingerea cu oroare, ci asumarea, interiorizarea și metabolizarea ei pentru a o transmuta și transforma în principiu vital. Câtă moarte asumi atâta viață primești! Nu intrăm în tehnicalități metafizice. Vom spune doar că experiența spirituală a poetului, sub somația tăioasă a morții, îi descoperă acestuia o interioritate unde își află o nouă origine. Acesta e Spiritul. Sau, în limbaj autohton, Duhul. Când ai duhul lucrului poți, de exemplu, mânca prăjitura și în același timp să o și ai, poți fi oriunde stând pe o bancă în parc, poți pierde totul nepierzând nimic, poți călători în viitor sau în trecut ca prin propriul prezent etc.; la limită, poți muri rămânând viu. Duhul te eliberează de limitarea înăuntrul propriei individualități. Nu e ficționalism sau psihologism steril aici. Nici romantism sau literatură. Lucrurile se desfășoară în sfera realităților esențiale, unde subiectivitatea e depășită. Duh înseamnă să ai lucrul și ceva pe deasupra, în așa fel încât pierzând lucrul acest ”ceva pe deasupra” continuă să-l prezerve inalterat. Acest duh nou pare să-l fi dobândit George Lână. Iar când vezi în duh nou, lucrurile primesc la rându-le chip nou, dincolo de propriul contur, devenind străvezii. Le vezi în epură, în pura lor esențialitate și gratuitate, conectate la arhetipul lor.

”Spațiul dintre două secunde”. Dacă, simbolic și prin convenție, considerăm secunda unitatea de timp cea mai mică, ne întrebăm ce anume asigură și face trecerea de la o secundă la alta. Daca acest ”ce” ar fi tot de natura duratei, a timpului care curge, poziția secundei ar fi subminată și problema ar persista la infinit. Logicienii denumesc această înaintare repetitivă fără capăt, dialelă, iar filosofii ”infinitul rău”. Timpul liniar, fragmentat – corupt, cum spun teologii – e posibil și există doar pentru a fi depășit și pentru a-i fi căutat isvorul: un timp originar, un timp al prezentului continuu, în care întreaga realitate e transfigurată, având o semnificație iconică, absolut transparentă sieși. În jargon filosofic se spune că e momentul când ideea, eliberată de sub travaliul devenirii, ajunge la sine, redobândindu-și întregirea, starea de grație, ”mântuirea”. Invers spus, simplificând dar nu denaturând, timpul fugar – timpul comun – apare atâta vreme cât ideea e despărțită de sine. Pe măsura ce ideea se apropie de sine, puterea și elocvența timpului se șterg treptat, până în momentul în care – ideea aflându-și originea – timpul se oprește. Timpul originar este aceasta imobilizare a timpului curgător. De strânsoarea lui depinde succesiunea și jubilația clipelor.

Spațiul intratemporal dintre două secunde este așadar timpul originar. El face cu putință timpul curgător, cel ce muta acul ceasornicului de la o secundă la alta, denunțând astfel o înstrăinare și o inadecvare a firii de la originea și plenitudinea ei. Diferența dintre doua secunde este diferența Firii față de sine, iar în spațiul subîntins de ele se află întreaga promisiune (potență) a timpului originar, de aceea el reprezintă atât poarta de intrare triumfală în atemporalitatea arhetipală, cât și, invers, loc de erupție a realităților inefabile în familiaritatea lumii noastre, poetul fiind cel chemat să le detecteze, să se pătrundă de ele și să le transpună în cuvinte, încercând astfel prin binecuvântata sa harismă să obiectiveze inobiectivabilul, ”să facă marea să intre într-un pahar”. (Italo Calvino)

Prin traversarea acestui spațiu lumea își pierde opacitatea, iar timpul scurgerea disperată spre un viitor care să îl justifice; cele disparate în spațiu se vor arăta cospațiale, iar cele distanțate în timp vor deveni nemijlocit și masiv prezente. Intrarea în acest spațiu asigură unanima transfigurare a realului, legarea periferiei de centru printr-un salt eonic, asigurat de strâmtura intratemporală a celor două secunde. Viața se încarcă, dint-o dată, de sensuri bogate, de mustul pleromei, integrându-se într-o ordine a armoniilor cosmice.

Ei, bine, George Lână este printre puținii poeți care au avut această formidabilă intuiție a unei breșe paradigmatice ce leagă două lumi pe cât de diferite, pe atât de întrepătrunse. (pentru că – nu-i așa – deși opozabile la suprafață, în adâncime, în nevăzut, ele sunt înfășurate una în cealaltă.)

Teologii, din scrupule evlavioase, neîndrăznind să cerceteze cu bisturiul rațiunii ”mecanismul”acestei legături, au numit-o generic ”taină” , socotind-o unul din cele mai înalte mistere. Filosofii au sesizat urgența temei și dramatismul aporiei abia în vremurile recente, odată cu perioada modernă. Mai lipsiți de scrupule și mai sfredelitori, ei au încercat să dea răspuns problemei după chipul iluminist al rațiunii autarhice. Kant a fost cel dintâi care și-a pus întrebarea: cum e posibil să reunești două lucruri absolut diferite – de ex.: cunoașterea cu obiectul de cunoscut, singularul cu universalul, gândirea cu ființa, finitul cu infinitul, centrul cu periferia – atâta vreme cât eterogenitatea lor este evidentă? E clar că trebuie să existe un al treilea termen care să fie omogen și cu unul și cu altul, și care să facă posibilă aplicarea unuia asupra celuilalt. El descoperă că aplicarea unui lucru la celălalt nu se face direct, ci printr-un element mijlocitor cu deschidere spre amândouă, pe care el îl numește schemă transcendentală.

E izbitoare analogia între schema filosofului de la Konisberg și paradigma temporală a lui George Lână. Iar dacă Kant rămânea rob loial unei rațiuni orbite de sine, așadar subiectivă, ratând astfel intrarea într-o lume numenală, vie și autentică, pe care tocmai o proclamase, poetul știe că rațiunea are un stăpân și că sunt unele centre de foc ale realității, unde, asemenea papucilor, ea trebuie lăsată la ușă, neavând competență și legitimitate. Descoperirea zonelor inefabile ale realității cere o ”mistagogie”, transcenderea categoriilor conceptuale, depășirea afirmaților și negaților, ori vehiculul trans-eonic al lui George Lână tocmai asta asigură: saltul din coerența naturală și comună a lumii – unde rațiunea e regină, în rostul ei supranatural, în apropierea unui alt tip de prezență și coerență. În această zonă de mister, inteligibilitatea se realizează de pe coordonatele unei gândiri paradoxale, antinomice, unde doar poezia și mistica, prin cuprinderea lor largă, au legitimitate și putere de pătrundere. Logica obișnuită acceptă greu că termeni incompatibili pot coexista și se pot implică reciproc. Poate nu întâmplător, Descartes, filosoful, recunoștea undeva în meditațiile sale că ”În scrierile poeților se află sentințe importante, mai mult decât în cele ale filosofilor”. Chapeau bas, Cartesius!

Ne vom opri aici nădăjduind că – deși trăim vremuri în care poezia nu mai e hrănită din isvoarele adânci ale vieții, din cântecul ei, fiind mai degrabă ingeniozitate sau delir incantat – George Lână ne va dovedi mereu că bucuria aceasta a transfigurării lumii într-o realitate care nu e din această lume, dar care o constituie și îi asigură unitatea ei de sens, e un miracol totdeauna posibil și e la îndemâna noastră. Marea Poezie – arătam cu degetul și spre George Lână – reușește să transpună în ordinea sensibilă, într-un pumn de cuvinte umile, ceea ce în esență o depășește. E teribilă această harismă a poetului de a dărui o expresie, o icoană profundă unor realități care palpită în intimitatea cea mai adâncă a interiorității sale. De aceea, trebuie să o spunem, poemele lui au alura evenimentelor esențiale ce ne aruncă dincolo de mediocritatea cea de toate zilele, apropiindu-ne de origini, si, prin ricoșeu, de întregimea ființei noastre. Sunt evenimente care trasează o sfâșiere în timpul ordinar prin care năvălește masiv și maiestuos un alt timp…

Dacă, după cum ne învață filosofii, nu existăm decât în măsura în care ne depășim, apoi poezia lui George Lână ne oferă, cert, o posibilitate de a exista, restituindu-ne unei deplinătăți și unei prezențe ce se semnifică după plenitudinea arhetipală a ființei noastre.

Et nunc plaudite!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.