DUREREA

este sămânţa vieţii ce pântecu-o refuză

când visul de-a fi mamă mocneşte viu în spuză

e pomul ce rodind îşi etalează fala

şi un topor stupid îi curmă verticala

este reproşul vitei, mugind tânguitor

când o ucide setea şi n-o duci la izvor

e zâmbetul ce-ngheaţă nedumerit pe gură

când celui ce-i faci bine te minte şi te fură

e gânguritul alb al pruncului ce suge

pe care un părinte îl leapădă şi fuge

e perna îmbibată cu plânsul de fecioară

ce în zadar aşteaptă iubitul într-o seară

e scârţâitul porţii ce omenesc scânceşte

când pe pribeag în casă, stăpânul nu-l primeşte

e deseori Poetul ce tainic germinând

cu silnicia vieţii se năruie luptând

e Ţara mai ales ce sacru te alarmă

şi-n crudă nepăsare nu te transformi în armă