D.R. Popescu – Lectură în verde

23.07.16 by

Abordarea operei lui D.R.Popescu din această perspectivă se justifică prin prezența pregnantă a „verdelui” în scrierile sale, în proză îndeosebi. S-ar putea vorbi astfel de o „nostalgie vegetală”, în genul celei descrise de Cioran, în Lacrimi și sfinți, ca expresie a recosmicizării eului. O imagine a acesteia găsim și la Eminescu, în Zburam, una din „ineditele” publicate de Petru Creția : „Și, prin murmure crude a unei lumi pierdută,/Pe fruntea unei unde este un spic de grâu/Și-acel spic dus de-un fluviu ce-a inundat – sunt eu…”(Eminescu, Poezii inedite, Ediție de Petru Creția, Manuscriptum, Număr special, p. 91). Eminescu este, de altfel, alături de Shakespeare și de literatura populară, sursa scriiturii palimpsestice a lui D.R. Popescu.
Tentația „verdelui” poate fi semnalată deja în volumul de poezie Câinele de fosfor (Cartea Românească, 1982). Întâlnim aici teiul thanatic al lui Eminescu : „O, tei, fratele meu!/Ce bucurie de a muri/Căderea florilor tale pe pământ”. (Octombrie, p.19). Sunt prezenți însă și pomii livezilor : gutuiul (Atila, p. 9), prunul, corcodușul (Joia divină, p. 260), vișinul (Umbra, p. 47), mărul, « bișicuțul » (Pavel, p. 63) etc. „Dudul” (Acolo și aici, p. 54) și „salcâmul”, prezențe recurente în stilistica vegetală a autorului, sunt de asemenea menționați. Nu lipsesc nici vegetalele din registrul umil : dragaveiul, ceapa (Flori și frunze, p.10), varza (Fluture de varză, p. 97) etc. Nu lipsește din registrul liric nici busuiocul de dragoste sau sacru (Pălăria, p. 123).
O adevărată stilistică a „verdelui” prinde însă contur în volumul de proză Dor (1966). Muncită de dor, Lena, protagonista nuvelei cu acest titlu, are „fața albă ca floarea de crin”. Martor al dragostei sale nefericite este un plop orfic : „Plopul fluiera, subțire, parcă jelea, parcă râdea, parcă cobea. Ea se așeză pe iarbă și umbra lui n-o lovi, n-o acoperi, o lăsă în soare.” (p. 36). Plopului i se adaugă dudul și salcâmul : „Seara umbla prin bătătură, plângând pe furiș, să n-o vadă mamă-sa. Îi era frică de fiecare noapte. Sub lună, din dud, mai cădea seara câte o frunză galbenă, arzând, și salcâmii își scuturau florile târzii, despicate ca niște inimi albe de porumbel.” (p. 39). Lena își « îngroapă » dorul în grădina casei, sub o cruce de salcie din care apar muguri noi, semn că dorul nu se stinge. La grădina din câmp pleacă dimineața devreme, simțind frigul „iute ca ardeiul scund, semn de căldură limpede peste zi (P.74). Tabloul grădinii răvășite de o ploaie grea reține atenția : „Deschise poarta grădinii și întâi văzu verzele. Unele într-o rână, altele cu rădăcina scoasă din pământ, umflate de vânt. Trecu printre ele, îngropându-le rădăcinile cu lopata, la unele. Florile de dovleac se zbârciseră, și se umpluseră cu noroi. Unele pluteau rupte în apa ce nu mai avea loc în pământ. Ei îi era un fel de rușine mai ales de roșiile căzute pe jos și de mărarul rupt de pe tulpinile lui lungi și subțiri de pai verde și aromat, dar nu se simțea deloc vinovată. Ardeii grași pluteau ca niște bărci galbene, învălmășite”. (p. 74).
O imagine simbolică este aceea în care somnului thanatic al lui Milu, printre sălcii, îi este contrapus triumful vieții pe care o odrăslise, anunțat de loviturile de călcâie de sub inima Lenei și prefigurat de miraculoasa ecloziune a unui mac roșu : „Și din urechea lui, aprins, văzu cum înflorise un mac roșu. Un mac roșu, de sînge, ca o durere înflorise și ca un țipăt de lumină, un mac roșu înflorise din urechea lui stângă.” (p. 92)
Nuvela Moroiul, din același volum, Dor, debutează cu o metaforă vegetală (semnalată de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române) : „Noaptea era delicată ca o petală neagră”. Moartea lui Ristea, pe câmp, este precedată de viziuni simbolice, plecarea berzelor și hora câmpului de floarea-soarelui : „…Undeva se duceau, unde se duceau bezele? Se pregăteau de drum, venise toamna…Ristea mai văzu apoi turtele de floarea-soarelui, galbene, învârtindu-se toate în jurul tulpinii, ca niște stele pe marginea drumului pustiu. Floarea- soarelui ardea, galbenă, și se învârtea în jurul tulpinii, și toate, învârtindu-se în jurul lui, ca o horă… Helo, helo! strigă cineva. Ce mai faceți domnișoarelor? (p. 132).
Căruța cu mere, simbol al iluziei, nu are, de fapt, mere, ea aparține unor circari : „Căruța lor era cu coviltir și semăna cu a muntenilor ce veneau prin câmpie cu mere și pere.” (p. 190) Înșelați de aparență, țăranii de la șes vin cu drugi de porumb, în speranța unui troc. Și această nuvelă poartă pecetea „verdelui”. În decor apar plopii de la marginea satului : „Ei se opriră și priviră plopii ce plecau la vale, pe marginea râului, până se încălecau și nu mai vedeai decât unul singur.” (p. 192) Savel, unul dintre circari, merge „legănându-se ca grâul, vara” (p.204). Împreună cu iubita sa, acesta se refugiază într-un „tufan cu flori galbene” din pădure, pentru a scăpa de lupii întâlniți în plimbarea lor la marginea satului : „Dârdâiau ușor și priveau lupii jucându-se. Și se bucurau văzându-i și tremurau.Și așteptau să plece lupii, să-și termine jocul. Și să nu și-l mai termine niciodată.” (p.220)
Ploaia și urletul lupilor se constituie în laitmotiv al jocului de dragoste : „Și atunci parcă începu să plouă, fierbinte. Ei stăteau culcați pe pământ și ploaia îi bătea ca pe nuci, primăvara, legănându-i, când dau frunzele. Și se auziră lupii la marginea pădurii.” (p.253) Îndrăgostiții, asemenea celor din tablourile lui Chagall, levitează. Savel prinde aripi și se înalță, ca o pasăre, având-o alături pe iubita sa, metamorfozată în împărăteasa florilor-soarelui, cu flori de maci pe umeri. Intertextul trimite spre basmul popular, dar și spre Eminescu („a lanurilor zână”) : „Și simțea cum înflorește câmpul și se leagănă floarea-soarelui, aurie și rotundă, plină de rod. Florile-soarelui luminau pământul. Și ea trecea peste câmpuri, ducându-le cu ea. Și pe umeri îi ardeau maci. Și turte de floarea-soarelui, cu marginile galbene, ca niște dantele. Parcă erau niște stele de floarea-soarelui.” (p. 235) Contiguitatea cer/pământ, prezentă la Eminescu, se regăsește și la D.R. Popescu, ilustrând cosmicizarea trăirilor înalte.
În Începutul și sfârșitul lui Posmoc II, din același volum, povestea de dragoste dintre Viorel și Iaroslava se țese sub semnul roadelor toamnei (struguri, pere, nuci) și al căderii frunzelor și castanelor. Imaginile par filmate : „Închise ochii, obosită, și în liniștea ce se lăsase auzi foarte distinct rotirea prin aer a unei frunze ce cădea. Deschise ochii și o văzu limpede, galbenă și luminoasă, grea ca o foiță de aramă. Căzu și o castană, pocnind aproape și sărind în sus ca o minge. Ea aștepta să mai cadă o altă frunză și frunza nu se lăsă așteptată și se desprinse de pe o creangă subțire și începu să coboare legănându-se. Și când ea aștepta o a treia frunză, apăru Viorel.” (p. 331)
Nuvela Ploaia albă are ca patron dinamic dorul pustiitor din sufletul Zorinei. Măritată cu bogatul satului, Cămui, ea tânjește după dragostea lui Păunică, iubitul pe care îl părăsise. Patima arzătoare a femeii, hiperbolizată, contaminează firea însăși : „Pădurea era neagră și păsările cerului nu mai cântau. Dispăruseră undeva departe, nu se știe unde, să nu le frigă soarele în zbor. Nu mai cântau, și câmpul era pustiu, și pădurea un cimitir. Florile câmpului se ofiliseră deodată cu mărăcinii, sau poate nici nu fuseseră flori în vara aceea, căci nimeni nu le văzuse și nimeni nu le simțise mirosul.” (p. 362)
Ceremonialul Paparudei, evocat în text, prilejuiește și descrierea costumului vegetal al cetei feminine care cheamă ploaia : „Aveau pe la cingătoare ațe, și de ațe atârnaseră bozii, să nu li se vadă fața de către soare, și nici cea de către pământ. Și pe cap își puseseră legături de bozi, ca niște cununi. Dar și bozii erau negri, de atâta soare arși.” (p. 402)
Punctul cel mai înalt al tensiunii ce domină textul este marcat, hiperbolic, de arderea pădurii : „Pădurea parcă crescuse de trei ori, se lungise, în sus : era numai o flacără de la o margine la alta. Ardea pădurea, ardea, și cerul era numai un pojar deasupra.” (p. 405) Și cum pământul cerea „cap de om”, Cămui este sacrificat, iar „ploaia albă” se revarsă deasupra satului.
O poetică a vegetalului se distinge și în romanele lui D.R.Popescu. Aserțiunea poate fi ilustrată cu excerpte din Boul și vaca, de exemplu. În Istoria critică a literaturii române (Paralela 45, 2008), Nicolae Manolescu notează : „Boul și vaca, partea mediană din F, cel mai bun roman al lui D.R.Popescu, este un nesfârșit priveghi, început înainte de moartea mătușii Maria și sfârșit cu înmormântarea ei (…) Cu Maria piere un simbol al satului tradițional. Femeia aceasta e un soi de animal mitic al satului (un personaj o numește, fără ironie, Marea Vacă), îndurând toate umilințele unei istorii necruțătoare și ieșind moralmente triumfătoare din ele.” (p. 1103)
Vestea căderii la pat a Mariei lui Vasile Ciulama este lansată asupra satului de bizarul Dimie, din vârful plopului în care își instalase culcușul : „cel mai înalt plop din sat se afla din întâmplare în curtea lui.” (p. 27)
Chemat la capătâiul muribundei, preotul din sat apreciază starea acesteia scurt : „E cu mărul la cap.” Cititorul găsește în text și explicația expresiei ieșite din credința populară : „Când e cineva pe moarte i se pune un măr la căpătâi și dacă nu-l mănâncă înseamnă că n-are poftă de nimic, nici de măr, nici de viață, n-are adică nici dorința să-l mănânce, și deci să-l ia în mână și măcar să-i simtă coaja, și nici putere – și moare. Mărul răcorește, te satură, îți umple nările de mirosul verii și e frumos ca un copil. (p. 34)
O altă expresie populară circumscrisă vegetalului, întâlnită în text, face referință, în mod plastic, la integritatea psihică a individului : „Și parcă Gica simți aceasta și ca să-i arate că nu e căzută din dud și știe ce vorbește (…)” (p. 53)
Cântecul muribundei („cântecu´ ei de fată”) începe și el cu o expresie din registrul „verdelui”, atât de bogat în doinele românești : „ – Frunză verde rozmarin,/Vai de voinicul străin,/Numai luna îl iubește/Soarele îl încălzește.” (p. 62)
Noe, cel care își construiește – ca un personaj al lui Macedonski – o arcă-coteț, populată de un număr imens de înaripate” (Cf. Mirela Roznoveanu, Lecturi moderne, 1978), în așteptarea potopului, are o vie, pe care i-o arată oaspetelui său la lumina lanternei : „Noe deschise o portiță de rogojină și luminând cu lanterna pe care o luase de pe prispa casei sale intrarăm în locul unde trebuia să fie via și într-adevăr via era înaltă și neculeasă, strugurii, negri și albi, atârnau dolofani”. (p. 87) Simbolismul mitologic al imaginii trimite spre Noe care, asemenea lui Yahve, este considerat „crescător de vie”.
Cea mai fascinantă imagine vegetală din roman este grădina lui Celce, a cărei descriere ilustrează exemplar substratul poetic al prozei lui D.R.Popescu : „(…) Avea și meri și cireși și gutui, corcoduși, peri și vișini, și toată primăvara în grădina lui florile nu încetau să înflorească, era o spumă albă și un bâzâit de albine și o verdeață crudă și îmbietoare și nu degeaba Celce își botezase locul zicându-i grădina raiului. Vara când se coceau poamele, noaptea când era liniște și bătea luna cu galben, se auzeau căzând merele pline de dulceață și perele mustoase, luminându-și drumul spre pământ cu propria lor culoare. Și toamna când îngălbeneau frunzele, pregătindu-se să treacă în pământ, toate culorile se adunau în crengile grădinii lui Celce, și printre toate nuanțele de la galben plin la galbenul verzui sau cărămiziu, explozia de roșu aprins a frunzelor de cireș dădea acestei morți lente a coroanelor o violență de sânge țâșnit în sus din lemn și rămas suspendat în forme de frunze.” (p. 69)
După căsătoria lui Celce cu Ileana, „grădina raiului” devine „grădina fermecată a împărătesei Ileana”. Este momentul care marchează alunecarea realului în fantastic, o altă caracteristică a artei scripturale a autorului evidențiată de critica literară. Celce fiind mai mereu plecat de acasă, în grădina lui încep să se petreacă lucruri ciudate, se aud pași, râsete. Toate acestea vor fi puse pe seama grădinii fermecate : „Și cei care îndrăzniră să afle cine râde, nevenindu-le să creadă în minunea grădinii care râde, se convinseră de o minune mai mare și spuseră la toți, jurând că auziseră cu urechile lor cum râd florile de cireș și de gutui, de măr, și cum râd și cireșele coapte, și prunele coapte și nucile și frunzele și crengile (p. 69).
O altă descriere magistrală, în care picturalitatea capătă aspecte expresioniste, este cea a pădurii de tei înzăpeziți, dintr-o „iarnă de basme”. Pădurea din Teiș, în care o femeie acuzată de o presupusă tăinuire a unui pistol (era vremea colectivizării forțate) era amenințată cu împușcarea, pare un imens sepulcru : « Pădurea era albă, ninsă. Crengile păreau văruite. Și și ciorile care zburau departe păreau în zăpada deasă care cădea într-una de sus albe ca niște porumbei. Doar croncănitul lor rămăsese același în iarna care schimbase fața pământului, copleșind cu alb miriștile și troienind pădurea viscolită. Gerul lipise de crengi zăpada și toți copacii păreau fantastice mâini înfipte în pământ, cu degete multiple în aer, înmănușate ca la o paradă în alb. » Antiteza dintre aspectul de basm al pădurii și tragedia ce urma să se producă, marchează tensiunea trăirii.
O altă grădină misterioasă, plăsmuire a unui fantastic ce amintește de Eliade, este cea a frumoaselor broaște țestoase din Vânătoarea regală. De fapt, grădina cu flori moarte a Iolandei, soția lui Ilie Manu, cel dispărut fără de urmă. O grădină bântuită de o „femeie de fum” ce ține în mână o basma neagră, potrivit viziunilor Iolandei. În care se plimbă și iubitele ei broaște țestoase :„Frumoasele broaște țestoase care se plimbau vara în jurul casei și nu puteau ieși dincolo de gardul de ciment și sârmă al puțului întins de la stradă până la calea ferată, lângă cimitir. Își târau trupurile prin iarbă, tăcute, închise, maiestuoase, nepăsătoare”(p. 91).
Motivul coroniței de flori moarte, care apare în text, trimite spre personajul cel mai iubit de D.R.Popescu, Ofelia („…Acolo vrând/Pe crengi plecate salbe s-anine,/Un ram pizmaș se frânse și podoaba/De buruieni căzu cu ea odată”) : „La Tucium, în munți, a fost găsită într-o dimineață o fetiță moartă. Purta pe cap o coroniță de flori. Flori moarte, veștejite, de câmp, înghețate, dar totuși flori. Asemănătoare cu florile din grădina Iolandei, adică la fel de moarte, fiindcă numai acest amănunt esențial le asemăna! Și faptul că erau împletite lujerele lor degerate în coronițe. Femeia pe care o văzuse ea mergând printre broaște țestoase spre partea dinspre calea ferată a grădinii din flori moarte își făcuse o coroniță și și-o pusese pe frunte și deci ea trebuia să fi ajuns la Tucium și să-i fi pus în păr fetiței o coroniță asemănătoare.” (p. 93).
S-ar putea spune, ca o concluzie, că lumea „cu gândiri și cu imagini” a lui D.R.Popescu, o lume palimpsestică, este și o împărăție a „verdelui”. Plasată în spațiul mioritic, sub semnul Ilenei Cosânzene și al lui Făt-Frumos cu fluierul de doine la brâu, amintind de tracul Orfeu. La umbra teiului eminescian și a „dudului lui Shakespeare”. Ancorată în național, dar înscrisă în universalitate.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.