Cântece din Rai

23.02.14 by

Motto:
„În faţa celor morţi un singur gând
trebuie să-ţi răsară: lucrează mai
iute, căci este un soroc!”

Nicolae Iorga

I.Cântece din rai

Cântul fericit

Ce-am visat n-am irosit
Şi-acum, boltă-aleasă,
Doamne,-s cântul fericit
Că mă duc acasă.

Am trăit ce-am suferit
Şi-acum, stea miloasă,
Doamne,-s cântul fericit
Că mă duc acasă.

Prinţ am fost şi rob smerit
Şi-acum, zi frumoasă,
Doamne,-s cântul fericit
Că mă duc acasă.

Şi de Tine-ndrăgostit,
Rana când mă lasă,
Doamne,-s cântul fericit
Că mă duc acasă.

Cânt în preasperanţă

Atâta alergai fără poprire
Şi-agonisind averi pe săturate,
Azi înţeleg că pentru nemurire
Am totul cât nu am nimic din toate.

Atâta căutai să am în viaţă:
Luceferi de carton, roi de păcate,
Până mi-a spus Iisus în dimineaţă:
„Ai totul cât nu ai nimic din toate”.

Şi-acum, uitat de îngeri de faianţă,
De zei de tinichea cu firi deşarte,
Mi-s renăscut, şi cânt, şi-n preasperanţă
Am totul cât nu am nimic din toate!

Cântul îndatorării nesfârşite

Cuvântul Tău, Iisus, sfinţită neauă,
Cu mâini smerite-n inimă-l păstrez.
Eu nimănui nu datorez vreo steauă,
Doar Ţie, Doamne, totu-Ţi datorez!

Duhovniceasca Ta împărăţie
Din Veci în Veci o să-mi rămână Crez!
Eu lumii datorez nici o solie,
Doar Ţie, Doamne, totu-Ţi datorez!

Să pot trăi în Tine ca-ntr-o haină
De-azur curat! – atâta mai cutez.
Eu lumilor nu datorez vreo taină,
Doar Ţie, Doamne, totu-Ţi datorez!

Ce mult îţi datorez, Duhovnic Tată, –
Voi să rostesc şi brusc mă întristez,
Văzându-mă minţind ca altădată,
Căci, Ţie, Doamne, totu-Ţi datorez!

Semănători

Am dus lut în cer, nepământeşte.
Acum zarea ca un bour creşte
Şi-i pământ prin care-n orice noapte
Vulturi trec, bodogănind în şoapte,
Şi-apoi ale lumii visuri toate
Le seamănă-n bolţi dumnezeieşte.

Cerul, pregătit de-nmormântare,
Sufletu-mi aşteaptă ne-ncetat,
Însă el, ca un copil ciudat,
Că-l râvneşte dânsul habar n-are
Şi se dă în scrânciob deşucheat,
Şi mă crede-apus, nevoie mare.

Lied depravat

Priviţi, cerşeşte clipa un veac – să mai prospere,
Un veac o clipă cere din timpul corigent,
Noi transportăm neantul prin magazii lejere
Şi vindem aer pentru bătrânul continent.

Aprindem felinare să ne trăiască Ţara.
Şi ne iubim, fireşte, curtaţi de-un unic semn,
Vin ştirile, iubito, ni le aduce seara,
Vagonul nostru iarăşi a deraiat de tren.

Aceeaşi depravare în arbori şi în ziduri,
În oameni şi-n cuvinte, în râs şi-n plâns stingher,
Încărunţim de dogme ca mările de riduri
Şi potrivim pe braţe cătuşele de fier.

Plâng verbele pe rană de-atâta necredinţă,
Cad stelele bolnave de-atâta adevăr,
A refuzat lumina să mai lucreze-n măr,
Magistru-i dus pe gânduri, bufonu-i în căinţă,

Plutonul execută a regelui sentinţă,
– Un foc – şi precum glonţii, cuvintele se-aprind.
Atavic maica-şi duce vecia-n suferinţă
Şi toamna-şi exilează cocorii într-un lied.

A trăi pentru Cer

Când ziua-mi se termină
Şi noaptea stă să vie,
Vreau veşnică lumină
Să-mi fii doar Tu, Marie!

Când lupii-mi dau vestire
Şi fraţii mă sfâşie,
Vreau sfântă ocrotire
Să-mi fii doar Tu, Marie!

Când pentru Cer las lumea, –
Las totul pe vecie!
Şi strig, urcându-mi culmea,
Doar numele-Ţi, Marie!

Un Roşu Divin

Sângele Tău, Iisus, dintre ruine,
Nu s-a pierdut în van: a curs în mine,

Sângele Tău, Iisus, pe care umblă
Corăbii roşii cu divină umbră

Şi monastiri târzii vâslind spre lună,
Spre-un roşu preadivin ce le cunună.

Şi totu-i răsărit, nimic n-apune.
Sub ceru-ngenuncheat în rugăciune.
………………………………………………………
Chiar ceru-a-ngenuncheat în rugăciune!

Bocet

Priviţi, se lasă seara
În toţi: în crini şi-n prunci.
Şi dacă vindem Ţara
Ce vom mai fi atunci?

Auzi? Răsună-n soare
Tăceri cosite-n lunci.
Şi Ţara de-o dispare
Ce vom mai fi atunci?

Citiţi în cartea ierbii
Bocete lungi-prelungi.

Şi de ne plâng şi cerbii
Ce vom mai fi atunci?

Priveşti, auzi, citeşte –
De zei ştiute munci.
Şi-n tot ce arzi, sporeşte,
Ca să mai fim şi-atunci…

Psalm

În veac nu te mai întrista, creştine,
Iisus a înviat şi pentru tine!

Aleasă tânguire

E toamnă, sunt bogat în frunze
Şi la mormântul clipelor,
Iluziei moştenitorul,
Mă tângui, răsfoit de dor.

Am chinul bucuriei sfinte
Şi-n braţuri de nelinişti zbor,
Iluziei moştenitorul,
Mă tângui, pustiit de dor.

În azi mă sting, ca orice frunză,
Cneaz al tăcerii zeilor,
Iluziei moştenitorul,
Îmi dau cu cer pe chip şi mor.

Poemul Desăvârşitorului

Deasupramergătorul s-a oprit.
Surâsul Lui alean de purpur mi-i.
Îmbrăţişat de crini şi veşnicii,
A-ngenuncheat în al Tăcerii schit.

Cuvânt îngenuncheat într-o tăcere
N-am întâlnit, nicicând n-am întâlnit.
Sprecerurimergătorul s-a oprit,
Narcisele-l privesc ca la-nviere.

Şi taragotul când a înălţat
Spre heruvimi şi-a început a plânge,

Cu candelele cerului în sânge
Din hăul de păcat m-am ridicat.

Cu mâna lui lăsată-n mâna mea
El, Desăvârşitorul, surâdea.

Psalm

Eu, ucenic şi mucenic în stele,
Cu îngerească preţuire zic:
„Pe ţărmul nins al gândurilor mele,
Dacă Te am nu mai râvnesc nimic.

Şi ca să nu mă pierd sub zări miloase,
Ajută-mă să mă ajut, Christoase!”

Psalm

Ce vatră părintească mi-i speranţa,
De care mă lipesc, scris de suspine!
Să-mi zboare visu-n cer şi fără vise,
Plecat din toţi, să mă rămân în Tine!

De m-ar citi vecia dimineaţa
Cum doar în rai mai dai de veşti blajine! –
Să fiu uitat de plâns şi fără plânset,
Murit în toţi, să vieţuiesc în Tine!

Clasic poem

De-aş fi turturea, Măicuţă,
Aş veni la geamul tău
Şi, bătându-ţi din aripă,
Ţi-aş doini mereu:

„Nu mai plânge, supărată
Că eşti mică, singurea,
Chiar acum opreşte-un înger
Lângă poarta ta.

Şi va fi prea bucuroasă
Vestea care ţi-a adus,

Că de azi te-ntorci acasă
Lângă-al tău Iisus”.

Psalm

Doamne, Tu, Iisus Christos,
Sufletul ţi-i prea frumos,
Inima mi-i piatră grea,
Vezi-mi inima!

Mulţumesc că-mi dai în dar
Să trăiesc în Tine doar,
Din ispită să mă frâng
Şi, smerit, să plâng.

C-am ştiut să întâlnesc
Fericirea ce-mi doresc
Şi vecia s-o cuprind
La ceas de colind.

Şi să-Ţi cânt cum n-am cântat
La pridvor de împărat
Şi să-adorm la pieptul Tău,
Să nu ştiu de rău!

Nuntă sfântă, viaţa mea,
De cândva şi pururea
Va tot fi în cer, va fi
Tril de iasomii!

Şi prin ele Mesia,
Dumnezeu, Măria Sa,
Va păşi înrourat
De-acest cânt curat.

Psalm

Sufletul mi se trece,
Gonind pe-a beznei vale,
Îşi caută Lumina
Migrată într-o stea,
Căci nu e altă cale,
Spre ţărmurile tale,
La care într-o zi voi ancora.

Sufletul dă în floare,
Găsindu-Te, Iisuse,
Şi cântec mai ferice
Sub cer nu s-o-ntâmpla,
Căci nu e altă cale
Spre ţărmurile Tale,
La care într-o zi voi ancora.

În patrafir de rouă
Aplauda-te-or crinii
Şi sufletu-mi lăicere
Spre cer ţi-o revărsa,
Căci nu e altă cale
Spre ţărmurile Tale,
La care într-o zi voi ancora.

Portret

Caisul frânt, aproape-ngenuncheat,
A înflorit din nou lângă izvoare.
Vine un ceas prescris de Preaînalt.
Vă las în Dumnezeu, acolo-i soare.

Caisul mâine va rodi mirări,
Fecioare le-or culege în descântec.
Vine un ceas predestinat de zări.
Vă las în Dumnezeu, acolo-i cântec.

Caisul cela nu sunt decât eu,
Frânt, să renasc pe marginea potecii!
Vine un ceas etern, un ceas mereu,
Vă las în Dumnezeu, acolo-s vecii.

Zadarnic invocarea

Ploaia din cer ce-o ai chemat
Nici n-a venit, nici n-a plecat,

Nici n-a venit şi-a şi plecat
Ploaia din cer ce-o ai chemat.

Şi-acum, pe ţărmul celălalt,
Chemi ploaia Duhului curat

Pe care n-o ai meritat,
Pe care n-o ai meritat…

Omul ca amăgire

Cad fulgii mistic, pe geamuri se lasă
Ca o psaltire dictată de cer.
Îngeri în lacrimi se-aşează la masă
Să mânce taine, să bea din mister.

Cad fulgii mistic, pe suflet se lasă
Ca o psaltire rostită de cer.
Domnul în lacrimi se-aşează la masă
Să mânce taine, să bea din mister.

Dumnezeirea pe oameni se lasă,
Iar ei vor darul aurifer!

Psalm

Doamne-Dumnezeule, Sfinte Iisuse Creştine,
Nimenea nu mă iubeşte mai tare ca Tine.

Toată făptura din lume apune-n trădare.
Nimenea nu mă iubeşte ca Tine mai tare.

Mor în păcat şi-nviu într-un psalm îngereşte.
Mai tare ca Tine nimenea nu mă iubeşte!

Psalm

O, Doamne, spun florile toate
Şi vecii în mine dau glas
Că tu, cel păşind peste moarte,
Zburând peste mări de păcate,
Ai fost, ai plecat, ai rămas!

O, Doamne, să cânt pân-departe
Tot jindui un ceas, şi, bătrân,
Să plec bucuros către moarte,
Şoptindu-vă, cât se mai poate:
„Am fost, duce-m-aş, să rămân!”

* * *

Îndumnezeieşte-mă, Părinte,
Bucuria triştilor fii Tu,
Crin smerit îţi sunt în jurăminte,
Numai din iubirea-mi nu Te du.

Peste ochi e spulber de cuvinte,
Potopire grea de preaînalt,
Eu murirea n-o mai pot, Părinte,
Şi nici veşnicia mea s-o-mpart,

Şi nici de vecii să mă despart,
Timp fără de timp fiind pe viaţă
Şi pe moarte-timp cu timp în faţă.

Baladă cu vină

Când moare cineva prind să doinesc
Şi mă simt vinovat că mai trăiesc.

Oricine-ar fi: bătrân sau prunc firesc,
Sunt vinovat fiindcă mai trăiesc.

Sunt cel mai vinovat din omenire
Şi numai preatristeţea mă vrea mire

Şi pentru vina mea floarea din ceruri
Mi-o incrusta numele cu – adevăruri.

Vis
Pentru Vitalie Răileanu

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

La intrarea-n al Său schit,
Cu mirări împodobit.
Să mă tremur, îngânat
De tăceri de împărat.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

Nins cu mierle de din vis,
Cu vecia lunii scris,
Să mă ploconesc în prag
Dumnezeului meu drag.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

Brad de nimeni secerat
Şi de taine despuiat
Şi-n uitare exilat
Şi de nici un om visat.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

S-ajung binecuvântat
La duhovnicesc palat,
La pridvorul preaînalt,
Unde plânsuri nu se-abat.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

Şi să bucium ne-ncetat
Şi să cânt cum n-am cântat
Slava mirelui curat
De magnolii sărutat.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

Până-n ziua când voi fi
Iarăşi om, să pot greşi
Şi s-aştept în pocăinţi,
Soţ blajinei suferinţi,
Noaptea ultimei dorinţi.

După moarte, ce frumos
Să fiu bradul lui Christos.

Psalm

Mă cere un gând
Să plec hăulind
Pe-albastre ponoare
Aproape de soare.

Psalm
(Variantă)

Mă cere un gând
Să plec hăulind

Pe-ntinse ponoare
Prin Ţara din soare.

Memento

Cum liliacu-n toamnă a-nflorit a doua oară,
Aşa şi sufletu-mi de dorul Tău spre ceruri zboară!

Memento

Între Ieri şi Azi e-o lume
Fără nume şi prenume
Şi din ea nu va rămâne
Decât doar eternul Mâine.

Poem

Vecia dăruită de Iisus
Din toate-ţi este una de ajuns.

Psalm

Să nu cad, Doamne, din inima Ta
Îmi este teamă zilnic şi horind
Mă plec spre ţărmuri noi de pocăinţă
Şi-n faţa mea veciile se-aprind.

De ele-mbrăţişat sunt fără vreme
Şi-aplaudat de frunzele în zbor,

Mă vede Nevăzutul de oriunde
Şi de atât Christos mă fac izvor,

O steauă-ngenunchind să-mi vină aproape,
Sorbind Dumnezeirea de pe ape.

Final

Până ne-om revedea citiţi mistere
Ca pe-un poem cu îngeri, scris pe vânt.
La margine de timp sunt o tăcere,
Ce-aşteaptă s-o-nfieze un cuvânt.

Artist al Cerului vrând să rămân,
Fir de nisip ce-şi face datoria,

Ascult vuietul mării, îl îngân
Şi mi-l botez cu toată veşnicia.

Şi-ncerc să strig, dar nu-mi mai sunt în stare,
Mai pot să cânt pân-prind a amurgi
Şi doar în Tine mor fără-ncetare
Şi doar în Tine veacuri pot trăi.

Înnobilaţi de Candoare

O să ningă, Flaviu, n-ai de ce te teme,
Poruncit-a Domnul ca să ningă iar,
Straie de candoare, timp fără de vreme
Ni s-a dat din cerul înflorit de Har.

O să ningă, Flaviu, uite, de-acum ninge,
Şi corăbierii din vecii de sus
Ne aduc vestirea că-n zori se va stinge
Ultima tristeţe şi-o veni Iisus.

Ca o vindecare, albă şi senină,
Şi-ale lui cuvinte spuse tuturor
Fulgerând, să facă pârtii de Lumină,
Pe care să treacă-al cerului popor.

Şi să ningă, Flaviu, fără contenire,
Şi că-o ninge veşnic nimeni să se mire!
Nimeni dintre oameni, numai un cocor!

Peisaj imposibil
(Simfopoem)
Pentru Ion Proca

Peisaje imposibil să nu doară
Sunt oamenii ce-n nerozii se plimb’.
În drumul meu prin târg văzui aseară
Un car beteag tras de doi cerbi cu nimb.

Doi cerbi trăgând un car cu trufandale
Pentru un loc din piaţă arendat,
Şi un boier obez, scuipând pe cale,
Ce-a-nchiriat pe gratis un regat!

Doi cerbi cu coarne de azur şi-n frunte
Cu steaua veşniciilor – de-argint! –
Şi-un vizitiu, bătându-i să se mute
Din faţa lui, ce-n iad a-ncremenit.

Doi nobili cerbi, stirpe împărătească,
Ducând ingratitudinea-n oraş.
Mai lesne-n mine le dau câmp să pască
Decât să poarte soartă de ocnaş.

Şi i-am strigat boierului din urmă:
„Deshamă cerbii, că-ţi vor da în schimb
Împărăţii de Vis ce nu se curmă
Şi locul lor în raiuri fără timp!”

Şi i-am strigat: „Deshamă frumuseţea
Şi prinde-n hamuri chiar inima mea!”
Dar lumea hohotea, privind Alteţea,
Şi-un om, printre maşini, fugind spre ea!

Balada inimii

Am întrebat o rândunea,
Să-mi spună despre mama mea,
Unde e ea?
Şi rânduneaua-n zări s-a dus
Să îmi aducă un răspuns
Şi-n cer s-a ascuns!

Am întâlnit un înger orb,
În zdrenţe de orfan şi colb,
Căzut dintr-o stea.
I-am prins aripi de catifea
Să zboare pân-la mama mea,
S-o poată vedea!

L-am auzit pe Dumnezeu,
Bătând în zori la geamul meu,
Să-mi spună mereu:
„Pe nimeni nu mai întreba,
Că tot ce cauţi poţi afla
În inima ta!”

* * *

În lume nu-i dor şi nici tihnă,
În lume e barter şi flirt.
Satan n-are zi de odihnă,
Satan este zilnic la birt.

În lume nu-i gram de credinţă,
În lume toţi joacă un rol.
Satan n-are ceas de căinţă,
Satan este zilnic la mall.

În lume se naşte, se moare,
În lume e târg, e talcioc.
Satan nu e doar de vânzare,
Satan este veşnic pe loc.

Ce mi-a spus îngerul

Inima în strai de aur
S-o îmbraci, să cânte zarea,
Unde s-a retras şi marea
Şi toţi macii de pe plaur.

Scufundat în somnul veşnic,
De prădalnici să n-ai când,
Să te caute sub sfeşnic
Cartea ce-o veni plângând.

Şi să surpe peste tine
Pacea lumilor divine.

Psalm

Doamne-Dumnezeule, Părinte,
Rog-te rog, ajută-mă mereu,
Tu cunoşti iubirea mea fierbinte
Pentru Tine, Unic Dumnezeu!

Doamne-Dumnezeule, departe
Du-mă de aici, să nu mă ştiu.
Şi nici într-un vis să nu înviu,
Doar Tu fii etern şi peste moarte!

* * *

Ninge Lumina, decât cei ce văd
Orbii o simt mai mult, mai cu putere.
Ei doar pentru-ntuneric n-au vedere,
Doar pentru noi: universal prăpăd.

De infinita lumii nepăsare
Orbesc copiii clipei ne-ncetat
Şi nu-i întrezărim pe trotuare,
Scăldându-ne-n plictis şi în păcat.

De dorul Cerului orbim noi, oare,
Ca într-o zi, cu nedescris ecou,
Dragostea necăzută din altare
Să ne dea ochi ca să vedem din nou?

Şi mână-n mână, rană de mister,
Să trecem vămile, zburând în Cer.

Lângă voi, poeţii
(variantă)

De viaţă grea, în nevoi,
Simt că orbesc lângă voi.

* * *

Biblioteci de lumânări în floare
Sunt ochii mei prin templul de Cuvânt.
Mai trist ca nimeni altul pe pământ
A fost doar cântecul de-nsingurare.

Biblioteci de lumânări aprinse
Sunt ochii mei, înălţători din hău.
De clinchetul ce-i al numelui Tău,
Mi-i însorită inima, Ne-nvinse!

Biblioteci de lumânări cântând
Sunt ochii mei la sfintele vecernii.
Monarh încărunţit în milostenii
Mi-i sufletul, cu el la uşi bătând,

Zic: „Doamne, ochii-aceşti, să nu disper,
Stinge-i aici, pururi să ardă-n Cer”.

* * *

Scriu ce gândesc, gândesc ce scriu
Ca să mă reconving că-s viu.

Gândesc ce văd, văd ce gândesc
De teamă să nu pustiesc.

Şi-n toată-această-alcătuire
Strămoş îmi sunt şi rănii – Mire!

* * *

Pe mine mă citesc doar trandafirii
Din lan de cer surpat peste pământ,
Deasupra lor se-aude cântul sfânt,
Pe care-l ştiu doar stelele şi mirii.

Ferice sunt în drama ce mi-o sufăr,
Apusa-n ceruri steauă e a mea,
Îmi ţine cald zăpada unui nufăr
Şi-a lui tăcere mă va înfia.

Suflet trist

Moartea mi-a plecat, mireasă.
Şi n-am mai venit acasă.

Ceasornicarul cu garoafe-n mână

Când pleacă la servici şi-atunci când vine
În casa lui, săracă şi bătrână,
E fericit, deşi mi-l ning suspine,
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

Ele sunt pruncii lui, el mi-i îngână
Şi-i mângâie mereu, c-aşa i-i firea,
Cu inima, cu gândul, cu privirea,
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

O trâmbiţă în noapte l-a rănit,
L-a-nzăpezit tăcerea, i-i stăpână,
Da-n vis tot suie scări spre infinit
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

Iarna a izgonit-o din cuvânt,
Refugiu în Adio – să rămână! –
Îşi ia şi seamănă cu-n schivnic sfânt
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

Alese Opere de Cer a scris,
În ochii lui e-o cosmică fântână,
În care veşnicia şi-a închis
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

Şi-n zori, uitarea când îl va răpi,
Să-i fie soţ fidel, să-i spuie: „Zână”,
Fără de remuşcări ne-o părăsi
Ceasornicarul cu garoafe-n mână.

* * *

Când voi asfinte într-o zi
Doar moartea mă va mai doini.

* * *

Zgudui-tu-s-au în tine
Munţii toţi din lut şi oase.
Şi prin crângul de mătase
Inima c-un flaut vine.

De din Ierusalime,
De din seară cum n-a fost,
Să cântăm întru Christos
Porţilor de cer sublime,

Care s-or deschide-n noapte
Cu-adieri de taine coapte.

Panteonul singularităţii

Lup părăsit de haită, vă îndemn
Să-mi dăruiţi uitarea din iubire.
M-am ofilit în voi şi-aştept un semn
Să-ncep a înflori în Nemurire.

În straie de tăcere, v-am adus
Un suflet plin de rod, topit în soare,
Iar voi râvniţi miracolul apus
În toţi şi, rând pe rând, în fiecare.

Mi-aşa de iarnă fiindcă n-am învins,
Şi-a nins tristeţea lumii peste mine,
Rugul speranţelor din noi s-a stins
Şi să-l învie îngerul nu vine.

Cerşesc azil în noapte, plâns de-o stea,
Şi singur cuc, la porţile cetăţii,
Îmi bucium moartea, ce mă va zbura
Spre panteonul singularităţii.

Răvaş în alb

M-a internat un trandafir
În schitul lui din veşnicie.
Stoluri de îngeri o să vie,
De al lor freamăt să mă mir.

Eu nu am patrie ca voi,
Eu nu am linişte mai dragă
Ca-n clipa când un crin se roagă
Îngenuncheat în zi de-apoi.

Om de zăpadă n-am rămas,
Dar vă mai scriu pe flori de nufăr
Că de prea multă boltă sufăr
Veacuri la rând, fără popas.

Şi vindecare nu mai am,
Şi-ndrăgostit de-o nalbă tristă
Gândesc la lumi ce nu există
Şi care-au fost când nu eram…

* * *

Sunt bob de grâu
Pe gura unui râu.

Cântec pentru Francesca

Ferestrele sunt ochii casei tale,
Vină divină ai de-atât mister.

Iarnă devin şi numai tu eşti vară,
De-aceea mă închin până la Cer.

Te cânt cum te-am cântat întotdeauna,
Te cânt precum nu te-am cântat nicicând,
Şi te confund cu soarele şi luna,
Şi de-atât rai n-am unde să m-ascund.

Cu paşi de fum mă tremur şi-apoi urc
Trepte spre absolut, nenumărate,
Să fiu în Cer râvnesc, în Cer mă duc
Să trilui până dincolo de moarte.

* * *

Suflet să ai cât să tot dai!

* * *

Frunzele toamnei, care cad pe uliţi
Sunt vieţi nevindecate în noroi.
Le strâng la piept, le izbăvesc de suliţi
Şi strig măturătorilor din voi:
„Priviţi-vă în Cer, ca-ntr-o oglindă,
Nu aruncaţi Viaţa la gunoi!”

Frunzele toamnei, care cad în noapte,
Pe apele uitării în şuvoi,
Le plâng cu inima, le chem în şoapte
Şi strig măturătorilor din voi:
„Priviţi-vă în Cer, ca-ntr-o oglindă,
Nu aruncaţi tăcerea la gunoi!”

* * *

Eu duc de mână umbra
Ca-n visul de cândva.
Din tine-avan mă ceartă
Tăcerea singurea.

Căldură ai de gheaţă
Ca ploaia ce-mi părea
O fată despletită
În amintirea mea.

Ai, ce mai taci, Iubire,
Că-mi fulgeri inima!
Din noapte-mi pleci şi, totuşi,
Din ziuă nu pleca!

* * *

Sunt cer, sunt şi pământ,
Sunt rai, dar sunt şi iad.
Mă-nalţ în voi şi cad
Şi-ntruna cânt.

Sunt rană de argint,
În care se privesc
Şi plop, şi sfânt ceresc
Şi nu se mint.

Da-n zori dezmoştenit
De-nvingător şi-nvins,
În foc, de soare-ncins,
Voi fi-nflorit.

* * *

Ce trist e pomu-n care nu-s copii
Să ia din rodul cerului divin,
E ca un schit în care nu vin vii,
Nici morţii din luturi evadaţi nu vin.

Duminici salvatoare de păcat
Bat clopotiri de rai şi n-auzim.
Noi locuim Golgota şi nu ştim
Că suntem ce nu vrea să fim cel ’Nalt.

Iubirea Lui nu-i de închiriat,
Ea se oferă celor de-l cuvântă
Şi când mai toţi îl răstignesc, tu-l cântă
Că n-o s-avem în veac alt împărat,

Ce-o să ne soarbă plânsul ca pe-un vin
Acum şi-n vecii vecilor. Amin.

* * *

E atâta frumseţe nescrisă în jur,
Răstignită în Alb treci pe drum şi o stea te cuprinde,
Năpădit de-al tăcerilor zumzet trec singur şi pur,
Pe sub luna-mpletind salbe noi de colinde.

E atâta frumseţe nescrisă în jur…

Rană

Copacu-ngenuncheat la drum
De roadă şi de noapte grea
Şi nimeni nu-i să-i bandajeze
Rana şi o proptea să-i dea.

Copac grăind fără cuvânt
Cu păsări de omăt în seară
Şi nimeni nu-i să-i bandajeze
Rana ce trupu-i înfioară.

Şi doar în vis se zmulge, frânt,
Zburând prin cer, spre-un alt pământ.

Motiv popular

Decât, maică, mă năşteai
Mai bine-un schit înălţai
Şi în el sădeai un crin
Pentru Mirele Divin.

Când să crească, fir cu fir,
Să-l îmbraci în patrafir,
Să te-ngroape-n liturghii
De aici până-n vecii.

Şi-ntr-o zi ca Învierea
Potopească-te tăcerea
Crinului în cer chemat
La porţi mari de împărat,

Crin pe post de nobil sire
La o dalbă monastire.

Viaţa mea

Tăcere de până la naştere,
Tăcere de după cunoaştere.

Hotărâre

De-o preadurere-n veci înzăpezită
E inima – acest copil stingher,
Un cer plăpând, surpat într-un alt cer
Dintr-o boltire tot mai infinită.

Ninge şi prin nămeţii de candoare
Aud trecând colinde româneşti.
Din lumea lor, ce nesfârşit răsare,
N-aş evada spre raiuri pământeşti.

Cercarea vremilor fără cocori
Dă iama-n toţi şi eu, fără tăgadă,
N-am să cobor din munţi colindători,
Am să mă dau strămoşul de zăpadă!

Nu mai muriţi, vă rog, sub lună nouă,
Purtând odăjdii albe de Cuvânt,
M-am hotărât: vecia v-o las vouă,
Demult n-am fost chemat în cer să cânt
Şi plec pe-o zi, pe-o noapte, poate două
Şi-am să revin în toţi. Fac jurământ!

Ultima dorinţă
In memoriam Ioan Ambrozie

Ca după-un vis ce ţi-a bătut în soartă
Să-mbraci costumul preferat în zori,
Să iai un microbuz de lângă poartă
Şi-n casa-şi părintească-ajuns să mori.

* * *

De-acum numele meu este Tăcere
Şi la tăcere mă voi condamna.
Tăcerea lumilor e steaua mea!
În veci o nouă stea nu voi mai cere,
Că alta, zău, nici nu va exista!

În aşteptare…

Al lirei prinţ, sfinţit monastireşte,
V-am scris şi am cules numai tăceri.
Etern de efemere mângâieri,
În ele vieţuirea-mi se zideşte.

Al lirei prinţ, cum nu se mai găseşte,
Topit ca lumânarea într-o zi.
Aştept să pot ceti pe-albastre creste
Cernirea visului ce n-oi mai fi.

Fulger în noapte
Dlui Ivo Gheorghiev

Azi stirpea noastră nu se mai răscoală
Când încălcate-s drepturile ei.
Românii din Vidin fără vreo şcoală
Sunt sfâşiaţi de ultimii pigmei.

Aceştia valvârtej dau buzna-n case
Şi le răstoarnă, unde nimeresc,
Cutii de carioci şi cărţi frumoase,
Donate de poporul românesc.

Şi toată românimea groaznic tace
De parcă am vorbi de nişte câini
Şi zac abandonaţi în vremi de pace
Românii, incomozi fiindcă-s români!

Neam interzis, ce dănţui hopa-hopa
Numai în case-nchis şi foarte rar,
Bulgarii sunt şi nu-s în Europa
Când nici de oameni nu ne au măcar!

Până ne-om zmulge, fii de românime,
Din al istoriei cumplit noroi
Şi-om fulgera în oarba-ntunecime
Şi ţara noastră lua-ne-om înapoi!

Optimizare ministerială

Ca-ntr-un vis urât închis-am ochii,
Loc deşertăciunii să nu port,

Dar tot mai aud strigând o maică:
„Satul fără şcoală este mort”.

E din Ocniţa de pretutindeni,
Toată Basarabia-i aşa,
Se optimizează viitorul,
A închide-nseamnă-a reforma!

Şi doar şcolile, prin care paşii
Ne-au purtat, rămâne-vor pustii

Şi-or veni cocori plângând de jale
Să le ducă-n cer pe năsălii.

Regele copiilor
(Variantă)

Era un cerşetor visat de stele,
Cu sacul plin de sticle când trecea
Oricare sufleţel mi-l aştepta
Pe regele copilăriei mele.

Un suveran ce-a amuţit de taină,
Monarh al pruncilor din mahala,
Spre el inima lumii alerga,
Zbătându-se, să zboare de sub haină

Şi-n pieptul cerşetorului să crească
Şi graiul cerurilor să-i renască.

Vis cu Esenin

E frig şi-i mare vânt şi-un vin ne soarbe
Din ceşti servite blând de ciocârlii.
Domnul Esenin trece-acum prin noapte
Şi numai tu, murirea lui, nu vii.

Şi-ncă de unde să apari, murire,
Când el nici n-a trăit sub cer măcar
Şi-acum când amurgeşte o iubire
Nu-i decât visul visului hoinar…

Recital

La al sfinţilor regal
Dumnezeu e-n recital.
Flintele rănesc cu ceruri,
Flautele–cu-Adevăruri
Şi răniri mai bucuroase
N-au nici regii-n a lor case.

La al sfinţilor regal
Dumnezeu e-n recital.
Trâmbiţele fură luna
Şi trompeţii prind cununa
Împăratei fără nume,
Străbătând antuma lume.

La al sfinţilor regal
Dumnezeu e-n recital.
Cu viorile pe umeri
Şi chitări cât n-o să numeri,
Cu măicuţe legănate
La piane aşezate
Cântă cerul, plânge glia
Că nu au decât Vecia!

Clopote urcând

Ultimii daci se-aud pe sub pământ
Cum vor să vină-n Dacia apusă,
Unde şi amintirea li-i exclusă
Dintr-un prezent cu aură de sfânt.

Ultimii daci se-aud pe sub pământ
Şi-nverşunaţi ar răbufni la culme,
Dar le e interzis să poarte nume
De parcă-au fost şi sunt popor de vânt.

Ultimii daci se-aud pe sub pământ,
Încă o zi, un ceas, încă o clipă
Şi-i vom simţi prin toţi cum se-nfiripă
Un dangăt chemător la jurământ.

Ultimii daci se-aud pe sub pământ,
Rodind dovezi de grâu, mirări de nalbă
Sunt clopote urcându-se ne-nfrânt
Spre Decebal din cer, în mare grabă.

Ultimii daci, zburaţi de sub pământ…

Balada cărăbuşului

În ziua cea, mergând fără vreo grabă
Prin şesul clipei ce-nflorea abia
Copilul meu a întâlnit în iarbă
Un cărăbuş ce nu putea zbura.

L-am luat în palme, i-am şoptit o rugă,
Şi-n cer i-am făcut vânt, dar a căzut
Şi brusc doi oameni l-au călcat în fugă
Şi nici au regretat ce au pierdut.

Târziu era şi luna se ivise
Şi doar copilul peste cărăbuş
Plângea necontenit ca un arcuş:
„Ei sunt nebuni, nebuni fiindcă ucise!”

Da-n depărtarea lumii fără Duhul
Hohot de râs cutremura văzduhul.

Uşa din infinit

O uşă văd, departe, prea departe,
Tot mai departe-i uşa de granit,
Aproape e şi nu mai e aproape
Uşa ce dă exact în infinit.

Numai un pas şi-o s-o deschizi cu gândul,
Numai un pas şi-o pierzi la nesfârşit,
Dacă eram neprihăniţi, la sigur,
Nu se îndepărta în infinit.

O uşă grea, de după care cerul
Oficiază crini, cu glas smerit,
Plângându-ne pe noi, pe cei de-aleargă
Spre uşa ce aleargă-n infinit.

Cântec trist şi popular

Mi-a venit moartea frumoasă
Când eram plecat de-acasă
Şi pe deal m-o întâlnit,
M-am făcut că n-am zărit
Chipul ei, umbruţă rară
Şi-acum singur stau în sară.

Somnul

Era-n ajunul nunţii lui Oreste
Şi-avu un vis nebun să prindă peşte

Şi-n noaptea nopţilor ce-avea să vie
Prinse un somn imens cum nu-s să fie.
Din barcă-l pescuise drept de gură
Şi mi-l legase-apoi strâns de centură,
Trăgându-l înspre mal, ca pe-o comoară,
Şi, surâzând, şi-aprinse o ţigară.
Da-n clipa când se bucură mai tare
Brusc peştele se-ntoarse pe spinare
Şi-apoi, săltând din loc, ca-n roi de vise,
Mi-l înecă pe cel de-l stăpânise.

Vâsliră ani de-atunci pe-adânca baltă,
Dar fata nu s-a măritat şi-aşteaptă.

Mănăstirească

Învelită cu ţărână
Doarme maica în grădină.
În veşminte de colinde
Vin rapsozii lacrimii.
Şi de-atâta veşnicie
Inima li-i ciocârlie,
Stareţă care aprinde
Luna şi luceferii.

Izbânda în Cuvânt

La nesfârşit cuvântul Ţi-i, ceresc,
Eşti Nesfârşit, mai mult decât pământul
Şi ceru-ntreg, acum când te-ntâlnesc
La nunta unei iasomii cu vântul.

Un plop neînfrunzit: acesta sânt,
Sătul de primăveri, sătul de toamne,
Eu mă retrag în inima Ta, Doamne,
Să-mi dobândesc izbânda în Cuvânt.

Țara – minune
(Poem sugerat de Veaceslav Balacci)

Într-o ţară democrată,
Nici săracă, nici bogată,
Prostia-i legiuitoare,
Minciuna-i judecător.
Aici plebea-i fericită
Şi-i nespus de-ndrăgostită
De Puterea care-o minte
Cu alaiul ei sonor.

Ţară ca aici nu este
Nici sub cer, nici în poveste,

Unică, sărută mâna
Groaznicilor temniceri.
N-are-un ban de ceai sau pâine,
Şi primeşte pentru Mâine
Doar citaţii la procese
Care-au fost să fie Ieri!

Hai, veniţi şi voi aicea
Să cunoaşteţi pitulicea,
Ce se crede vulturime
Guvernând pentru vecii.
Ţară faină, n-ai ce spune,
Ai conducători – minune,
De-aia nimeni nu-i trimite
Să se ducă pe pustii!

Balada lebedei însângerate

Pe apa lacului dintr-o grădină
De stele străjuită, fără vină
O lebădă plutea îndrăgostită
Spre taina, ei în noapte rătăcită.

În strai imaculat, cusut de zare,
Părea că e-o legitimă mirare
Şi-n clipa când îşi împlinise visul
Un glonte fără sunet, nepermisul,

Îi frânse ceru-n ochi şi depărtarea
Se prăbuşi în ei, găsindu-şi marea,
Din care s-a născut fără de pată
Să moară – lebădă însângerată.

Argatul aristocrat

La al veciilor Palat
Sunt un argat aristocrat,

Ce seamănă neîncetat
Doar boabe de mister curat.

Şi-n timp ce-i istovit de munci
Rosteşte nesfârşite rugi

Şi nici nu cântă, ca nicicând
Să nu se-abată din Cuvânt.

O, de-ar uita ce vă spun eu
L-ar pierde chiar pe Dumnezeu.

Garoafa din castel

Îţi e aproape, vai, şi ce departe,
Perna gravidă e de lacrimi multe,
Zeii dezamăgiţi se-ntorc din sate
Spre cerul coborât să mi-o asculte.

Înmiresmarea zeilor – exclusă,
Când e bolnav de vămi oricare rege,
O, mamă în chirie, nu ai cum să
Mi-i reîntorci pe zei, se înţelege.

Şi ea, şuvoi de infinit fusese,
Dintr-un castel curgând spre lumi deşarte,
Şi dincolo de ura ce-o alese
Eu o iubeam pe viaţă şi pe moarte.

Şi iar pe Viaţă… Floarea mea tăcută
În profunzimi, cărei i-am dus inel
Şi-un colier de-azur la sacra nuntă
Ce-o anulase vântul la castel.

Suflet răpus

Potopul verii a apus grădini,
Arici ucişi mă-ngenunche în cale,
Câinii de cald se-ascund pe sub maşini,
Inima mea se tânguie de jale.

Potopul verii stinge la un loc
Şi crin, şi spic, şi stea deasupra filei.
Câinele mort în scara unui bloc
E dus de gunoieri la râpa zilei.

Potopul verii nu are sfârşit,
Ne-nduplecată fire nemiloasă
Răpune orice suflet înflorit
Din ţara cu părinţii duşi de-acasă.

Claritate

Nu-s mare, nu-s mic, eu sunt, cât mă tăinuie zarea,
Un fir de nisip, pe care-l tot caută Marea.

* * *

Trâmbiţele deşteptării pentru cine azi mai sună?
Nu auzi potrivnicia hăulind în orice om?
Vrem măcar un an, o ziuă, ori un ceas de noapte bună
Şi apoi ce-o fi să fie – cruci plodească orice pom.

Lumea noastră de ce plânge, aprinzând frunzişu-n toamne
Şi n-o doare-atunci când doare firul verde sub nămeţi?
Mă îmbrac în patrafirul preaiubirii Tale, Doamne,
Şi mă duc pe-aripi de mierle până-n ceruri să mă ierţi.

Flautul

Când veni primăvara, atunci murise şi mama,
Din lacrima mea vântu-şi cioplise inel.
Blestemam şi pământul, şi cerul, fără să-mi dau seama,
Fiindcă nu-l cunoscusem pe El.

Îmi furase-ntr-o noapte poemele lupii trădării,
Şi-n zori le-au dat foc să mor şi eu singurel.
Eram în neştire cu totul, la pieptul pierzării,
Fiindcă nu-l cunoscusem pe El.

Da-ntr-o zi mi-a dat mâna lui caldă şi mi-a spus: „Se poate
Să fii o Lumină-n amurg, ce n-apune defel.”
Şi-un flaut din clipa aceea mă zmulse din moarte,
Fiindcă îl cunoscusem pe El.

* * *

Cu paşi de întuneric, uşori, să nu se vadă,
Mamă, cu mormântul eroului necunoscut în ogradă.

Guvernul construit pe-un cimitir

Vine la mine zilnic un strămoş,
Bate uşor, precum un musafir
Şi-mi face-acelaşi, ne-ncetat, reproş
Că mai permit să stea ca un cocoş
Guvernul construit pe-un cimitir.

Magii îi întind cupe cu vecii,
Cocorii îi dau sacre crizanteme,
În plete ceru-i ninge iasomii
Şi fără vreun motiv, oricum, se teme.

Şi la plecare, tainic, să mă mir,
Zburând peste nămeţii de uitare,
Strămoşu-mi spune iar, ca-ntr-un delir,
Despre-un guvern zidit pe-un cimitir,
Ce ne condamnă-n veci la-nsingurare.

Psalm

Fluturând izbânda pe umeri
Ca pe-o eşarfă,
Ajută-mă, Doamne, s-ajung
La ţărmul dragostei Tale.
Şi-n taină, de unul singur, să plâng.
Să nu mă-nveşnicesc în bezna lumii,
Candela Adevărului să-mi dai

Şi pacea fără margini a inimii albastre
Din rai.

Ca-mpodobit de daruri cum n-am mai fost
Sub cer
Să mă arunc în largul divinului mister.

Rugăciune

Doamne, din preadepartele zării,
Străjuit de eroici Carpaţi,
Mai ajută, te rog, românimea,
Şi rămâi, mai rămâi între fraţi.

Doamne, din preaînaltele spaţii
De iubire, mai sus te înalţi,
Când te rog să ajuţi românimea
Şi pe veci să rămâi între fraţi.

Poem la poarta Ţării

La poarta Ţării mele am ajuns
C-un geamantan de acte şi dovezi
Că-n mine mai ai voie să visezi,
Că-n tine pot veni nu doar pe-ascuns.

La poarta Ţării mele aşteptăm
Un gardian cu revolver şi bici,
Care ne spune falnic că de-aici
Avem o Ţară ce n-o merităm.

Şi-o vom avea, deşi suntem de-ocară
Şi-analfabeţi suntem, din doi în doi,
Şi că, surpriză mare!, de-alde noi
Prea n-are patrioţi această ţară.

Şi nici nu-i trebuie, când eu de zor
Veghez la poarta nopţii tuturor.

Cântec despre Ţară

Ţara noastră nu-i a noastră,
Ne e ţară de nevoie,

Aşteptăm pe noul Noe
Să ne dea o ţară-n cer.
Biată ţară-ngenuncheată,
De oricine răsfurată,
Sub aceeaşi zare-albastră,
Tu ai nume de stingher.

Basarabia ţi-i dusă,
Bucovina ţi-i apusă,
La Vidin şi-n tot Banatul
Lacrima-i fără ecou.
Liberă şi suverană,
Dar sărmană şi orfană,
Plânge Molda ta spre-Naltul
Şi-o vrea Moscova din nou.

Ţară, Ţară şi iar Ţară,
Ierni şi nici o primăvară
Nu ne vine de niciunde,
Prea potrivnic e ce vrem.
Şi de-atâta străinime
Nu ne mai aude nime,
Numai Domnul nu se-ascunde
Niciodată când îl chem.

Ţară veche, Ţară nouă,
Trei părţi – Ţie, zece – Vouă,
Duşmani fără contenire
Hăcuiesc moşia ta.
Rana veşnic o să doară,
Până sufletu-o să moară
Şi tot o să fii Iubire
Pentru cel de te-o prăda!

Dar

Ninsoarea este cel mai tainic dar,
De el bolnavă, n-are somn fereastra.
Dar ca să nu dispară în zadar
Hai să tăcem frumos în cer aceasta.

Ninsoarea e sublima mea poveste
În care poţi să-nvii, poţi să şi mori.
Te rog să fii de-acord cu noua veste
Şi-nnămeţiţi în drum, ca doi cocori,
Să ştampilăm „Votat” pe-un ultim rost,
În urne dând vieţile care-am fost.

* * *

Eşti soarele şi luna eşti, şi steaua,
Ce-n graiul dragostei se înţeleg.
Pământul eşti, ce-i coase straie neaua
Şi, fără echivoc, eşti ceru-ntreg,

Din care am venit spre-a ne întoarce
Mâine în zori sau peste trei soroace.

* * *

Într-o zi am sperat că sunt un împărat,
Credeam totul că îmi aparţine.
Azi sunt pasăre-n zbor, care cântă cu spor:
„Nu se poate trăi fără Tine”.

Într-o noapte-am aflat că sunt prinţ înstelat,
Credeam cerul că mi se cuvine.
Azi sunt frunză în zbor, ce doineşte cu spor:
„Nu se poate trăi fără Tine”.

Ce-am sperat? Ce-am aflat? Sunt doar fiu de-mpărat,
Care-n veci se-ngrijeşte de mine.
Şi la tronu-i adus, bucium: „Sfinte Iisus,
Nu se poate trăi fără Tine”.

Balada lui Traianus

Şi va veni odată Crăciunul
Şi totul va-nzăpezi
Şi numai eu printre voi n-oi mai fi.

N-oi mai fi,
N-oi mai fi,
Și numai eu printre voi n-oi mai fi.

Şi va veni odată Paştele
Şi totul va înflori
Şi numai eu printre voi n-oi mai fi.

N-oi mai fi,
N-oi mai fi,
Și numai eu printre voi n-oi mai fi.

Şi va veni odată şi Domnul
Şi totul va rezămisli.
Şi numai eu printre voi n-oi mai fi.

N-oi mai fi,
N-oi mai fi,
Și numai eu printre voi n-oi mai fi…

* * *

Emigrez în mine însumi,
Parc-aş emigra în plânsu-mi.

* * *

Trăiesc Cuvântul, care-mi ninge ochii
La despletirea cerurilor toate.
O ningere mai sfântă nu se poate,
Pe ea îmi scriu cu gând să mă apropii
De ceasul fericit, ce-n geam îmi bate…

Trăiesc Cuvântul, care mă trăieşte
Şi-n voi stingându-mă, în El mă creşte.

Exilat în uitări

M-am refugiat în noapte,
În uitări m-am exilat
Şi din tainele răscoapte
Beau azur fără păcat.

Tânăr par şi-am fost odată,
Când numai Christos n-aveam,

Rătăcind din soartă-n soartă,
Logodit cu-al morţii neam,
Lăudând pustia toată
Ce chiar eu, chiar eu eram!

* * *

Ce zvon astral e muzica-Ţi, Părinte!
Păstraţi-vă în Ceruri – spune Ea.
Şi nu-s decât o frunză ce va cădea,
Mărite,
Pe rana albastră a Ta.

Contaminat de tainele-Ţi, Părinte,
Nu pot s-ascund ceva de ani mereu.
Sunt dependent de bolţile sfinte
Şi în seară
Mi-i zâmbetul Tău curcubeu.

Scălda-m-aş în splendoarea unei raze,
Să-mi fie îndeajuns pentru vecii.
Şi-n palme-n loc de cuie bateţi-mi iasomii
Din mult prea cereştile vaze.

* * *

Un plâns de cer mi-a cotropit privirea,
Strănouă amintirea m-a cuprins.
Un jar al viselor m-a şi învins,
Să tac aceleaşi şoapte! – mi-i menirea!

Lumina de m-ar îngeri pe-o clipă
Pleca-m-aş să mă întâlnesc cu marea
În zori de-amurg, sfidându-mi singurarea,
Să-mi fac din tot ce n-am avut risipă.

Viscol de lună, ploi solare varsă
Măreţul timp, arhanghelul etern.
M-am altfelizvodit şi plec acasă,
Să cad la pieptul crinului matern.

Poem

Mie mi-s arar vecin,
Tuturor vă aparţin!

Poem

Lumină de din vise, preacurată,
Te văd odată şi-apoi niciodată.

* * *

Mi-i teamă-n orişice secundă
S-aud că cineva s-a stins.
Lacrima lumii mă inundă
Şi-s de tristeţi eterne nins.

Mi-i teamă de vestiri ce curmă
Oricare cântec, orice vers
Şi nelăsând măcar o urmă
Trec clipele prin univers.

Mi-i teamă să mai cer abisul,
Povestea lumii-n el s-o torn,
Castel în fum mi-i tot-mai-visul,
Castel orbit de-un ultim zvon,

Care nu-i zvon, ci-ngenuncherea
Cu ce mai am: eterntăcerea.

* * *

Dorm bărcile la mal, se sinucide
Cafeaua în ibricul de pe masă.
Plus o singurătate: cea mai falsă,
Pe chipul tuturor ni se deschide.

Trăiesc în altă lume decât voi,
Eterna mea vremelnicie ştie.
Plus o singurătate între noi,
Probându-şi nimbul dintr-o păpădie.

Printre nămeţi de beznă – un răvaş
Şi racla mea prin macii daţi în soare.
Plus o singurătate de ocnaş,
Plus cântecul rămas, care nu moare.

Tristeţea eşti chiar tu, adică eu,
Retras din mine pe un mal de zare.
Plus o singurătate ziditoare,
Căreia singur mă predau mereu.

* * *

Hohote îngemănate:
Cel de râs şi cel de plâns
Merg la braţ prin lumi visate
Ce-n privirea ta s-au strâns.

Vechi trăsuri cu fulgi se-arată
Şi mă acuprinde-n drum
Neaua bolţii preacurată
Cu transcendental parfum.

Redactez un plâns de seară
Al ideii care-am fost
Şi în strai de fărărost
Mă cunun cu clipa iară…

Atunci

Să mă plângeţi când n-oi fi
Cu tăcerea inimii.

Cânturi de-mblânzit eterndurerea,
Cânturi de-nfiat avantăcerea

Avantăcerea locuieşte-n mine,
Mi-i greu că dânsei îi e pururi bine,

Eterndurerea şi-a deschis sub pleoape
Un ateneu pentru pian şi harpe

Şi-atunci când Dumnezeu din cer coboară
În trupu-mi triluie o primăvară.

* * *

Amurguri să fim se mai poate
Sub cerul în taine răsfrânt.
Trimite-mi, iubito, în noapte
Un semn că mai eşti în Cuvânt.

Amurguri să fim, nesfârşite,
Pe ţărmul eternelor mări,
Când dorm păsări îndrăgostite
În ochii secaţi de chemări.

Întrebare

O, de unde atâta tăcere în lucruri?
Şi de unde atâta răscoală în verb?
Numai Domnul, cel Unul, ştie mai bine,
Mă urc să-l întreb.

De rugina păcatului mai am salvare?
Cât voi fi renumitul greşelilor şerb?
Numai Domnul, cel Totul, ştie mai bine,
Mă duc să-l întreb.

De ce-aş vrea să mă-ntorc într-un hău ce-am fost veacuri?
Nu se poate să fiu în grădina Ta cerb?
Numai Domnul, cel Veşnic, ştie mai bine,
Mă zbor să-l întreb.

* * *

La Curtea Poeziei sclav de-o viaţă,
Îmi pun cătuşele, zâmbind, şi cânt,
N-am altă bucurie pe pământ
Şi eu pe mine mă cuprind în braţă.

O prăznuire sfântă precum raiul
E cazna scrisului nemuritor
Şi de-al lui dor trăiesc, sufăr şi mor
Cu slujba la-mpăratul ce mi-i Graiul.

* * *

Atât de obosită şi-atât de luminoasă,
Maică a îndurării, durerea-n mine-ţi lasă.

Ţară fără înger păzitor

Nu e zi să nu gândesc la tine,
Nu e noapte să nu-mi caut zbor
Să te zmulg din braţe acviline,
Ţară fără înger păzitor.

Să te duc pe văile din stele
Şi pe dealuri verzi din viitor,
Să renaşti din lacrimile mele,
Ţară fără înger păzitor.

Şi atunci, din moarte înviată
Ca un prunc s-alergi, bolnav de dor,
Ţară cu blagoslovită soartă
Şi cu veşnic înger păzitor.

Tridimensional

Era un om
Şi nu-i un om
În haine de stingher.
S-a spovedit,
Ca orice om
Şi a-nflorit în cer.

Îl strigă-un om,
Rămas un om
În haine de stingher.
S-o spovedi,
Ca orice om,
Şi va-nflori în cer.

Citeşte-un om,
Un ultim om,
În haine de stingher
Şi spovedit,

Ca orice om,
M-a şi-nflorit în cer.

Poemul din demult pentru oricând

Acopăr ochii deznădejdii mele
Şi-aprind o stea la căpătâiul ei.
Laud necontenit un rai cu stele
Şi-o mănăstire pentru porumbei.

Ce mai călugări albi îmi dau bineţe
În patrafirul cântecelor dragi.
Se-aude un colind băut de magi
În straie de lumină şi tristeţe.

Lumină şi tristeţe fără leac:
Doi ochi cu zi şi noapte fulgerând
Din pulberi mă ridică să nu tac,
Să bucium din demult pentru oricând.

Boala

O am adânc în mine
Şi ceruit de ea
Nu-i altă logodire
Ce-aş fi putut avea.

Cântec de viitor

În ziua când ai să revii,
Iisuse drag, din veşnicie,
Pe aripe de ciocârlii,
La flaute cânta-voi Ţie.

Pe lacrima mea răstignit
Să-ţi cer iertări: o nesfârşire
Şi-n loc de-al veşniciei schit
Să-mi dai potopuri de iubire.

Şi râuri de blagoslovenii
Şi trepte mii spre absolut
Şi, răsărit între smerenii,
Cuvântul – armă de temut.

Ca să te apăr eu pe Tine,
Cel neînvins în lumi divine!

Integrarea în Neant

Mi-i trupul un nevindecat mormânt,
Sufletul înrudit cu infinirea,
Zburând pe văile de plânset sfânt
N-a însuşit de tot ce e Iubirea.

Am desfrunzit de dorul unui neam,
Pe ţipete de şoimi îi scriu întruna,
Mi-aş înfia pruncia, dar n-o am,
Cerul din mine nu-şi găseşte luna.

Sub ghilotină anii mei nu plâng,
Săraci, dar demni, din crengile albastre
Culege-or numele-mi în loc de astre,
Cel neatins de iad, din tainic crâng.

Mi-i somn, mi-i veşnic somn de viaţa mea,
Troiene de lumină-mi bat în poartă,
Răvaş în alb vă scriu, ceaslov de nea
Şi mă neantizez în vechea soartă.

Suflet ne-nvins
Pentru Mircea Guţu

Să asculţi liniştea la foc încins,
Singur, cu tine însuţi cuvântând,
Şi lacrimile, peste jar căzând,
Să ostoiască sufletul ne-nvins
De nici o lume rea, de nici un vânt.
Să-ţi zboare sufletul peste văpaie
În chip de pasăre uimind grădini
Şi-n ceruri codri antici de lumini
Cu veşnicia lor să întretaie
Calea războinicilor spadasini.

Să asculţi liniştea neprihănită
De la balconul ultimului gând,
Murmurul ei să te-acuprindă blând
Ca mâinile măicuţei înflorită
Din lutul inimii cel mai plăpând.

Să taci, s-asculţi la foc nemărginirea
Cum cântă la chitara clipelor
Şi de nimic să nu-ţi mai fie dor,
Uitând de necredinţa tuturor,
Din avuţii lăsându-ţi doar Iubirea.

Şi-n zori să ancoreze Dumnezeu
La ţărmul mării sufletului tău.

Din Azi

Îmi răsare în cale cu plinul
Moartea mea, dându-mi pupuri prea reci.
Mă îmbracă-n iubire doar crinul,
Mai ferice ca mine în veci!

Să cuprind, se mai poate, seninul
De pe aste-nnorate poteci.
Mă îmbracă-n iubire doar crinul,
Mai ferice ca mine în veci!

Uite-un înger îmi soarbe suspinul
Şi-i cânt morţii: „E timpul să pleci,
Mă îmbracă-n iubire doar crinul,
Mai ferice ca mine în veci!”

* * *

Mai mult cer decât pământ
Vreau, dar nu mi se cuvine.
Clipele îmi dau să beau
Amintirea despre mine.

Numai cer, deloc pământ,
Vreau să fiu vecii senine.
Orele îmi dau să beau
Amintirea despre mine.

Şi eu sunt ce-am fost odată
Trup de cântec tras pe roată.

* * *

Apus de Răsărit.
Răsărit de Apus.
Infinire.

* * *

Cu liniştea pe umeri intru-n noapte.
Dar unde-i pasărea cea fără moarte?

Mi-i sete, Doamne, şi aş bea pe cale
Din cupa plină a dreptăţii Tale.

Cu Tine-n Duh unit s-ascult mirat
Mirele morţii, care m-a uitat

Şi-mi spune: „Nici în cea mai nouă zi
Nu simţi c-ai început a înflori?”

* * *

Nu se ştie ce se ştie,
Trăim un blestem etern.
Fără ţară – ca-n pustie,
Peste care iaduri cern.

Lumea chiuie pe uliţi,
Furişată din Cuvânt.
Dangăte se-aud şi suliţi
Şi ingrat e orice sfânt

Nelumesc, ce nu convine
Omenirii curviştine.

* * *

Frumseţea Lui aprinde-n curţi lumina,
Dezleagă caii de pământ, când seara
Vulturi i-ar zmulge sufletul cu gheara
Şi-n locu-i i-ar sădi, scornită, Vina!

La ceruri urcă, ne-mblânzită, marea,
Tot ce-i absurd sub ochii mei se-ntâmplă,
Dreptatea-şi trage-un glonţ la dreapta tâmplă,
În termometre urcă disperarea.

Contrabandişti de lacrimile noastre,
De vise ce nutresc să le dezleg,
Între ţigări ascund poporu-ntreg,
Să-l ducă nesfârşitelor dezastre.

Şi ninge peste toţi şi peste toate,
Lumini de Dumnezeu în prunci se-aprind
Şi vine-o noapte şi-n cea bună noapte
Aş vrea să mor în braţe de colind.

Poezia: boală şi leac

Nu-s singur, cât te am de gheaţă
Murire, ce nu te amâi.
Cu boala şi leacul în faţă
Cuvânt Poezia dintâi.

Nu-s singur şi cânt de durere
La geamul cu crini coperit
Şi-aproape că-s bun de-nviere,
Chiar dacă în Cer n-am murit.

O Cunună

Cade viaţă pe viaţă sub lună,
Cade frunză pe frunza ce sunt.

Tânăr mi-s, dar de gânduri-cărunt,
În privirea mea clopote sună.

Despărţiţi doar trăim împreună,
De prisos este orice-amănunt,
Tânăr mi-s, dar de cânturi cărunt,
În tăcerea mea strigătul sună.

Şi-n genunchi mă-apropii de lut
Să-mi dea mâinile lui o cunună.

* * *

Când am să fiu doinire în ultimul stingher
Mi-or publica tăcerea tăcerile din cer.

Rămas cel mai ferice din câţi s-au întâmplat
M-or legăna pe spice femeie şi bărbat

Şi m-or culca în doruri, m-or înveli c-un cânt
Şi-n braţe mă vor duce la Dumnezeu cel Sfânt.

Veşniciile Psalmului

Îngerii vâslesc prin ape,
Glasul lor – zburdalnic roi.
Mântuirea e aproape,
Mântuirea e în voi!

Moarteo, stai, nu-nchide pleoape,
Că nu-i vremea de Apoi.
Mântuirea e aproape,
Mântuirea e în noi!

Moartea voastră-n crâng să-şi sape
Loc de veci în zi de joi.
Mântuirea e aproape,
Mântuirea e în noi!

Baladă cu dor de Toni

Din Mogoşeşti să zbori spre zări divine,
Prin Colibiţa, pe-ale tainei punţi,
Să fie vară şi când e mai bine
Să mori subit la o cabană-n munţi.

Pe Valea Bistriţei – izvoare line,
Rai pe Bârgău, pe Călimani cărunţi
Să fie ziuă şi când e mai bine
Să mori subit la o cabană-n munţi.

Să nu fi fost bolnav ca oarecine
Nici chiar în vis, ca-n toiul unei nunţi

Să fie cerul şi când e mai bine
Să mori subit la o cabană-n munţi.

De-un cântec ce n-o să-l mai scrie nime
În lipsa ta, cu soarele pe frunţi
Când umblă fagii şi când e mai bine
Să mori subit la o cabană-n munţi.
………………………………………………………..
De-un cântec ce n-o să-l mai scrie nime
Să mori subit la o cabană-n munţi.

Ultima logodire

Pe dealul împăraţilor trăieşti,
Alaiul cailor îţi e aproape,
Ei te-au suit acolo, la Mânjeşti,
Şi cerul ţi l-au tras pân-sub pleoape.

Pe dealul împăraţilor visând,
N-apune numai cântecul din tine,
Pe-acolo clopote se-aud bătând
Din turla cerului până la mine.

Dar „Pe curând”… spun toate: „Pe curând”:
Şi iarba, şi-armăsarii tăi, şi luna
Şi clipele în gropi de lut căzând,
Unde se logodesc cu Totdeauna!

…Pe-atât mai am Iubirea!

Eu n-am la cine merge decât la Tine, Doamne,
Afară de Tine toţi m-au părăsit.
Afară de Tine toţi m-au uitat.
Clopot ruginit este astăzi inima mea.
Ierburi arse pe rugul deznădejdilor multe sunt mădularele mele.
Soare stins în amurg – aşa arată acum, obosite,
Privirile mele.

Eu n-am la cine merge decât la Tine, Sfinte Iisuse Christoase,
Prunc mântuitor de Omenire întreagă.
Iată că trebuia să vină un prunc să ne mântuie de păcat şi nerozie pe noi, făcătorii de prunci,
Iată că trebuia să vii Tu, Sfinte Iisuse, în fiecare clipă, să vii la uşa inimii mele şi să baţi, şi să mă rogi Tu pe mine, cel etern păcătosul, să accept să mai fiu transformat.
Te rog, transformă-mi, Sfinte Iisuse, fruntea în clopot de aur, miraculos, sunător în neprihană, Te rog, transformă-mi, Sfinte Iisuse, ochii în pânze de cer, pe care mâinile Tale să aştearnă duhovnicescul palat al Mirării, Te rog, transformă-mi, Sfinte Iisuse, inima înlăcrimată în templu pururi deschis pentru orice frunză bolnavă de-atâta cădere, pentru orice suflet disperat în noapte şi-n zi, în iarnă şi-n vară, acum şi în veac.
Eu n-am la cine merge decât la Tine, Doamne,
Afară de Tine toţi m-au părăsit.
Afară de Tine toţi m-au uitat.
Şi-avându-Te, pe-atât mai am Iubirea!

Clinchet divin

Doamne, am venit în moarte,
Că în viaţă nu se poate
Şi am fost aşa departe
De iubirea Ta.
Prin albastrele troiene,
Doamne, eşti fără de vreme,
De nimic nu mă pot teme
Când eşti bolta mea.

Doamne, cântecul ce-l ştiu
Fără Tine-ar fi pustiu,
Răsăritu-ar fi târziu,
Taina mi-ar seca.
Dar te-aud, când nu visam,
Pasăre bătând în geam,
Răni în veci să nu mai am,
Clinchet doar de stea.

Apocalipsa ploii

Apocalipsa ploii a trecut.
Mai sunteţi vii? Mai treceţi morţii vama?
Numai în vis o mai cuprind pe mama
Şi decât ea nimeni m-a vrut mai mult.

Mă joc cu viitorul permanent,
Mi-l duc în orice zi, frumos, de mână,

Mă plimb cu el, ferice, prin prezent
Şi-n ochii lui văd mama de ţărână.

Plutesc corăbii pe-un ocean din cer,
M-avânt în zbor, îmbolnăvit de ele,
Convins că-n una-i sufletu-mi stingher
Cu mama scris, la ceas de turturele.

Nouă pravilă sobornicească

Viaţa mea cu tăceri mă înlănţuie iar,
Din această prinsoare eu n-am să mai ies.
Parcă veacuri s-au stins, de când trilui hoinar:
„Sunt în trecere sigură prin univers”.

Mi-i Cuvântul sobor, unde cădelniţez,
Mi-i perpetuă rană năvalnicul vers.
Parcă toate s-au stins, de când strig solitar:
„Sunt în trecere singură prin univers”.

De-aş muri – aş trăi în Iisus pe un nor,
De-aş muri – aş zbura printr-un cer de neşters.
Parcă toate-or fi noi, parcă-or spune uşor:
„Sunt în veşnică dragoste prin univers”.

* * *

La ziuă, de prea multă viaţă,
Trezitu-m-am cu moartea-n braţă.

Noi am învins!

Noi am învins, chiar dacă lumea crede
Că alţii sunt cei care-au izbândit
Şi-n tot ce vede ea nimic nu vede
Şi orice lupanar îi pare schit.

Noi am învins, chiar dacă lumea cântă
La poarta saltimbancilor de rând,
Ce-n graiul fărărostului cuvântă
Şi să devină alţii nu au când.

Noi am învins, chiar dacă clipa-şi zice
Eternitate şi se dă cu fard.
Noi am învins, dar ei nu ştiu, Amice
Şi-n noi, continuu, sfeşnicele ard.

Noi am învins, nu ei, patronii morţii,
Ei, târgoveţi şi-ai sufletului stins,
Grăbiţi urcând în coviltirul nopţii,
Lăsându-ne pe noi, care-am învins!

* * *

Am desfrunzit în ultima mea seară
De pe pământ. Am desfrunzit şi cânt!
Sufletu-mi premiu nu ştie mai sfânt
Decât să zboare-n cer spre-a lui comoară.

Sunt fericit că pot avea o moarte
Şi dincolo de ea – timp netrecând.
Clipa-i să mă retrag, în Tot din toate.
Ne vom vedea, Iisuse, în curând.

* * *

Un schit tot creşte-n mine,
De tine nevăzut.
Şi-n el trăieşte-o candelă
Aprinsă de-Absolut.

Colind nepământesc

Cine vine să mă vadă
Prin a cerului livadă?
Fiul Craiului,
Raiul Raiului.

Cine vine de-mi aduce
Pâinea zărilor cea dulce?
Fiul Craiului,
Raiul Raiului.

Şi din aşteptări, cu teamă
Îngropat, cine mă cheamă?
Fiul Craiului,
Raiul Raiului.

Numai El mă vede-ntruna
Stelele cum îşi văd luna,
Fiul Craiului,
Raiul Raiului.

Şi nu-i blestem mai frumosul
Să fiu una cu Christosul,
Fiul Craiului,
Raiul Raiului.

Vis cu Arsenie Boca

Parcă te văd prin Chişinău adesea,
Din lacrimile noastre făcând snop
Şi aburcându-le cu greu pe umăr
Le duci, sfinte Părinte, la Prislop.

Chiar necanonizat de marii clerici,
Chiar stins si-nmormântat ca pe cei mulţi,
Tu faci minuni din voia Celui Veşnic
Şi de pe unde eşti ne tot ajuţi.

Ce scurt e drumul pân-la mănăstire,
Zborul spre tine n-are nici un hop,
Încins la brâu, Preasfântu-Arsenie Boca
Ne dăruieşte ceruri la Prislop.

Şi totu-n jur miroase-a tămâiere
Şi numai morţii mei, cu nobil zel,
Suspină-n cor că n-am să-i mai pot duce
Să-şi ia eternitate de la el,

Când stelele, şi luna, şi tăcerea
Ţin cont de slova lui şi i se-nchin’,
Părintelui smerit cum nu e altul
Pe prispa casei Domnului. Amin!

Blestem la microfon
De niște zile somnu-mi nu se-arată,
De niște nopți blestem în locul lor,
Al celor care se numesc: popor
Și tac mereu cu gura încuiată.

De cine încuiată și de cînd
În veacul libertății ce-l avem
Stindard la modă, etalon suprem,
Însă, de fapt, murim  neprotestînd?

Întîi  închis-au școlile din sate,
Apoi au comasat rană și dor
Și la un microfon, sub tricolor,
Ne-au zis c-avem prea mult și nu se poate!

Ne-au zis că huzurim din cale-afară,
Că prea iubim, că prea visăm sublim
Și n-ar fi rău și n-ar fi o povară
S-avem destin de veșnic anonim!

Și Tu, popor de robi, ai spus că-i bine
Și-ai prins cu sapele-a aplauda
Și numai eu am evadat din mine
Și-n locul tău pornii a blestema:

“Puteți privatiza orice dugheană,
Hotel, aeroport, imaș mănos,
Dar, rezemat de-o dramă suverană,
Nu-nchideți teatrele, vă rog frumos.

În caz contrar la ziuă veți deschide
Temnițe largi și-nalte pîn-la cer,
În care veți intra ca-n piramide,
Mînați de-un faraon de temnicer.

În toți va fi tîrziu, în cer—devreme,
Și-atunci, ca-ntr-un spectacol de cîndva,
Cu guri cuvîntătoare de blesteme
Teatrele-nchise,-n voi s-or răzbuna!
                                          7 iulie 2013
La final
Pentru Sabin Bodea
Toate trec spre-a se întoarce,
Mîine-o fi ce-a fost cîndva,
Pentru cîteva soroace
Și-o lua liber mîna mea.
               
Toate clipele mi-s ore,
Mîinele-i vecie grea.
Prin cîmpii multicolore
O să-mi cadă inima.
            
Toate vin spre-a fi Lumină,
Mîine n-o să triluiesc
Și-am să zbor peste-o grădină,
Lemn de cruce să-mi găsesc.
                  
Duce-m-aș  și nu m-aș teme,
Spună-mi Dumnezeu rîzînd:
„ E devreme, prea devreme,
Pînă Mîine mai ai cînd”.
                  
Toate-n taina-i  se răsfață,
Mîine-aștept, vechi Mîine sper
Și din viața mea se-nalță
Fum de candelă spre cer.
                                13 iulie 2013

Patria mea
Pentru Ion PETRESCU
Uitarea deplină se-așterne pe toate,-
Pe zbuciumul meu și pe inima ta.
Rămîne doar ea neatinsă de moarte,
La sigur, nu trece doar Patria mea!
                  
Au fost vînători s-o împuște prin veacuri,
Ochitu-i-au trupul și lacrima sa!
Dar ei s-au trecut de pe-aceste meleaguri
Și pururi rămas-a doar Patria mea!
                          
Rănită-n priviri, ea-mi cuprinde oftatul,
Mînată spre iad sub un cer fără stea,
Ea-și are drapel de ne-nvins PreaÎnaltul
Și, grație Lui, este Patria mea!
                          
A fost cînd n-am fost, cînd n-oi fi—Ea să fie!,
Temută de răi, ce o vor tot vîna!
Dar știu că și-atunci  gura mea-iasomie
Tot numele Ei veșnic îl va suna!

Un nume de leac, să-l pui zilnic pe rană,
Un nume de-altar și de cruce prea grea.
Bat clopote-n cer, Domnul tainele-și cheamă
Și-ntîia din ele e Patria mea!
                      
 O taină, ce de la botez pîn-la moarte
În mine-o păstrez  ca să n-o pot uita.
Și-oi fi împăcat cu tăcerile toate
Cît nu se va trece din lume doar Ea!
                                    18-19 iunie 2013
                                     Chișinău

Am fost
Am fost în cer, pe-aripi de turturele
Zburam prin lumea fără de erori.
Acolo, îngînați de-un cor de stele,
Iisus cu Moartea voroveau prin flori.
 
Am fost în cer, să-mi întîlnesc dreptatea
Și pe părinți să-i  văd în alte sorți.
Colo, de mînă cu Singurătatea,
I-am căutat, strigîndu-i  pe la porți.
 
Am fost în cer ca pe-o imensă mare,
De humă dezbrăcat, în strai de crini
Duceam o lacrimă  spre  vindecare
Și-n jur roiau potire cu lumini.
 
Am fost în cer, prin rugăciune lesne
Poți să ajungi la Dumnezeu cel Sfînt
Și-nmormîntat în psalmi și în pricesne
Să fii mai viu ca cei de pe pămînt!

Arta iertării

Sub cerul unde liniștea m-așteaptă
Cu crini în mîini, spre care n-am mai mers,
Ce mare e femeia care iartă
Un om  de neiertat în Univers?!
 
M-am fost crezut oracolul stihiei
Și împăratul clipei, mai ales,
Și-adesea—avocatul Veșniciei
Și-abia acum, tîrziu, am înțeles

 
Că toatele-s în van de nu-i durerea
Primordialul schit, spre care-n zori
Cuvîntul meu a-ncendiat  tăcerea
Și-a-ngenuncheat în fața unei flori,
 
Care e Ea, a lumii mele soartă,
O sfîntă-n amintirea  de neșters.

Ce  taină  e femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

Ce unică-i  femeia, cea creată
Din vraja  Adevărului Suprem,
Fără de care-s piatră răsturnată
Peste-al lui Christ  mormînt, să mă tot tem
 
Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă
Prin care aș fugi de prealumesc
S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată
Și-atunci pe loc să simt că-nmuguresc
 
Și crengile cu fructe se îndreaptă
Spre îngerii văzduhului ales.
Ce nobilă-i femeia care iartă
Un om de neiertat în Univers?!

 
Un dangăt nesfîrșit în spovedire,
O turlă de sublim  sub prima stea,
Ce poate fi-ntregită mănăstire
Doar cu altarul care este Ea!

O fulguire de cuvinte pentru Ion Minulescu

A fost odată ca niciodată un poet rarisim, simbolist şi îmbolnăvit de romanţe.
De romanţele celor 4 anotimpuri.
Şi pentru că n-a fost doar consumator de taine, netrecătoare în frumuseţi, a scris „Romanţa cheii”, “Romanţă fără ecou” şi încă multe-multe romanţe cântate şi răscântate de George Nicolescu, Marian Nistor şi trupa „Savoy” etc.
„Nu sunt ce par a fi” e un vers minulescian, care a rămas aforism arhicunoscut. Dar continuarea e importantă, pentru că sugerează răspunsul căutat şi aflat în acelaşi poem.
„Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu!
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând, sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… cel care sunt!…”
Trebuie să recunosc abia acum că imaginea mării m-a copleşit în adolescenţă prin lirica ionminulesciană.
În „Romanţă pentru mai târziu” sufletul său liric se dezlănţuie peste talazuri. Oraşele lumii, invocate de poet ne duc imaginar spre toate mările şi oceanele lumii. În faţa acestora, poetul se destăinuie ca într-un templu divin.
Parc-ar dirija cu privirea maiestuosul cântec al valurilor, mereu acelaşi, mereu alt cântec parcă de la Facerea Lumilor toate şi până-n Acum.
Ion Minulescu e un poet ce ţi se oferă fără pretenţii, aproape fratern.
Lirica sa melancolică ori melancolia sa lirică e una frapant de debordantă şi imposibil de nememorat.
Sufletul i-a fost unul profund cântător, asta o înţelegem la deschiderea şi redeschiderea cărţilor lui de poeme, mai bine zis: de romanţe pentru mai târziu, adică pentru totdeauna.
Poetul demult, tare de demult stă de vorbă doar cu sine însuşi şi cu iarna, îşi cântă de leagăn într-un bazar sentimental şi litanii intonează pentru miezul nopţii.
Este ce nu pare a fi.
Este ce nu a părut să fie vreodată.
Un poet zăpezit în mirări, de izvoarele cărţilor căruia ţi-i dulce şi nevindecabilă sete.

II. Prelegeri de-o secundă

A lupta zilnic pentru Adevăr înseamnă a învinge veşnic în Christos.

* * *

Doamne, ce darnic eşti în frumuseţi. Zăpada este gestul frumuseţii Tale!

* * *

Cât trebuie să mă mai chinui, Doamne, pe pământ ca să merit şi eu dreptul la o nuntă veşnică în cer?

* * *

Memoria inimii Tale n-are vacanţă.

* * *

Nu-ţi pierde lipsa de timp. Scrie-o!

* * *

Scriitorul de talent chiar şi-atunci când, se pare, că nu prea are ce spune, creează tăcere de aur.

* * *

Casa mea mică e mare pentru că Tu, Iisuse, trăieşti în ea!

* * *

Poeţii mor de inimă din simplul considerent că o au.

* * *

Inimă, prelung cântătoare, m-ai viscolit cu Lumină, nicicând în Iisus trecătoare, şi-nzăpezit de ea alerg fericit prin munţii cereşti şi tot cânt…

* * *

Teamă mi-i să nu-l pierd continuu pe Dumnezeu, aflându-l în orişice clipă.

* * *

A trăi în Duh trebuie să fie o condiţie sacramentală pentru Totdeauna: aici suficienta sau insuficienta dăruire nu-şi au locul.
Pe Dumnezeu ori îl iubeşti definitiv ori deloc.
Terţiul este exclus!

* * *

Adevăratele talente sunt precum râurile nesfârşite, curgând spre marea lor, care e Cerul.

* * *

Guvernat de Divin, scaldă-ţi sufletul într-o mare având culoarea ochilor lui Dumnezeu.

* * *

– Şi dânsul chiar n-are mustrări de conştiinţă?
– Ca să aibă mustrări, trebuie mai întâi să aibă conştiinţă, nu?

* * *

De m-ar citi omenirea întreagă şi nu m-ar citi doar Dumnezeu – ce-ntristare aş fi!
De m-ar citi doar Dumnezeu şi nimeni din omenirea întreagă – ce fericire eternă aş fi!
De m-ar iubi lumea toată şi nu m-ar iubi doar Dumnezeu – ce deznădejde aş fi!
De m-ar uita lumea toată şi nu m-ar uita doar Dumnezeu – ce amintire în floare aş fi!
De m-ar şti mereu Dumnezeu nu mi-ar mai trebui în veci cunoaşterea şi recunoaşterea lumii.

* * *

Cultura majoră nu poate rămâne în opoziţie faţă de propriul ei popor.

* * *

Răsărit şi Apus, prins între două coperte de Vieţi.

* * *

Câţi ochi mi-ai deschis Tu, Doamne, ca să văd în sfârşit cine mi-i prieten şi cine nu…

* * *

Nici nu mori, nici nu trăieşti între Viaţă şi Moarte, Basarabia mea!

* * *

Problema noastră fundamentală e că anihilând o dictatură totalitară a zilei de ieri n-am făcut tot posibilul ca să instaurăm în locul ei o dictatură a Valorii adevărate.

* * *

Cât de aproape sunt, Doamne, şi cât de departe de Tine!

* * *

În faţa mării, ca în palma veşniciei nemărginite, un fir de nisip, orice om. Sau, poate, nici atât?

* * *

Zăvorând uşa în faţa Cuvântului nu ţi-au rămas decât cuvintele, dar ele, neîngenuncheate în rugăciune, zac, secate de miezul rostuirii şi tac.

* * *

Mi-i teamă câte continente de cărţi într-o zi suspina-vor necitite de mine.

* * *

Cântecele bune se apără singure, apărându-şi astfel şi autorii.

* * *

Simplu de tot. Scriu pentru că alţii n-au curaj şi mister să o facă.

* * *

Am fost la mormântul tatălui meu. Am plâns la crucea viitorului meu garantat.

* * *

Iisus a luat chipul nostru ca astfel într-o clipă să se apropie de noi, iar noi ne-am îndepărtat de El întru vecie.

* * *

Cine, dacă nu tot Dumnezeu a creat Muzica?
Ruptă din inima Sa, ea ne-a fost oferită în dar fără vreo plată.
Dar una ar exista, totuşi, pentru darul făcut.
Rugăciunea de slavă, pe care trebuie s-o înălţăm doar lui Iisus Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre – iată preţul minim ce ni s-a cerut.

* * *

Ca să nu redevină neant omenirea, în inima Lumii naşterea Domnului trebuie să se-ntâmple mereu.

* * *

Muzici îngereşti fără prihană – tăcerile Ei, surâzând.

* * *

Înainte mi se spunea: „Devii tot mai frumos şi talentat”. De la o vreme mi se spune că devin doar… talentat.

* * *

Aştepta să-i propunem ceea ce, de fapt, dorea chiar el însuşi.

* * *

Poeziile sale erau perfecte, fiindcă lipseau cu desăvârşire.

* * *

Ne este dor de altceva: de un vis, care aproape stins, se îndepărtează în ceaţă şi timp.
Dorul e o noţiune eternă, indiferent de elitele politice, ce vin-pleacă, vin-pleacă şi tot aşa, pe când dorul, Măria Sa, Dorul, nu ni-l poate lua nimeni, dar absolut nimeni, nimeni în afara Unuia, atunci, când ne ia şi ne duce în lumea cea fără de Dor!
Dacă avem Dor înseamnă că trăim într-adevăr, ceea ce nu poate decât să ne bucure!

* * *

Apune lin-prealin încă o zi, în care mi-a fost dat să mă nască odată, demult, o mamă. Cea mai blândă şi bună Mamă de pe pământ! Care e din 1992 un crin, departe de glia unde înfloreşte din 1968 o narcisă, cu numele tatălui meu. În toţi anii mei mulţi-puţini, dar eu cred că mulţi, totuşi, nu am intuit că pot avea atâtea suflete dragi, care ar deveni zid de apărare şi alin pentru un om, într-o zi, când acesta se simte, poate mai singur ca de obicei, pentru că fiind născut dintr-o mamă şi-un tată, omul ce sunt îşi dă seama, târziu, că nu mai are cui mulţumi pentru asta. Şi-atunci cuvintele sale de mulţumire iau calea inimilor voastre şi bat la uşile nezăvorâte şi îngână cât de mult vă iubesc şi tot vă mai rămân dator cu o Iubire.

* * *

Dacă vrei să te dezamăgeşti de cineva, atunci fă cunoştinţă urgent cu un om.

* * *

Noul – acelaşi poet? Acelaşi – altfel poet? Ce contează?

* * *

Cea mai paşnică armă, Cuvântul. Această dreptate a lui Dumnezeu.

* * *

Mi-i teamă de oamenii de la care nu pot învăţa nimic.

* * *

Oamenii sunt ca şi frunzele. Într-o zi, pe neaşteptate, cad.

* * *

Nimeni nu-i veşnic – numai Veşnicia! La toţi anii predestinaţi de Ea!

* * *

Ce păcat că servii nu-şi pot alege regele?

* * *

Cerul a pogorât peste România din noi, dar nu ne-a găsit iarăşi acasă.

* * *

Teme-te de un om care ştie atât de multe, dar simte atât de puţin.

* * *

Muncim să dăinuim în Nicăieri?

* * *

Regăseşte-ţi pacea şi mai lasă-i pe bolşevici. Acum avem bolşevici de mai multe culori. Aşa că fiecare cu… bolşeViciul lui!

* * *

De ce să faci un rău când poţi zidi un bine?

* * *

Ce păcat că despre unii artişti se tace enorm de mult. O tăcere ca o înzăpezire fără sfârşit.

* * *

Dacă alegem clipa suntem copiii clipei, dacă alegem veşnicia suntem neadoptivii copii ai Veşniciei. Simplu, nu?

* * *

A avea un vis şi a lupta pentru a nu-l pierde este esenţialmente vital pentru un om al Spiritului.

* * *

Cine seamănă dragoste culege rugăciuni.

* * *

Prin suferinţă noi suntem mai mult decât români. Suntem basarabeni!

* * *

Câţi copii au anulat cu naşterea lor sfârşitul Lumii din 2000?

* * *

Lui îi eram duşman înveterat pe viaţă. Dar pe moarte, nu?

* * *

Prozator devii, critic te transformi, poet te naşti!

* * *

Monastire aleasă de zei, Poezia!

* * *

Este o imoralitate naţională când se ignoră omul, în favoarea clientelei financiare.

* * *

Câţi duşmani – atât talent?

* * *

Noi am luptat, pe când unii nici nu se născuseră măcar pentru vreun ideal! Şi-acuma ei se dau drept… idealuri!

* * *

Un popor fără memorie istorică e remorca oricărui partid.
Care-şi violează în permanenţă poporul şi acesta îi dăruie flori.

* * *

Faptul că nu-i mai citim pe poeţi nu înseamnă defel că zeii nu le cinstesc Opera.

* * *

Între doi oameni ce se iubesc trăieşte Dumnezeu.
Şi-atunci cum ar putea fi Dumnezeu împotriva Unirii, dacă o doresc milioane de români?

* * *

Lacrimile mamei se împletesc cu ale copilului ce moare în faţa ei.
El o vede plângând şi, tăcând, plânge şi el.
Şi atunci lacrimile lor se contopesc şi ard!

* * *

Trebuie să fim cu totul iresponsabili ca vreme de veacuri să ne luăm ţara cu chirie de la ruşi.

* * *

Stai la hotarul rostirii de sine cu Sinele tău.
Stai şi taci.
Poruncă ţi-i tăcerea.
Şi atunci ce nu poate spune cuvântul, vine şi respune Muzica pân-la sfârşit.

* * *

Nici o zi nu poate trece din această lume fără a fi citită.

* * *

Să fim tari în Adevăr şi nu ne va risipi nici un vânt.

* * *

Nu e de-ajuns cât am fost gloată?
Nu e timpul să mai redevenim şi popor?

* * *

Cărţile vin spre tine dacă-ţi faci şi tu drum spre ele.

* * *

Cea mai mare minune a Creatorului este Omul.
Şi cea mai mare decepţie tot Omul e.

* * *

Pentru măreţia naţiunii române va trebui să trăim şi să nu cedăm nici un gând, nici un cântec şi nici o faptă, care merită s-o împlinim pentru Ea!

* * *

Stau şi aştept.
Asta mi-i meseria!

* * *

Am solicitat audienţă unui crin şi tăcerea lui m-a condus spre altarul divin.

* * *

Opreşte-te şi ascultă-ţi sufletul. Nu-i aşa că e dintru-un neam profund cântător?

* * *

Dumnezeu să-ţi blagoslovească trecerea înspre Netrecerea Lui.

* * *

Ce români?! Se dezic de ei înşişi, râzând.

* * *

Părăsirea Patriei ne poate orbi ca popor pentru totdeauna.

* * *

Eu nu mai vreau să schimb lumea, eu vreau să nu mă pierd în lumea de nerozii.

* * *

Zici că exişti? Eu şi mai rău… Chiar sunt!

* * *

Urăsc Lumea şi, totuşi, ce mult o iubesc!

* * *

În templele de iarbă, când coboară un mare cărturar, am impresia că îngropăm pentru totdeauna o catedrală împovărată de frumuseţi.

* * *

Cuvintele smerite se numesc psalmi.

* * *

Cea mai rentabilă profesie e cea de Om, dar cui mai trebuie ea, oare, azi?

* * *

Trei culori inestimabile au concrescut cu inima noastră, Unică în Univers.

* * *

Unele cărţi pot să vorbească mult mai blajin decât oamenii.

* * *

Omul lui Dumnezeu, Omul lui Dumnezeu… Oare câţi dintre noi mai pot fi astfel numiţi?

* * *

Pe Văile Plângerii cresc florile Eternităţii. Mă duc să culeg un bucheţel pentru moarte.

* * *

Şi când nu ne aşteptăm deloc, vine un înger şi ne blagosloveşte cu un cutremur sufletesc.

* * *

Pândi-v-ar norocul să vă tot pândească!

* * *

Un crin la porţile anilor, de-ar fi Poetul!

* * *

N-am altceva ce să vă dau. Vă las acest cer: al nostru!

* * *

Cât a domnit nu i-au simţit prezenţa, de când s-a stins nu-i simt măcar absenţa.

* * *

Slavă Trecutului, Prezentului şi veşnic Fiitorului Tău timp, Doamne Sfinte!

* * *

Viscoleşte fără sfârşit peste ultima mea amintire antumă. Demult nu m-a mai înzăpezit un asemenea cânt. Un cânt troienit de sublim!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.