Zonă viperigenă (poveste în parte închipuită, în parte reală)

01.07.11 by

Zonă viperigenă (poveste în parte închipuită, în parte reală)

Era o zi frumoasă. Început de septembrie. Plecasem la drum încă de dimineaţă, cu o maşină condusă de un fost salariat al Serviciului de Ambulanţă din judeţul Tulcea, pensionat de câţiva ani. Cunoştea mai bine ca nimeni altul localităţile din zona continentală a judeţului: oameni, drumuri de acces principale şi lăturalnice, posibile locuri de popas… Tocmai bine pentru ca micul echipaj să nu dea de bănuit. Reprezentam o revistă medicală cunoscută, iar fostele preocupări ale călăuzei din acea zi îmi serveau drept acoperire, misiunea mea nefiind tocmai una obişnuită. Asta însă nu-mi adormiseră prudenţa înnăscută şi nici ochiul mereu deschis asupra unor nebănuite pericole. Învăţasem din experienţă că ziua bună nu se cunoaşte de dimineaţă, aşa că evitam să fac un prognostic. Punctul de plecare în micul nostru raid era Tulcea. Traseul, asupra căruia meditasem peste noapte, cioşmolindu-mă* în aşternut, urma să fie ca o reconstituire a unui drum de uscat, nu tocmai de recomandat turiştilor, folosit însă de localnici şi, mai nou, de cei prinşi într-o reţea transfrontalieră, având ca principală preocupare traficul de droguri. Cu aşa obiective, despre care fostul ambulanţier nici măcar nu avea habar, se adăugau şi alte riscuri.

Pe traseul nostru – Tulcea, Murighiol, Plopu, Sarichioi se afla şi satul Enisala, locul unde un important şi de temut traficant, urma să se întâlnească, chipurile venit „la pescuit”, cu oameni din reţea şi cu o serie de cârtiţe, „implementate” în punctele de lucru din zonă ale unor instituţii care vegheau la siguranţa naţională. Trebuşoara care-mi fusese încredinţată era una aparent simplă. Ca jurnalist, dotat şi cu aparatură foto performantă, aş fi încercat să imortalizez vreo lebădă răzleţită de suratele ei pe vreun ochi de apă şi, ca din greşeală, aş fi prins în decupaje din peisaj eventuali pescari care stăteau la taclale cu vreun câşlar* ori măcar maşinile acostate la umbra pomilor din jurul unor case vechi, acoperite cu stuf. Fixasem în memorie chipurile personajelor despre a căror activitate se ştia câte ceva, mă informasem despre gospodăriile unde ar fi putut să tragă. Urma să stabilesc la faţa locului şi detaliile, adaptându-mă împrejurărilor şi vremii. Ce poate să facă un jurnalist ce-ar dori să-şi petreacă mai multe zile la pescuit, într-o zonă pitorească?! Să-şi caute o gazdă, să se târguiască asupra preţurilor, să ceară să vadă camera ori să se arate îngrozit de ţânţarii care se năpustesc cum vine seara asupra bieţilor turişti ne-dedaţi cu asprimea unor locuri unde confortul şi civilizaţia mai degrabă lipsesc.

Odată ajunşi însă în apropierea satului Enisala, venind dinspre Murighiol, în fâşia prinsă între lacul Babadag şi Razelm, ni s-a arătat privirilor ruinele cetăţii cu acelaşi nume. Mai frumoasă decât în orice fotografie, alcătuirea de piatră şi spărturile din zidurile ce mai rezistaseră timpului aduceau peisajului mister şi măreţie. De o parte şi de alta ochiuri de apă şi mici canale păreau tocmai bune ca să ispitească turiştii, mai ales pe cei grăbiţi. Ca să intri în Deltă ai nevoie de timp, de pregătiri, de mijloace rapide de transport, dar şi de soluţii de rezervă în cazul unui accident sau unei boli. Aici totul părea mai simplu: veneai pe şosea, fie dinspre Jurilovca sau Babadag, fie dinspre Murighiol, trăgeai la un localnic unde să-ţi poţi ascunde maşina de dogoarea soarelui de vară şi, echipat corespunzător, ai fi pătruns imediat în împărăţia apelor şi a stufului. Cu o ambarcaţiune uşoară ai fi putut chiar să te avânţi şi pe lac, şi cu puţin noroc şi experienţă în câteva ore ai fi umplut şi barca de peşte.

Trecusem de multe ori pe acest drum, atras mai degrabă de sălbăticia peisajului si de drumul „din poligon”, unde prin 1998, fotografiasem chiar ceva bălării crescute în gropile iscate în asfaltul şoselei. Şi nu oricum ci alături de un panou, pe care din ordinul unui important om politic scria, cu litere mari, albastre: „Aici sunt banii dumneavoastră!” Gropile rămăseseră, dar bălăriile probabil se uscaseră şi cineva, cu grijă pentru natură, le-a smuls. Nu mai era nici panoul explicativ pentru sărăcia cronică a românilor. Doar cetatea Enisala, mândră, cu zidurile ei cenuşii, înălţându-se semeţ pe un deal pârlit de soarele verii.

„Cât să fie până acolo?” întreb eu, atent la reacţia însoţitorului.

„Poate mai bine de un kilometru”, zice el. Şi adaugă repede, preventiv: „Nu cred că se poate urca pe drumul de căruţe care se vede. Pare domol, dar acolo sus, panta e destul de mare…”

„Mai mergem puţin”, zic, la rându-mi, mulţumindu-i lui Dumnezeu că l-am ales tocmai pe el. Turist cuminte, cum eram, tocmai de însoţitor nu aveam eu nevoie atunci. Ceva mai sus, parcă îndoit, îl rog pe şofer să oprească sub un nuc de la marginea şoselei.

„O să merg până la cetate. De pe deal, pot să fac câteva poze, să le arăt nepoţilor.“

Mi-am luat rucsacul, unde aveam, ascunse, teleobiective performante şi, urmărit de părerile de rău ale însoţitorului, necăjit că nu poate risca să vină cu maşina până la ruinele de pe culme, am plecat pe pajiştea arsă de soare. Nu aveam îmbrăcăminte şi încălţări potrivite cu nevoile unei ascensiuni, dar nici nu aş fi putut risca să le fi luat cu mine. Atrăgeam atenţia. De pe culme, din anumite locuri, puteam să văd ca-n palmă case din sat, de interes pentru mine, puteam să fotografiez pescari de pe lac şi maşini parcate în preajmă. Apoi, de ochii lumii, dar şi pentru a-mi satisface curiozitatea, aş fi mers şi la cetate: intenţia enunţată trebuia să coincidă cu faptele.

Câţiva popândăi, grăbiţi să-şi adune provizii, se ascundeau în găurile din pajişte. Erau drăgălaşi, dar n-am stat să-i pozez. Am devenit însă mai atent la puzderia de găuri din iarba uscată, unde se puteau ascunde la fel de bine şi şerpi. Zona era cunoscută pentru viperele ei, aşa încât trebuia să fiu atent. Şi înainte de a poza curţi, case şi pescari, şi maşini, căutam cu băgare de seamă asupra locului unde staţionam, să nu trezesc curiozitatea vreunei lighioane cu otrava ucigătoare în dinţi. Locul era ideal. Am fotografiat cei 20-30 de pescari, concentrându-mă asupra grupurilor unde recunoscusem figuri importante, am fotografiat nestingherit şi maşinile din preajmă şi cele de pe lângă casele, ce-mi fuseseră indicate ca locuri preferate de popas. Apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, am plecat către zidurile fostei cetăţi Enisala. Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea făcuse parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. Istoria ei se pierde însă în negura timpurilor. Cu gândurile duse spre alte vremuri, n-am mai fost la fel de atent. Uitasem că, odată scăpat de grijile şi frământările ultimelor zile, puteam deveni imprudent.

Ocolind printre scaieţi uscaţi, urcam panta către o creastă cu stânci cenuşii, acoperite pe alocuri de licheni galben-verzui. Observasem – abia acum – şi un drum, modernizat de curând, încă fără asfalt, doar cu pietre bine tasate. Aş fi putut să merg şi pe el, evitând găurile cu popândăi sau cu şerpi. Din când în când mai făceam câte o poză, mai mult de dragul cetăţii ce se proiecta pe cer. Câţiva nori, apăruţi ca din senin, mă binecuvântau cu umbra lor. Nu-mi luasem nimic pe cap, să nu atrag atenţia unor eventuali observatori. O oră sau două sub soare, n-o fi foc! Am încercat să merg către cetate pe culmea cu stânci. N-am avut noroc. Câţiva câini jigăriţi, dar răi, îşi arătaseră colţii. Am coborât iarăşi pe drumul amenajat, la capătul căruia, chiar sub zidurile cetăţii, se vedeau câteva trepte ce păreau să ducă spre interiorul ruinelor.

„Sper, am gândit, să nu fie vreun grilaj.”

Nu era.

De aproape se vedeau mai bine treptele – unele din lemn, apoi câteva, trei sau patru, pe la mijloc, din tablă vopsită cu albastru. Or fi fost construite pe etape: odată au avut scândură, apoi, când scândura s-a terminat sau a fost furată, le-au făcut pe următoarele din tablă. Pentru vizitatori, puteau fi de folos. Deşi nu prea se vedeau urme (pet-uri, resturi alimentare, hârtii) că ar fi trecut de curând pe aici.

Decât să mă chinui pe stânci, mai bine pe scări. Şi-apoi, un om obişnuit, cum eram şi eu, ar fi ales scările… Sunt mai comode, mai sigure…

Mai privesc odată către un căruţ cu ceva lucruri în el, abandonat la capătul drumului amenajat, apoi, către un fel de magazie, unde ar fi trebuit să fie vreun paznic. Nici un semn de viaţă. Undeva, pe un ţăruş înfipt în puţinul loc liber, rămas printre stâncile cenuşii, un anunţ, scris cu litere strâmbe, avertiza vizitatorii că nu se poate intra decât contra cost.

Nu era precizat costul biletului. Şi-apoi, de unde să-l poţi procura?!

Văzusem, ce-i drept, acolo sus, printre ruine, un măgăruş şi un cal.

„Poate o fi şi vreun lucrător. Poate că doarme pe undeva.”

La baza acelei culmi, de partea opusă satului Enisala, către coada lacului Razim, un haidău* cât un băţ de chibrit, supraveghea o cireadă de vaci. Mai departe, către Jurilovca, se zăreau culmi împădurite, nefireşti în peisajul aproape selenar.

Fără să mă gândesc la urmări, scot iarăşi din rucsac un teleobiectiv ca să pozez „băţul de chibrit” de la poalele dealului, care tocmai părea să tragă o duşcă. Imaginea obţinută era atât de clară încât îi puteam număra şi ţepii din barba nerasă de câteva zile. Privea şi el către mine, oarecum ameninţător, agitând semnificativ din sticla cu rom, pe care a avut grijă mai întâi să o astupe cu dopul. Obişnuit să vegheze şi poate cu privirea ageră, el nu mai avea nevoie de un teleobiectiv ca mine.

După ce-l văzusem, mărit, pe display, l-am identificat. Semăna, leit, cu unul dintre personajele din reţea, localnic din Sălcioara, la casa căruia trăgeau adesea prietenii din Ucraina. Am simţit un fior rece pe şira spinării! Am evaluat, grăbit, timpul în care ar fi putut să urce dealul până la cetate şi să mă întrebe ce fac. Şi totuşi, poate că nu a văzut chiar aşa de limpede. Am timp şi să urc pe ruine şi să fac câteva poze asupra împrejurimilor. Locul era ideal pentru aşa ceva. În fond, nu sunt decât un jurnalist curios şi-atât. Ce-ar putea să-mi facă un păstor?! Ce motive ar avea să-şi părăsească văcuţele date în grijă şi să mă întrebe ce caut pe-acolo? Am alungat gândurile negre şi am dat să urc.

Ajunsesem deja pe ultima treaptă a scării de lemn, şi era cât pe ce să pun piciorul pe prima din treptele metalice. Undeva, în partea stângă a treptei de la mijloc surprind ceva mişcând. O fracţiune de secundă. Îmi pun ochelarii, atârnaţi de gât cu un şnur. Alt fior rece pe şira spinării, mă face să rămân câteva clipe cu piciorul suspendat în aer. Un cap de şarpe, cât două degete alăturate, se ridicase curios de sub treapta metalică. Să vadă cine-i nebunul care vrea să viziteze într-o zi caniculară ruine medievale. Dacă nu ar fi fost acea mişcare, nu l-aş fi văzut. Capul avea acelaşi colorit cu al pietrelor gri. Aş fi jurat că se prinseseră pe el licheni asemănători celor de pe stânci. Iar la mijloc, cu un verde albăstrui, bine conturat, o literă V. Mi s-a oprit inima în loc! M-am tras cu prudenţă înapoi, coborând treptele de lemn ale primei scări cu spatele. Mă uitam de fiecare dată unde pun piciorul, să nu mai fie vreo altă lighioană. Nimeni nu trăieşte în singurătate, nici măcar vipera. Locul era tocmai potrivit: şi umbrit, şi cald, de la treptele încinse de soare, şi adăpostit, în eventualitatea unei ploi. Am revenit la drum. Ciobanul îşi abandonase sticla de rom şi urca în grabă dealul. Ajunsese deja pe la mijlocul pantei. Şi dacă alergam, tot mi-ar fi tăiat calea. Cu inima strânsă, am căutat din priviri un loc pe unde să mă pot căţăra pe stânci. Nu doream să ratez priveliştea oferită de ruinele cetăţii Enisala. Am înfăşat mai întâi teleobiectivul şi l-am ascuns în rucsac, într-un termos special, taman pe mărimea lui! Apoi, cu grijă sporită, să nu pun piciorul sau mâna pe o altă viperă, m-am căţărat pe stânci până la o spărtură din zid, prin care am intrat pe platoul dintre ruine…

Numai eu ştiu însă ce era în sufletul meu. Vedeam până dincolo de lacul dinspre vest, către oraşul Babadag, vedeam spre est, peste lac, o dungă albastră, aurie la acea oră a după amiezei, Marea Neagră. Am făcut câteva poze, şi-apoi, şi mai speriat decât înainte, privind de trei ori şi călcând odată, am coborât iarăşi stâncile cenuşii, îmbrăcate cu licheni. Simţeam de departe, de sub acele trepte metalice, ochii de viperă, privindu-mă. Am ajuns cu bine şi la drumul amenajat.

Nu eram însă mai liniştit. Pe acelaşi drum, acolo unde trebuia să cotesc către satul Enisala, mă aştepta liniştit păstorul, ţinând în mâna dreaptă un băţ, ce avea la capăt o mutelcă metalică, aproape cât pumnul.

L-am pozat de departe – fără teleobiectiv, am transferat apoi pe un fişier de siguranţă pozele făcute, am mai tras o serie de poze, la întâmplare, către ruinele cetăţii – să am care va să zică ce să-i arăt dacă voi fi întrebat. Şi-apoi, cât mai calm cu putinţă – ce motiv aveam să mă tem de un locuitor paşnic, care-şi păzea vitele?! – m-am îndreptat fără grabă către el.

Chipul unui localnic – parabola a lumii în care traim (2009, arhiva autorului)

Glosar:

ambulanţier – şofer pe ambulanţă, cu pregătire specială pentru a inter-veni în situaţii de urgenţă, când este necesară acordarea unui prim ajutor;

cioşmoli (regionalism) – a se frământa, a se agita, a se zvârcoli (în aşternut); a se codi, a ezita să facă ceva;

cârtiţă (fig.) – persoană infiltrată într-un grup sau instituţie cu scopul de a sabota din interior acţiunile colectivului în care s-a insinuat;

câşlar (regionalism) – stăpânul stânei (târlei); păstor, cioban;

haidău (regionalism) – cel care păzeşte vitele; se mai numeşte văcar sau ciurdar, sau chiar păstor;

mutelcă (regionalism) – piuliţă;

Nota autorului: Fotografiile reproduse fixează locurile descrise, neavând nici o legătură cu acţiunea şi personajele din text.     (1 septembrie 2009, Constanţa)


Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*