Zona 51 și realitatea SF. În legitimă apărare (IV)

29.03.18 by

Zona 51 și realitatea SF. În legitimă apărare (IV)

”Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste” (Alex Șt.)
Alex Ștefănescu e o ciudățenie literară autosatisfăcută de propria sa grandomanie. Se consideră critic literar impecabil, un fel de judecător care are dreptate și când nu are. Judecă autori, cărți, starea literară a națiunii. Mai nou, a devenit expert în poezia lui Mihai Eminescu. Culmea frustrărilor unui critic literar contestat, obosit de propria sa epidermă. Trec toate aceste păreri despre dumnealui sub semnul pamfletului. Citiți de cât cinism și prefăcătorie, camuflate într-un fel de zoaie miloasă, e în stare acest purtător de cuvânt de calibru mignon dar negru în cerul gurii: „Nu am nici o plăcere să pun pe cineva la zid. Si nici n-o fac. Îi stimez pe toți aceia care scriu, fie și tâmpenii, pentru faptul în sine că scriu. Că aspiră la ceva mai înalt decât viața prozaică de fiecare zi. Campania pe care o duc nu este indreptată impotriva lor, ci împotriva cărților lor. Mi-aș dori chiar ca ei să mi se asocieze, detașându-se de ceea ce au scris și trecând de aceeași parte a baricadei cu mine, dintr-un devotament sincer fața de literatură”. Auzi, ”campanie”! Bivolariană! Omul se crede cruciat! Gargară, în ciuda faptului că stă cu fundul pe mormane de celuloză. Taie copaci proaspăt plantați, e un fel de drujbă preventivă, gândește precum Irod, își ridică osanale pe un maldăr de frunze putrede, descoperă, în mod inchizitorial, nu mai puțin de 250 de autori cărora le găsește nod în papură, le schimonosește scrierile precum un chirurg stagiar la morga unui sat fără spital. Tupeu! Tupeu de om scăpat de sub unele obligații morale ale stării de libertate. Vorba lui Sartre, infernul sunt ceilalți. Cităm din tăticul grafomanilor: ”În sfârșit, mai există un motiv care m-a făcut să pierd atâta timp cu citirea unor scrieri ratate, un motiv care nu mai ține de simțul răspunderii, ci de o plăcere a spectacolului. Cărțile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omenești, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, și așteaptă să se manifeste cu exuberanță”. În ultimul sfert de secol, am lansat sute și sute de cărți. De asemenea, am prefațat zeci de cărți. La cererea autorilor. Mai mereu m-am simțit onorat că mi se solicită asemenea treburi. Am scris ”frumos” despre cărțile unor autori modești, am scris ceva mai dur despre cărțile unor autori foarte buni. Așa mi s-a părut corect. De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere. Parcă așa sună silențios o zicală din popor. Am lucrat, timp de 20 de ani, într-o bibliotecă publică. Singur, șef peste mine însumi încojurat de câteva zei de mii de volume. Trăitor printre clasici. Aveam impresia că lucrez într-un cimitir. Dimineața, la prima oră, luam din rafturi câte un volum al vreunui mare scriitor. Citeam câteva pagini și îmi intram în rol. Pe birou, aveam tot timpul cărțile unor autori, consacrați sau debutanți, pe care le prezentam în presa locală, unde aveam la dispoziție două pagini săptămânal, în format mare. Orice debut, oricât de modest ar fi, e o mică sărbătoare a spiritului. Atât cât o fi el de spirit. Respect toți autorii de cărți nereușite, nu eu sunt cel care trebuie să simtă dureri de cap pentru că un autor scrie prost. Nu râvnesc locul lui Alex Ștefănescu. Nu am greutatea necesară. Nu pot sta pe scaunul lupului, la pomana iedului din ”Capra cu trei iezi”, locul ideal pentru un critic nefiresc de constructiv când vine vorba de păduri, uscături, scufițe roșii, cărți negre etc. Sincer să fiu, nu-mi e deloc milă de Alex Ștefănescu. După ce a publicat volumul (critic) referitor la cei 250 de autori eutanasiați, m-am întâlnit cu o stimabilă doamnă, autoare a unor excepționale cărți de versuri și a unor romane cu cheie, membră a Uniunii Scriitorilor, care, pur și simplu, era speriată de moarte pentru că a fost trecută, de Alex Ștefănescu, în rândul celor 250 de sacrificați, precum purecii, pe buricul din mijlocul frunții sale de critic în stare critică. Mă mir cum, din cei 250 de arătați cu copita, nu s-au ivit măcar vreo 5000 care să-l potcovească pe nedivinul critic. Să-i (re)dăm cuvântul, că tare mizerabil mai grăiește din tocul gurii de canal: ”Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, Și să râd orgiastic. Toată viața mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii și, cu puțin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinații de cuvinte care seamănă cu literatura, dar nu sunt literatură”. Nu-mi pot închipui cum se poate râde ”orgiastic”, o fi vorba despre vreo belire de buze deasupra plăcii dentare, nu știu, gura păcătosului ştie! După lungi și interminabile ezitări, după ce am tot încercat să văd unde și de ce Alex Ștefănescu râde, ba chiar în echipă, am ajuns la o concluzie stranie, valabilă prin tradiția ei îndelungată: Râde ”ca pizda-n târg când vinde linguri de lemn”. Nu sunt prezent în cartea celor 250 de autori netalentați și mă simt oarecum nebăgat în seamă de acest recidivist al bucuriei de a râde când ar trebui să plângă. Îmi amintesc cum, pe vremuri, acest băgător în seamă, mă ridica în slava slovelor. Noroc că am intuit entuziasmul său extremist, ca și lipsa de caracter. Voi reveni, căci se pune de-o carte. Are și maestrul Ștefănescu dreptul la onoruri literare pe măsura istorie sale de-o viață, la propriu și la figurat.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*