Zeul-Copil între două puteri: a parodiei şi a epigramei

06.12.14 by

Aforisme de înaltă sapienţă „săgetătoare“, epigrame în mai toate gamele „majore“ / „minore“ ale socialului cu veridică reflectare în arta cuvântului, fabule la punctul de fierbere al răfinăriilor paradoxismului, excelente / binevenite interviuri „diasporean-moldoveneşti“ de sub uriaşele stele de rubin artificial ale Moscovei, parodii în sacrul unghi de fugă în „reglarea“ lui Cupidon / Eros, poezii ale Zeului-Copil pentru toţi copiii universului, satire blânde, ori vitriolante, se întâlnesc în bogata operă beletristică a lui Efim Tarlapan (născut în zodia Taurului, la 17 mai 1944, în localitatea Măgurele, din judeţul Bălţi, provincia Basarabia-Dacia, absolvent / licenţiat – din anul 1970 – în jurnalistică, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău).

wwwwww

Efim Tarlapan, în orizontul anului 1973, cu gându-n Stihuri marţiale,
şi, în 2001, cogaionic-decis pentru ediţia a doua, augmentată.

Puterea Femina / Yin a parodiei de Chişinău. Într-un măr din Rai, în hamacurile-i parfumate dintre ramuri groase, încărcate de-nmiresmate fructe-sfere-ionatane, vrea – şi tot reuşeşte – poetul Efim Tarlapan să-şi urce Distinsul Receptor – în sigurele-i lifturi-catrene-de-parodii, lifturi tot divin-inspirat-tapetate cu Eve „în peniţă“, mai exact spus, în spumă de lapte şi de tuş, prin grija edenic-sudică a lui Dumitru Trifan.

Este vorba despre placheta de parodii a lui Efim Tarlapan, Mărul lui Adam (Chişinău, Editura Labirint [ISBN 5-7790-0117-0], 1997).

După cum „rosteşte“ Yang-albul cap către negrul-Yin, atotmărginitorul feţei, glăsuire ce-şi aşterne, înaintea-i, literele de aur peste iarba coperţii, se înţelege uşor că avem de-a face o cu o parodie revoluţionară „în cuget şi-n simţire“, cu o parodie sinestezică, având menirea de a stârni toate organele de simţ: «Ce este parodia / amoristică ? E o declaraţie / declarativă de dragoste / a unui scriitor liric / pe care un scriitor satiric / o face şi mai declarativă.» (s. n.).

Prima parodie prin care se deschide placheta Mărul lui Adam (1997), de Efim Tarlapan, este cea dedicată vestitului poet basarabean, Bogdan Istru, autorul poeziei Revedere (declanşarea „parodic-amoristică“, pornind de la catrenul: «Noi stăm sub umbra verde-crudă, / Cum stam cu dragostea cândva. / În faţa noastră, veseli, zburdă / Feciorul meu şi fiica ta…»), poezie al cărei erou liric, identificându-se în Poet, rememorează „despărţirea“ edenicilor îndrăgostiţi „de la umbra verde-crudă“ a mărului, bineînţeles, spre a înconjura planeta „în sens contrar“ – Ea / Iubita (Eva „în re-editare“), în căutarea principiului Vir / Yang («Tu ai plecat la deal, muncind vârtos»), El / Adamul „în re-editare“, în aflarea elementului ideal Femina / Yin («Iar eu, ne-ncălecându-l pe Pegas, / M-am dus la vale, uite-aşa, pe jos, / Cu inima şi gândul la Parnas») –, evident, până „la gătarea ocolului“, până când, „regăsiţi“:
Ne aşezăm încet la umbra verde-crudă,
Cum ne-aşezam cu dragostea cândva,
Şi-ndureraţi privim cum zburdă
feciorul meu cu fiică-ta.

Şi-aşa, privind cum râd aproape,
Oftăm deodată amândoi:
„De-ar fi să ducă ei la capăt
Ce n-am putut să facem noi…“

A doua parodie este închinată poetului Aureliu Busuioc, „imperial-sovietic-moscoviţit“, după cum sună (şi cacofonic) titlul, Lângă Moscova, ca acasă… (catren parodiat: «Şi-i iar lângă Moscova seară, / Şi-i cântec de privighetoare, / Şi-i cântec ca vinul de tare, / Ca-n luncile Prutului – vară.»). Amoristica parodie tarlapaniană, fără a viza vreo umbră / undă mancurtistă la eroul lirico-satiric, este „voltaicizată“ şi prin grafica lui Dumitru Trifan ce înfăţişează (infra) busuioaca iubită de Moscova, ţinând americăneşte, în stânga-i, „turnul kremlinos“ cu stea pentacolţurată şi având picioarele-i în scăldătoarea Prutului:
Alene amurgul se lasă,
În jur – nici o boare de vânt. /
Sânt foarte departe de casă,
Dar n-am nostalgii. Pe cuvânt !

Aici, lângă Moscova mare,
Nu-s capre, nici tauri, nici oi,
În schimb, celelalte, îmi pare,
Sânt foarte exact ca la noi.
// […] //
Şi ceaiul e dulce şi pita
Ca prin Făleşti e gustoasă,
Aici, sincer spus, şi iubita
E dulce ca cea de acasă…

Cuprinde-mă, doamnă frumoasă,
Dă-mi gura şi sânii, pe rând.

Sânt foarte departe de casă,
N-am nostalgii. Pe cuvânt…!

Tot aşa de interesante sunt şi parodiile privitoare la poeţii Vasile Leviţki (Amintirile iarăşi…, pornind de la textul leviţkian – «Dar eu / Pe Nică a lui Ştefan a Petrei / L-am avut tovarăş de joacă…» – şi parodic-amoristicându-l: «Iar seara, când freamătă plopii, / La fete plecam ne-ntrerupt; / Odată de la Smaranda popii / Aproape că ne-am bătut.»), Gheorghe Vodă (al cărui Cântec pentru noi – «Uite că sântem aproape, / […] / Eu cireş, tu cireşoaică / Dumneaeu cu Dumneata.» – are o impresionant-tarlapaniană încărcătură umoristic-enumerativă: «Dumneavoi, pomi diferiţi, / Staţi de veacuri răzleţiţi: / Tu, agud – de agudoaică, / Tu, gutui – de gutuioaică, / […] / Ananas – de anăsoaică… / Numai noi sântem aproape, / Altoiţi, cum timpul vru – / Eu cireş, tu cireşoaică, / Dumneaeu cu Dumneatu…»), Dumitru Matcovschi (ce, în Insolaţia, declară că s-a îndrăgostit «de-o floare, / Floarea-Soarelui îi spune» şi «Încărcat de sentimente / Ca un pom de greul roadei», o complimentează: «Aolică, draga badei !», ori : «Ce frumoasă ai pupilă / Şi ce geană lungă, lată, / Şi ce dinţi, ce dinţi, copilă, / Nu-i ca tine nici o fată.», dar, din gelozie – ca-n Riga Crypto şi lapona Enigel , „Luceafărul“ întors al lui Ion Barbu, „că de n-ar fi nu s-ar povesti“ – îi provoacă eroului matcovschiano-tarlapanian o «insolaţie mortală»; în ultimă instanţă, Ea-i deosebit de generoasă cu cel solar-pedepsit: «Însă merg neşchiopătat, / căci, în semn că mi-i iubită, / Floarea-Soarelui mi-a dat / Un baston de răsărită…»), Leonida Lari (ce-i renăscută în Grădina Domnului / Dacia, graţie unui îndrăgostit-de-grădină «prinţ cu bască şi halatul gri», bogat în vise: «Avuse prinţul alte vise – / Un pom de rod mă vru întâi, / Apoi cartof, dar eu ieşii / Un trandafir cu două misii: // Cu cei ce-şi fac din burtă zeu / Sânt trandafir cu ghimpi-săgeţi, / Cu cei mai firavi, dar isteţi, / Sânt… tranda FIRAVĂ şi eu !…» – Din „mitul trandafirului“.), ori cele pe tema „căţeluş cu părul creţ“, din partea a doua a plachetei, având în obiectiv trei poeţi: Petrea Cruceniuc (Vădăoiul Simion – cu motto-ul În aşteptarea ta cântam „Marusea“ : «Doi vecini: vădana Agripina / Şi un vădăoi, pe nume Simion. // Vara, când obştimea dormea dusă, / Dusă chiar şi-n nopţi de sărbători, / Simion se şupurea la dânsa / Şi-i cânta „Katiuşa“ până-n zori.»), Anatol Ciocanu (La o raţă – sonet –, evident, parodia amoristic-tarlapaniană dovedindu-şi supleţea şi prin faptul că poate intra chiar şi-n arhaicul spaţiu-capcană al coteţ-sonetului : «Suspină-n noapte, ritmic, căţeluşul, / Sub cerul feţuit cu chihlimbar, / În cuşca sa, postată lâng-un par. / I-i tocmai ud, de lacrime, culcuşul. // Alături stă coteţul, solitar, / Ca un volum lipsit de conţinut, / Căci raţa de cu seară-a dispărut / Cu alt cotei, ingrata, voluntar…») şi Nicolae Esinencu (infra).

O altă memorabilă parodie tarlapaniană din această plachetă este cea „leitmotivată“, a „maximei oximoronizări anoristice“, «Alexandru Negriş: Răutatea mea cea bună»:
Hai, nu plânge ca lălâia,
Răutatea mea cea bună.
Mai scânceşti? Nu fi nebună !
Şterge-ţi faţa ca lămâia.

Nu urla… Că parcă tună,
Cuminţica lui bădia;
Hai, nu plânge ca lălâia,
Răutatea mea cea bună.

Tacă-ţi fleoanca !… Răstămâia !…
Îngeraş cu ochii prună…
Huligancă, mătrăgună,
Viaţa mea şi avuţia…

Hai, nu plânge ca lălâia.

Nu mai prejos este „parodia amoristică“, polivalent-simbolică, Petru Cărare: Argumentul (cu „pornire licitaţional-umoristică“ chiar din pragul catrenului cărărian : «Am o soaţă, drac de soaţă, / mă trimite pân-la piaţă, / Iar apoi mă ia la rost, / Cică: „ – Spune, unde-ai fost ?“») :
Ce mai soaţă, ce mai pază
Am, ca soţ de când exist –
Cu-ntrebări mă bombardează
Parc-ar fi un jurnalist.
//[…] /
– Mi-ai venit azi-dimineaţă ?
Bărbăţele, unde-ai fost?!

Îi răspund într-un minut:
– Am trecut o babă strada…
/ […]// […] /
Hai, să zicem c-a fost babă,
Ai ţinut-o de vr-un braţ ?

I-am ţinut glezna şi mâna,
Şoldul, făr’ să protesteze,
Căci băbuţa cu pricina
Era toată din proteze.

Am cărat-o cu bucata
/ […] //
Te-ai pupat cu ea, păgâne ?! […]
Sânt atât de cast, ştii bine, /
Încât, dragă, nici cu tine
Nu mă pup de-un sfert de veac…

Într-o altă „parodie amoristică“ întâlnim o înaltă rafinărie stilistică, atât prin textul Mihail Ion Cibotaru: Stanţa maşinistului modern – «Karenina, te scoală / Din somnul tău adânc, / N-auzi cum strig’ bărbaţii: / „Madam, vreu să mănânc !“ / Răsai deasupra pliţii / Ca steaua salvatoare» –, cât şi prin desenul trifanian (infra), din planul complementarităţii, cu o „savuroasă“ Ana Carenina / Karenina pe lângă al cărei nud – dinspre urechea-i stângă, peste cratiţa „dragostei“ – cu simbolistica negrei inimi pictate pe cilindru-i roşu-e-mailat, cratiţă cu două pulpe „găinos-bătrâne“, făcătoare de „ciorbă bună“ – şi peste trei farfurii – două aburinde şi una, fără, probabil, de rezervă – suflă zeitatea slavo-rusă a viscolului, Maroz > Moroz, având în ceafă steaua pentacolţurată de rubin; pictorul / graficianul a avut grijă să-i caligrafieze pe poşeta / geanta rezemată de canapea: «FICAT / PULPĂ / INIMĂ».

„Parodia amoristică“ „din închidere“ elogiază iubirea „gânditor-brevilocventului“ poet Nicolae Esinencu, surprins cu privirea-i – peste muza rezemată de umăru-i stâng (infra) – în Valea Dilatării Micropemului-Haiku, unde s-arată mai întâi Vulpea (Se pitulează o umbră / pe lângă coteaţă. / – Şşşşşşşşş… / Face un pai de pe glob, / Vulpea !»), apoi vădana Saveta («La ora patru / vădana Saveta / Înşiră cămaşa pe gard. / Gardul s-aprinde… / Zorii !»), un Eu («Tot pe la patru / Şi pe mine m-apucă fumatu’. / Ies. / Descui / La coteaţă / Un lacăt. / Două. / […] / Opt lacăte / Are / Coteaţa ! / Cu toate acestea, / Constat / uluit / Că / Nu-i raţa…») şi o Fotografie care înfăşişează însă reeditarea perechii edenice prin Vădana Saveta şi vecinul ei Avacum, nu prin Poet şi Muză / Iubită («Pe un scaun – Vădana Saveta, / Pe altul – vecinul ion Avacum, / Iar între ei – o raţă… / Mâncată de-acum !»).

Inspirata ilustraţie de pe „coperta de închidere“ a Mărului… este o caricatură pe care o face Ştefan Popa Popa’s, în anul 1996, lui Efim Tarlapan, în sensul giratoriu al pedepsei divine pentru căderea adamică în păcatul dintâi – nicidecum pentru pictorul Dumitru Trifan (deoarece el, ut pictura poesis, veridic, tot ce-a văzut a pus în peniţă-Redis tuşul, nu sub pensulă), ci pentru poetul parodiator, pentru că a gândit cu inima textul parodiilor, comiţând păcatul – fie mental, fie în realitate, nu mai contează – cu muza, „cu femeia aproapelui“.

ddddd

Efim Tarlapan, surprins cu „mărul lui Adam în gât“, în 1996,
de caricaturistul Ştefan Popa Popa’s.

Efim Tarlapan nu scapă prilejul de a-i dedica distinsului caricaturist, Ştefan Popa Popa’s, o blitz-epigramă :
E un Ştefan ca oricare,
Dar ca Popă-i foarte mare,
Popa care-mi place mie –
Nu te-ngroapă… Te învie !
(Cronica Puterea Femina / Yin a parodiei de Chişinău, de I. P.-T., a fost publicată – sub pseudonimul Dacian Bradua – în revista Caietele Dacoromâniei – Timişoara, ISSN 1224-2969, redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu –, anul al II-lea, nr. 5 / 22 septembrie – 22 decembrie, 1997, p. 12 sq.)

Puterea Vir / Yang a epigramei de Chişinău. Indiscutabilul „strănepot“ pelasg > valah al lui Marţial (43 – 104 d. H.), epigramistul Efim Tarlapan (născut în zodia Taurului, la 17 mai 1944, în localitatea Măgurele, din judeţul Bălţi, provincia Basarabia-Dacia, din anul 1970, absolvent / licenţiat în jurnalistică al Facultăţii de Filologie de la Universitatea de Stat din Chişinău), şi prin volumul de epigrame, Stihuri marţiale (Chişinău, Ed. Compania JSA Group / Poligraf Centru, 1999; pagini A-6: 124)*, se dovedeşte a fi un înalt spirit lucid, angajat în metamorfozarea lumii spre adevăr, spre dreptate, demnitate, credinţă, prosperitate cinstită etc.

Programul etic-estetic şi l-a elaborat în sfera limpidităţii real-paradoxismului contemporaneităţii, paloşul satirei / epigramei sale ţintind unde trebuie, fără frică de Trans-Styx-ia şi de par-anormalităţi.

Paradoxul râurilor României ce se varsă tot în ţări străine, altădată, în întregimea lor fiind arterele / razele Daciei lui Regalian, paradox semnalat şi liricizat mai întâi de poetul Adrian Păunescu, este conjugat la un mod autentic-epigramatic şi de Efim Tarlapan, în «S. O. S.»:
Nistrul, mai jos de Tighina,
Strigă: „V-au prădat străinii!“
Însă nu-l aud Românii –
Gura lui e-n … Ucraina.
(p. 10).

Cu mult farmec, cu eleganţa spadasinului olimpic, ori cu siguranţa campionului „de tir de la mondiale“, ţintele sale sunt ochite „foc-cu-foc“, de la conducerea supremă a Statului, a Bisericii, de la Parlament, de la Guvern şi până la:

medici :

Nu-l divulg aici dintr-un capriciu.
Am un grav motiv să nu-l suport:
Dimineaţa pleacă la serviciu,
Seara se întoarce de la mort…
(«Unui chirurg mediocru», p. 13);

mineri :

Mina li-i cu totul alta,
Precum alta li-i unealta –
Din buget, extrag paraua
Cu… COZMAUA !
(«Minerilor lui Miron Cozma», p. 25);

şoferi :

L-am văzut ades, măi vere,
Cum stopează la hotel,
Cu optzeci de cai putere
Şi cu-o iapă lângă el…
(«Unui conducător auto», p. 43);

prostituate :

De-atâta sex barbar,
Fauna o ia la trap,
Iar ciupercile răsar
Cu… prezervative-n cap.
(«Pădure suburbană», p. 25);
borfaşi :

Hoţul, neam de musulmani
– stilul îi trădează viţa! –
Nici nu s-a atins de bani.
A furat… casieriţa !
(«Furt», p. 14).

Efim Tarlapan nu iartă pe cel ce greşeşte, îl execută pe loc, rapid, fără să sufere, cu graţie / măiestrie, ştiind sacrul adevăr: «iertarea este doar la Dumnezeu».

Conducerea proastă a popoarelor, a ţărilor, a Bisericii, democraţia / pseudodemocraţia, coaliţiile / partidele politice etc. sunt ţintă fie a unei veninoase săgeţi, fie a unei alese dojane umorist-dumnezeieşti-tarlapaniene:

trădarea lui Iuda şi a celorlalţi, „de / din duzină“:

Stă Christos pe cruce-anume,
Parcă vrând să ne prevină:
„Nu porniţi, ca mine,-n lume
Cu apostoli de duzină…“
(«Crucifix» – p. 8);

alianţa mafiotă a mediocrilor şi promovarea nonvalorilor / „gunoaielor“ soceittăţii democraţiei jungliere:

Cum pot să fac aici, la voi,
Spre propăşire saltul,
Când, dat afară un gunoi,
E-nlocuit cu altul?
(«Urna» – p. 15);

faţa real-porcăluită „a democraţiei“ :

Democraţie, nu te-ascunde,
Spre tine ruga mea o-ntorc –
Fă ca oricând şi orişiunde
Să am tot dreptul de-a fi… porc!
(«Lozinca porcului» – p. 15);

politicienii ţărănişti trădători de Valahime prin corupere de către liderii maghiari, umaşi ai infiltraţilor imperiali de secole în Dacia – România, Moldova etc. :

Ţărăniştii, vorba ceea,
Tot mai bagă-n yală cheia,
Dar în van li-i osteneala –
Le-au schimbat maghiarii yala…
(«Cheia coaliţiei» – p. 19);

asas
„agricultura“ / „cultura“ primitivă neschimbată („divide et impera“) din vremea războaielor dintre Daci şi Imperiul Roman din cauza „inculţilor“ – şi de-aceea corupţi / coruptibili „la vârful piramidei sociale“ – „din Parlamentul Ţării (României, Moldovei etc.) :

Ţara mea, romano-daca,
Ară ţarina cu vaca;
Are boi, dar permanent
Sunt aleşi în parlament.
(«Paradox» – p. 21);

„binomul trădării Creştinismului / Ortodoxismului“ :

Rep. Moldova, pe cât ştiţi,
Are doi mitropoliţi
Şi, pe cât mai ştiu şi eu,
Unul n-are Dumnezeu!
(«Republica Moldova are doi mitropoliţi» – p. 28);

vidul neuronal-de-centru – adică lipsa de creier – ce n-a fost vreodată prin istorii „colacul de salvare“ al vreunui popor :

De ce ni-e tot mai mic colacul? Pentru
Că e condus de golul său din… Centru!
(«Distih agricol» – p. 45);

prostia în chip de „toleranţă specifică Valahimii“ prin istorii, nu sunt ocolite de tirurile satirei tarlapaniene:

În zadar se intonează
Imn la oră matinală –
Prostul, şi pe la amează,
Tot cu noaptea-n cap se scoală!
(«Deşteaptă-te, Române…» – p. 9);

absenţa capacităţii de a riposta cu demnitate naţională imperialilor „proruşi“, ori sovietici / bolşevici în vreme ce aceştia îşi exercită criminala acţiune de deznaţionalizare, metaforic-spus, când atentează „la costumul naţional“:

Când latră vreun dulău prorus
La portul meu, naţionalul,
mă-ntreb: de ce n-a fost inclus
în el, ca la ceceni, pumnalul?
(«Costumul meu naţional» – p. 23);

manipularea poporului, pseudo-alegerile, „democraţia de mascaradă“ etc. :

Eu atâta am de spus:
Tu alegi, dar ce folos?
Ce e rău, rămâne sus,
Ce e bun se duce jos…
(«Unei site» – p. 12); etc.

Paradoxurile politice din lumea contemporană, cum ruperea divizarea poporului Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor (Dacoromânilor), cel mai mare popor al Europei din vremea lui Herodot, în mai multe ţări, din cauza prostiei de a se lăsa pradă dezbinării popoarelor mici şi incisive, România de azi fiind înconjurată de foste teritorii strămoşeşti ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.) sunt de asemenea fulgerate de spiritul justiţiar tarlapanian:

Vremile nu mă răsfaţă:
Astăzi, ca şi-odinioară,
Într-o ţară fără viaţă
Duc o viaţă fără ţară!…
(«Doină nouă» – p 8).

betivi

La Timişoara, duminică, 24 octombrie 1999, după cele sărbătoreşti ale Astrei pentru Banat-Porţile-de-Fier, în special, şi ale Valahimii, în general – în restaurantul Fabricii de Bere Timişoreana (de la stânga la dreapta): Efim Tarlapan (lăsat într-o faţă, într-un umăr şi-ntr-o ureche – cea dinspre nevastă-sa), Zinaida Cenuşă, Anghel Dumbrăveanu, Gh. Ciocoi, Ion Pachia-Tatomirescu (al cincilea) şi (ultimul, criticul) Gh. Boaghe ( foto: prof. Al. Bâscu de Horezu).

Desigur, „ţara fără viaţă“ era Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Basarabia ruptă din trupul României, prin pactul Ribbentrop-Molotov, „ţară“ ce a făcut parte din U. R. S. S. / Imperiul Sovietic până în 1990; iar în prezent, în „democraţie“, Republica Moldova nu are vigoarea economică, nu are puterea militară etc. de a fi o adevărată ţară independentă, fiind mereu ameninţată (prin cuiul pepelian al Transnistriei) de Rusia şi de Ucraina, nepermiţându-i-se nici re-Unirea cu Patria-Mumă, România, din care a fost smulsă în vremea celui de-al doilea război mondial:

În ţara liberă, adese,
Din ou de vultur, vultur iese;
În ţara cu poporul rob …
Scrob!
(«Scrob» – p. 9).

Intrarea Basarabiei (Republicii Moldova) / României în Blocul Nord-Atlantic este văzută mai realist de Tarlapan:

Mică,-aşa cum a lăsat-o
Pactul marilor intruşi,
Va intra şi ea în NATO,
Când intra-va NATO-n ruşi…
(«Basarabia» – p. 27).

Epigramistul are şi „o speranţă“ ca dintr-un vis :

Astăzi, de cum sting lumina,
Pân’ la-l deşteptării gong,
România-n vis e China,
Basarabia… Hong Kong.
(«Vis în stil chinezesc» – p. 27).
(Cronica Puterea epigramei de Chişinău, de I. P.-T., a fost publicată – sub pseudonimul Ioan Cârssia –, în revista Rostirea românească – Timişoara, ISSN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu –, anul al VII-lea, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2001, p. 73 sq.)
_________________
* Cronicar-paginatorul Istoriei literaturii valahe de mâine mai informează Distinsul Receptor că opera lui Efim Tarlapan este destul de mare (şi la propriu, şi la figurat), cuprinzând o seamă de specii (menţionate „în deschiderea“ prezentului profil literar) – unele datorându-i o neasemuită înrăzărire – cu oglindire de admirabilă fidelitate în câteva zeci de plachete / volume : Scuzaţi pentru deranj…, parodii, epigrame, aforisme (Chişinău, 1974); Flori şi fulgi, versuri pentru copii (1975); Tatuaje, parodii, epigrame, aforisme (1977); Revers, fabule, parodii, epigrame, aforisme (1980); Lănţişorul cu cheiţe, versuri pentru copii (1981); Complimente necesare, fabule, parodii, epigrame, aforisme (1983); Clape, versuri pentru copii (1985); Acarniţa, miniaturi epigramatice vesele şi nu prea, (1986); Zâmbete cu supliment, versuri satirice şi umoristice, aforisme, interviuri (1987); Termometru, versuri pentru copii (1988); Troianski osiol (în limba rusă: „Măgarul troian“), satiră şi umor (1988); Asta-i situaţia, satiră şi umor, jurnal (1989); Cartuşiera, satire, epigrame, aforisme (1990); Staţi jos, copii…, satiră şi umor pentru elevi (1990); De ce v-aţi dus de-acasă ?, convorbiri nostalgice cu unii moldoveni stabiliţi în Moscova temporar sau pentru totdeauna (1991); Bobocelul, versuri pentru copii (1992); DENS – DIC-ţionar EN-ciclopedic S-atiric (1994); Dioptrii pentru ochelarii de cai…, satire, fabule, epigrame, parodii, aforisme (1995); Ghicitori şi epigrame şcolare (1995); Mărul lui Adam, parodii (1997); Iese un arici la drum, versuri pentru copii (1997); Alfabetul-ghicitoare, versuri pentru copii (1999); Stihuri marţiale (1999); Toporul taie închinându-se, aforisme (Cluj-Napoca, 2000); Coloana nătângilor, epigrame alese (2001); Un melc la fotbal, versuri pentru copii (2003); Îngerii din cerul gurii…, satire, parodii, epigrame, aforisme (2003); Deşertul din clepsidră, aforisme (2005); Pro-scris, volum selectiv: satire, fabule, miniaturi epigramatice, parodii, aforisme, versuri pentru copii, diaristică, interviuri (2005); Aquila non capit muscas, epigrame (2006); Pauza de râs…, ghicitori, poezii, ironii pentru copii (2007); Eu am forf®ecat imperiul, fabule haioase, satire fabuloase (2007); Cantina săracilor cu duhul, aforisme (2008); Zâmbet pentru export, satire, fabule, epigrame, aforisme (2010); etc.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*