Zece mituri esenţiale în creaţia eminesciană, câteva mari teme şi motive romantice

23.06.18 by

Zece mituri esenţiale în creaţia eminesciană, câteva mari teme şi motive romantice

Universalitatea unei opere este direct proporţională
cu profunzimea caracterului ei naţional (I. P.-T.).

Romantismul european, curentul ce promovează între sacrele-i principii estetice, libertatea „absolută“ în creaţie, expansiunea eului până în centrul universului, evaziunea în istorie, în mit, în vis, în „templul naturii“, în „culoarea locală“, în demonic, în „voluptatea suferinţei“ etc., criticând prezentul epigonic, relevând eroi excepţionali în împrejurări excepţionale, la antipozi, valorificarea folclorului ca matcă a tuturor artelor, desfăşurarea teluric-celestă a fiinţei, a fanteziei, în planuri antitetice, cultivarea grotescului, a sublimului, elogiul geniului, al prometeismului / titanismului, infuziunea liricului în epic, chiar şi în eseu, în critică etc. (cf. PTDelrc, 363 sq.), desigur, înregistrează prin creaţia lui Mihai Eminescu (Ipoteşti-Botoşani, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889, Bucureşti) veritabilul moment de culminaţie / apogeu.
Mai mult decât oricare dintre cei zece titani ai romantismului universal: Byron (1788 – 1824), Eminescu (1850 – 1889), Victor Hugo (1802 – 1885), Giacomo Leopardi (1798 – 1837), Adam Mickiewicz (1798 – 1855), Novalis (pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg: 1772 – 1801), Edgar Allan Poe (1809 – 1849), Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799 – 1837), Friedrich von Schiller (1759 – 1805) şi Percy Bysshe Shelley (1792 – 1822), poetul valah, prin geniala sa creaţie poetică, deschide drumurile liricii „moderniste“ din secolul al XX-lea, secol ce a certificat profeţia lui Titu Maiorescu din toamna anului 1889:
«…literatura… începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui [Mihai Eminescu]…» (MCr, II, 275);
iar din prezent, prin neîntrecuta-i lirică a fiorului cosmic – lirică pătrunzând tot mai adânc în conştiinţe / suflete, graţie unor mai bune traduceri în limbile de mare circulaţie din secolul al XX-lea şi din aceste prime anotimpuri ale mileniului al III-lea – nu este exclus să-şi arate lucrarea benefică şi în simţirea / cugetarea secolului al XXI-lea.
O aserţiune a lui Tudor Arghezi relevă dinspre fundamentele estetice ale lumii: «Fiind foarte român, Eminescu e universal» (EmArg, p. V); geniul din Mărţişor atrage atenţia asupra unui postulat verificat şi validat de toate istoriile: universalitatea unei opere este direct proporţională cu profunzimea caracterului ei naţional.
După cum s-a mai remarcat, chiar şi «natura devine adesea état d’âme (stare de suflet) pentru dorul eminescian, cel care aduce din sursele sale folclorice nota cea mai naţională a universalităţii poporului român» (NLlr, 77).
Şi în creaţia eminesciană, profunzimea caracterului naţional începe, fireşte, de la miturile fundamentale (infra, semnalăm doar zece*); căci dincolo de mit nu există nimic altceva, în afară, poate, de „starea de zero“ a unui univers (cf. PTIR, I, 5 sqq.), căci mitul desemnează „o istorie sacră“ despre originile, despre natura unui obiect, fenomen etc., ca experienţă / trăire capitală a unui strămoş, a unei comunităţi, a unui popor (cf. PTDelrc, 269 – 273).

(I) Mitul cronicăresc / iluminist al etnogenezei dacoromâneşti. Este un mit „cristalizat“ în epoca umanismului cronicăresc şi a iluminismului din Principatele Valahe, aflate între roţile dinţate ale celor trei mari imperii evmezice îmbinate la Dunăre / Carpaţi, deşi trebuie observat / subliniat că, în întregul lui, Neamul Pelasg > Valah – sau Dacoromânesc – n-a fost vreodată înrobit de vreun imperiu, nici în antichitate, nici în Evul Mediu, ori dincoace de evmezicele vremuri, ci de acţiunea unită a mai multor imperii.
Potrivit mitului etnogenezei, Poporul Valah (Dacoromân, sau Român) s-a format din fuziunea „populaţiilor pelasge > valahe ale Daciei“ cu „populaţii imperiale ale Romei“, aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu al dacilor nemuritori, de împăratul Traian, după biruinţa acestuia asupra regelui-erou de Sarmizegetusa, Decebal.
Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre prin legendele ce au ca protagonişti pe „împăratul tânăr / războinic“ Traian / „Troian“ şi pe frumoasa Dochiana / Cosânzeana (pe care vrea „s-o dobândească de mireasă“).
Pornind de la folclorica oraţie de nuntă, în «Povestea Dochiei şi ursitorile» – dinspre estetica romantismului şi pe registre de mare autenticitate –, Mihai Eminescu trans-simbolizează în pruncul frumoasei Dochia (de fapt, Dochiana, Sora Soarelui, din perechea secundă a Zalmoxianismului, întruchipare mitică feminină a Daciei Nord-Dunărene, a Daciei lui Decebal) şi al viteazului împărat din Apus (aluzie la împăratul Traian), poporul dacoromân / român căruia îi este ursită nemurirea (cf. EP, II, 229 / EOp, VI, 92).
Dar abordarea epopeică a mitului etnogenezei dacoromâneşti o aflăm în «Memento mori», de Mihai Eminescu (cf. PTEm, 73 – 90); prin amestecul zeilor în războiul dintre Sarmizegetusa şi Roma din anii 105 – 106, conflagraţia capătă proporţii cosmice, «lumea pare răsculată din caotic-adâncime»; Jupiter, protectorul „direct“ al Romei, zeul luminii şi al cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric-celeste:
«Joe-ncruntă-a lui sprânceană şi ca un copil tresare / Vechiul glob – munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. / E semnalul cel de luptă între-armiile de zei; / Şi Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, / Coama lor se înflă-n limbe de-aur – tremur nebunatic, / Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei.» (EP, I, 271).
Lucrarea hiperbolei epopeice eminesciene angajează cerul şi subcelestul, teluricul şi subpământescul:
«negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare», «scările de nouri» se surpă de sub «scuturi de fier negru», văzduhul se năruie «de-al săgeţilor vărsat», «pavezele davelor luminează», «sori şi lune» sar în ajutorul războinicilor daci, «repezindu-se în dumbrăvile norilor», şi «ard albastrele armure ale zeilor romani»;
războirea este «crudă, lungă, aspră», puterile taberelor intrate în conflagraţia apocaliptică sunt egale:
«Paşii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri / Ca de tunete un secol împlu halele de nouri / Şi se frâng crâşnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. // În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie / Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: / Neînvinşi ş-unii şi alţii – ş-unii şi-alţi nemuritori, / În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace / Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, / Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.» (EP, I, 272).
Asediul capitalei Daciei continuă, Sarmizegetusa rezistă eroic:
fiind: «Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmizegetusa-ajunge norii cu-a murilor colţi…» (EP, I, 274).
Spre un deznodământ al conflagraţiei „cosmice“, Mihai Eminescu aduce în prim-plan înfruntarea epopeică dintre „zeii supremi“; Jupiter / Joe răneşte pe Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (în text, „confundat“ într-un Zamolxe, divinitate meteorologică), împlântându-i fulgerul în coaste:
«Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe / Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe / Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car – / El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale / Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, / Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar. // Ochii-olimpicului negri aţintesc carul. Cu frică, / Spre-a opri acea privire, dacul manta şi-o ridică. / Speriaţi caii nechează, tremurând ei se înalţă; / C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste / Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste / Orbită aude glasul părintelui lor rănit // Şi-o întorc la fugă; caii carul rupt în nori răstoarnă, / din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, / Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini; / Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră / Cu-a lor sânge care-n râuri roşii, de-auroră, / Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin.» (EP, I, 273).
Cu supremul comandant-zeu rănit între coaste de suliţa-fulger a lui Joe / Jupiter, armata zeiască a Daciei părăseşte câmpul-cer-de-bătălie, retrăgându-se în răsărit, la palatele din Marea Neagră:
«Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale.» (ibid.).
Căderea Sarmizegetusei este astfel pecetluită (cf. PTEm, 80 sq.).

Mihai Eminescu (1850 – 1889) sculptură în marmură, de Ion Vlasiu (1908 – 1997).

(II) Mitul lui Samoş, al „Soarelui-Moş“, al armonizării omului pur, drept, viteaz, ca „parte“, în sacrul „întreg“ cosmic. Conservat în mod deosebit în cele peste o mie şase sute de variante ale baladei / colindei «Pe-o Gură de Rai», mitul lui Samoş, adică al Soarelui-Moş, al armonizării părţii în Sacrul Întreg Cosmic este pentru întregul spaţiu spiritual al Daciei (Dacoromânităţii) o vie expresie a Zalmoxianismului „întâmpinat(ă) subtil-metaforic-mirceliadeşte“ ca oglindă a „Creştinismului Cosmic“ (Mircea Eliade.).
Potrivit acestui mit fundamental, ens-ul dac / valah, nunteşte cu cele telurice, sub „năşirea“ secundei perechi sacre din tetrada Zalmoxianismului, Soarele şi Luna (Spuma Laptelui / Sora Soarelui, Dochiana, Cosânzeana), şi astfel nemurindu-se, participă la o ordine cosmică.
Şi în opera lui Mihai Eminescu, acest mit se relevă, fireşte, din raportul filosofic fundamental al „unităţii creaţiei“ şi al „unicităţii creatorului“:
«Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ? // El, singur zeu stătut-au ’nainte de-a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii…» (Rugăciunea unui dac – EP, I, 90);
«Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate…» (Scrisoarea I – EP, I, 102); etc.
Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, reprezentat de discul ceresc senin, luminos, numele de Samoş fiind confundat de istorici cu al marelui preot din capitala Daciei, cu „omul Soarelui-Moş“, cu Sa-lu-masua / Salmoş > Salmoxis > Zalmoxis > (şi prin metateză) Zamolxe, are atributele „stăpânului universului“, atributele Sacrului Întreg, „întruchipându-se“ şi în poemul «Gemenii», de Mihai Eminescu, din anul 1881 (cf. PTEm, 58):
«În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, / Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic, / În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare, / În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare…» (EP, II, 76).
„Corpul Dumnezeului dacic“ este „Întregul Cosmic“:
«Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte / Şi decât toată lumea de două ori mai mare, / Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare, / Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă, / Cum din adânc ridică el universu-n braţă, / Cum cerul sus se-ndoaie şi stele-şi aşterne, / O boltă răsărită din negure eterne, / Şi decât toată lumea de două ori mai mare / În propria lui umbră Zamolxe redispare. / „Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ ! / El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ, / Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie / Şi stelele se spulber ca frunzele din vie; / El mână în uitare a veacurilor turmă / Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă. / Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă. / De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă. / […] / Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri…“» (EP, II, 77 sq.).
În acest Întreg Cosmic, care este de fapt Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – potrivit dogmei Zalmoxianismului –, fiecare ens uman – fiecare pelasgo- > valaho-dac – este parte; şi în viziunea eminesciană din 1872, când se iveşte cristalul capodoperei nuvelistic-romantice, Sărmanul Dionis, deosebirea dintre Dumnezeu şi om rezidă în distincţia dintre „trăirea tridimensională“ a ens-ului ca parte / „punct“ în serie (serii) / şir (şiruri) şi „ubicua trăire polidimensională“ a Întregului, a sferei / „roţii“, cu toate „punctele“ / părţile deodată:
«În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi… Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai [în] şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. Dumnezeu are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi, cu tot ce se întâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a[le] cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are veşnicie-n sine – dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse în ea.» (EP, II, 294 sq.).

(III) Mitul Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Şi mitul nemuritorului Pelasgo- » Valaho-Dac în calitate de erou ajuns în raiul conferit de Zalmoxianism se relevă dincolo de sintagma Ţara / Împărăţia-Tiereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte.
Potrivit acestui mit, Cavalerul Cogaionic / Dunărean, devenit prin faptele sale, din Dacia, nemuritor, la sfârşitul misiunii sale pe pământ, „călătoreşte“ şi se poate stabili „definitiv“ – dacă nu calcă în Valea Amintirii / Plângerii –, în calitate de logodnic al Celei-Mai-Frumoase-Zâne (dintr-o triadă), la palatul din spaţiul caracterizat de o permanentă viaţă minunată şi de un singur anotimp primăvăratico-văratic.
Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei / Valahiei, în basme − care au drept protagonist pe Făt-Frumos, fiul unei vârstnice perechi împărăteşti, ce, în ajunul naşterii, nu încetează a plânge în pântecele matern şi refuză să vină în Lumină, dacă nu i se dăruieşte / făgăduieşte de către mama-împărăteasă, ori de către tatăl-împărat, Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, ceea ce înseamnă de fapt (după cum s-a mai subliniat) Raiul Zalmoxianismului rezervat Nemuritorilor Cavaleri.
Cavalerul Cogaionic / Dunărean – după cum se relevă şi din Rugăciunea unui dac, de Mihai Eminescu (1 septembrie 1879) – se închină unui singur Dumnezeu ce «zeilor dă suflet şi lumii fericire», un Dumnezeu ce este «moartea morţii şi învierea vieţii» (EP, I, 90).
În Povestea Dochiei şi ursitorile, pruncului / nou-născutului – simbolizând întregul Valahimii – i se dăruieşte de către „a treia ursitoare“ chiar nemurirea zalmoxiană:
«Zâna pe copil se pleacă, / Ochii-n lacrimi i se-neacă / Şi ea zice-ncetişor: / – Nani, puişor, / Cerul, când o să te scoli, / Ţi-o trimite soli, / Căci ţi-e dat acum de soarte / Viaţă fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâneţă…» («Povestea Dochiei şi ursitorile» – EP, II, 233 / EOp, VI, 92; s. n.).

(IV) Mitul şi motivul teiului ca „arbore-casă“ cu făpturi paradisiace, ca „reper“ edenic. Motivul teiului este specific creaţiei lui Mihai Eminescu; în toată lirica / epica erotică eminesciană se proiectează „sinestezic“ (pentru ochi, asociindu-şi lumina, solaritatea romantică, pentru tactil – „răcoarea“ braţului / părului iubitei, pentru olfacţiune, mireasmă zeiască etc.) întru natura paradisiacă din care se iveşte / profilează perechea ideală, „Făt-Frumos“ (deseori ca erou liric) şi „Cosânzeana“ (ca „iubită absolută / ideală“):
«Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei.» (Dorinţa – EP, I, 60);
«Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri: // […] // Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie. // Ea, îmbătată de amor…» (Luceafărul – EP, I, 136) etc.
Teiul devine în lirica eminesciană arbore sacru, arbore cosmic-paradisiac, protector al perechii de îndrăgostiţi, al reeditatei perechi edenice de dinaintea căderii în păcat.
Din fitomitologia valahică, teiul eminescian – ca şi bradul, axis mundi la pelasgo-daci (dacoromâni), ori ca mărul, stejarul, fagul etc. (cf. VMR, 482 sqq.) – se transformă în arbore-casă pentru ursitori:
«Un cuvânt măcar să nu zici, / E sfârşitul unei muzici / Blânde şi aeriane / Ca sunarea din organe. / Muma doarme-n ciritei, / Intră zânele în tei, / Muma doarme, pruncul râde, / Teiul vechi se reînchide, / Iară pruncul şi cu muma / Faţă-n faţă dorm acuma, / Şi, cum dorm cu ochiu-nchis, / Au visat acelaşi vis.» (Povestea Dochiei şi ursitorile – EP, II, 233 / EOp, VI, 92);
uneori, din teiul de la mijloc de codru, răsare Făt-Frumos:
«În mijloc de codru-ajunse / Lângă teiul nalt şi vechi, / Unde-izvorul cel în vrajă / Sună dulce în urechi. // De murmur duios de ape / Ea trezită-atunci tresare, / Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare. // Cu ochi mari la ea se uită, / Plini de vis, duioşi plutind, / Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint…» (Făt-Frumos din tei – EP, I, 54).

(V) Mitul perechii ideale Făt-Frumos – Cosânzeana, mitul nunţii, mitul Edenului erotizat. Potrivit mitului perechii ideale, Pelasgo-Thraco-Dacul / Valahul (Dacoromânul / Românul), după majorat, trebuie să aibă ca model, în alcătuirea familiei sale, pe eroul zalmoxian-orfeic, Făt-Frumos, viteazul, biruitorul asupra zmeilor de la palatele de aramă, de argint şi de aur, ce şi-a smuls mireasa, Cosânzeana, dintre tentaculele de caracatiţă ale Genunii, din împărăţia subpământeană, nuntind apoi cu aceasta întru lumină, dreaptă trăire şi bunăstare, perpetuând specia umană ca ideală „pereche împărătească“; mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în toată aria Daciei, în majoritatea basmelor avându-l ca protagonist pe Făt-Frumos.
Şi basmul Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, elogiază alcătuirea cuplului ideal şi minunata nuntă împărătească:
«A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii […]. Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Şi se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului. Şi-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.» (EP, II, 279).
În finalul poemului Călin (file din poveste), de Mihai Eminescu, nunta împărătească a eroului central, „năşită“ de Soare şi Lună (secunda pereche a Zalmoxianismului)
– «Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese. / […] / Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună / Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. / Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, / Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.» –
antrenează şi o sublimă nuntă a întregului „regn silvestru“, având ca mire un fluture şi ca mireasă o viorea:
«…păienjenişul între tufe ca un pod, / Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. / Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, / Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci; / Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, / Ca din el cariul să facă şi cercei, că-i meşter faur. / Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, / Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; / În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec. / O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, / Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; / Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, / Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. / Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, / Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.» (EP, I, 67 sq.).
Natura şi Erosul din creaţia eminesciană poartă această pecete de inefabil romantic datorată, îndeosebi, eroului liric ce încearcă – într-un cadru natural pur – „să reediteze“ perechea ideală, ori perechea edenică de dinaintea „căderii în păcat“;
se poate vorbi chiar de un mit romantic al unui Eden erotizat ca în Dorinţa, Lacul, Floare-albastră, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Sara pe deal etc.
Visul romantic al perechii ideale nutreşte starea edenică şi zborul pur, divin, la ens-ul uman ce nu se mai izbeşte de tragice frontiere:
«Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană, / Cu ochi albastre stele, blondă un spic de grâu, / În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană / S-aşază pe genunchii-mi… / […] // Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce, brună, / Că lanuri undoiază, că apele lin plâng, / Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, / Că stelele din ceruri se scutură şi ning – / Prin lanuri înflorite noi mergem împreună / Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte, / Iar sufletu-mi îmi râde, şi inima îmi creşte.» (Când crivăţul cu iarna… – EP, I, 226);
„avântul“ oniric, prin eliminarea „tragicelor frontiere / limite“, reactivează – în complementaritate – şi mitul iniţiatului ens de tip luciferic – ilustrându-se şi prin Sărmanul Dionis.

(VI) Mitul Zburătorului. Este «mitul erotic» (CILRc, 37), potrivit căruia orice fecioară valahă din pragul majoratului „poate fi vizitată“ de o fiinţă masculină, cunoscută sub numele de Zburător, coborând la miezul nopţii din Genune, ca „stea căzătoare“ (meteorit), pătrunzând pe hornul casei părinteşti şi întrupându-se ca Făt-Frumos, spre a-i însublima – „dureros de dulce“ – sufletul cu iubirea-i nocturnă, încât să-i tulbure comportamentul firesc şi din registrul diurnului.
Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei, îndeosebi în satele dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, într-o serie de legende fantastice, având ca protagonist Zburătorul, fiinţă hyperionică.
Memorabile portrete zburătoreşti se datorează geniului eminescian, neasemuite / neîntrecute fiind şi cele din capodopera romantismului universal, Luceafărul; uneori, Zburătorul poate fi şi „un voinic cu gură fierbinte“, ca în poemul Călin (file din poveste), şi nu neapărat un „tânăr voievod“ cu faţă „albă ca de ceară“, „nemuritor şi rece“, cu „ochi lucind adânc, himeric“:
«Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe; / A frum’seţii haruri goale ce simţirile-i adapă / Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. / El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, / Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, / Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic – / Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. / Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte – / Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: / – Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.» (EP, I, 62 sq.).

(VII) Mitul trecerii din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor. După acest mit – potrivit unei cunoscute fraze citate / transmise din jurnalul de război cu Pelasgo- > Valaho-Dacii, al împăratului Traian – Pelasgo- > Valaho-Dacul crede că nu moare (convins «să fie astfel de slăvitul Zalmoxis»), ci doar «că îşi schimbă locuinţa», din lumea asta, sau Ţara-cu-Dor, în lumea de dincolo, sau Ţara-fără-Dor (cf. PTDelrc, 272). Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei, într-o serie de bocete (Cântecul Bradului, Bradul Zânelor etc.), având ca protagonist pe Dalbul-de-Pribeag (cf. VMR, 208).
„Pendulând“ între îndoruratele şi neîndoruratele „ţări pelasge > valahe“, eroul liric eminescian – din poezia Se bate miezul nopţii… – pare a cunoaşte şi o misterică încremenire:
«Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă; / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn întreolaltă viaţă şi cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă».
Gândul unei „reîntrupări“ / „reînvieri“, de la intersecţia registrelor romantic-eminesciene (din Peste vârfuri) şi expresionist-blagiene (din Gorunul), face ca interogaţia existenţială să reverbereze foarte profund în „peşterile-pântece-de-chit“ ale ultimelor două secole:
«Peste vârfuri trece lună, / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. // Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. // De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn ? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată ?» (EP, I, 152).
La Mihai Eminescu, în capodopera elegiacă romantică, Mai am un singur dor, desigur, se înrăzăreşte şi acel „dor“ al Nemuritorului: «să mă lăsaţi să mor» (cf. PTEm, 111 sqq.).

Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, eseuri, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X / colecţia Biblioteca Absolventului), 1996.

(VIII) Mitul cosmogonic-pelasg > valah**, sau mitul «Genezei» / «Facerii» în viziunea Cogaionului, geneza / extincţia universului în viziunea eminesciană. Potrivit mitului fundamental pelasgo- > valaho-dacic, lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după autoscindarea Zeului-Balaur-Cosmocreator din Apele Primordiale, prin rostirea Cuvântului Dintâi, în energia plus-creatoare (Fărtat / Samasua, Dumnezeu) şi în energia minus-creatoare (Nefărtat / Nebeleizis, sau Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând creştineşte Satanei, ori Sfântului Ilie).
Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, din aria Daciei propagându-se şi la alte popoare euro-asiatice, chiar şi la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate şi de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti (v. EDZG, 87 sqq.).
În Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie şi un interesant tablou al stării precosmogonice, sau tabloul „stării de zero“ a universului (versurile 39 – 50), cu înrăzăriri din profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, fireşte, cu esenţiala noastră limită tragic-existenţială:
«La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !…» (EP, I, 101).
Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă […], îşi are obârşii multimilenare în legendele [pre]cosmogonice de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora:
«La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul…» (VMR, 241).
Aruncarea toiagului – simbol al puterii absolute a lui Dumnezeu – este declanşatoare de Geneză, de Cosmocreaţie; Dumnezeu începe – chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieşire din „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea statură materiei informe
(ca să apelăm la un impresionant concept creat / lansat de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una materia informe / AdCos, 97 sqq.).
Aşadar, înainte de Geneză, în „starea de zero a universului“, a fost materia informă, care-i desemnată / cunoscută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, Noian / Orcan, Ape Primordiale etc., ori, după cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o rază“.
Varianta pelasgo- > valaho-bucovineană a Genezei, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din copilărie, are şi „motivul“ bulgărelui / bobului de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creaţia / Dracul), spre a colabora cu Fărtatul (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creaţia, Atotcreaţia-Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din acest context mitic-valah trebuie receptată comparaţia / metafora eminesciană «punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii».
Legenda valah-bucovineană este analizată şi de Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han:
«În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul şi Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine eşti ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimţi să răspundă decât cu condiţia ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă şi primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde şi să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obişnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopţii, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecinţe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).
Mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii…»).
Tabloul cosmogenezei valah-eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“:
«(51) Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Şi în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / (65) Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…» (EP, I, 101 sq.).
Şi cosmogonia eminesciană porneşte de la un punct, de la mişcarea acestuia din pacea eternă a pre-Genezei; în mişcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer şi Muma-Pământ, Fărtat (Dumnezeu) şi Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană se desfăşoară gradat, în concordanţă cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – Privire în punctul dintâi, cel orbitor).
Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, din „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâşii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „muşunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi», cu succesiunea generaţiilor-efemeride, «muşti de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport etern – efemer este „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredinţându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată…».
Potrivit mitului fundamental pelasg > valah, lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după ordonarea Materiei Informe (cf. Aethicus de Dacia / AdCos – „In una Materia Informe“) – prin voinţă divină în Sacrul Întreg Cosmic (de-i Dumnezeu, Întreg în care Pelasgo- > Valaho-Dacul este parte, „sacră“ / „rea“) – şi – tot prin voinţa dumnezeiască, dar de la aruncarea sceptrului / toiagului odată cu Întâi-Rostitul Cuvânt – prin autoscindare („în Apele Primordiale“), în energia plus-creatoare, sau Fărtat (în sinonimie Dumnezeului primei şi secundei „feţe“ / „înfăţişări“), şi în energia minus-creatoare, ori Nefărtat (Nebeleizis / Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând, în era Creştinismului, „în alternanţă de încărcături mitic-semantice, fie Satanei / Diavolului, fie Sfântului Ilie).
Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în tot ceea ce a mai rămas pelasg > valah din aria anticei Dacii a lui Burebista, Regalian ş. a., propagându-se – „monovalent“ / „bivalent“ din punct de vedere semantic-sincretic – şi la alte popoare euro-asiatice, chiar şi la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate şi de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti (v. EDZG, 87 sqq.).
După cum a remarcat Distinsul Receptor şi mai sus (ori, poate, şi în alte cărţi / studii ale noastre publicate în ultimul sfert de veac), îndeosebi, din „radiografierea“ amplului poem, Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie un interesant tablou al unei pre-Geneze, al unei „stări de zero“ a Universului, al unui început, de «pe când fiinţă nu era nici nefiinţă», tablou urmat, fireşte, de cel al naşterii cosmosului nostru cel de toate zilele, într-o viziune modernă, geometrică, prin mişcarea punctului „născător de linie“ – «dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur…» –, prin translarea liniei „născătoare de suprafaţă“, prin „rotirea“ suprafeţei „născătoare de volum“, de „univers tridimensional / polidimensional“ – «De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…» etc.
Memento mori, de Mihai Eminescu, este o „epopee“ / „panoramă“ dialectică a naşterii, morţii şi re-naşterii civilizaţiilor / universurilor din „cosmosul profund şi concentrat“, în „cosmosul dilatat, extern“ (cf. PTEm, 7 sqq.); poema este structurată în planuri antitetice, ori complementare: (1) planul macrocosmic, ori al „cosmosului extern şi dilatat“; (2) planul „cosmosului profund şi concentrat“, sau al microcosmosului, care conţine „sâmburele lumii“; (3) planul „secant“ al proiectării / auto-projetării protagonistului-poet-de-geniu, la roata vremii (la axul lumilor / universurilor); (4) planul lumii ideale / spirituale («una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite»; «una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur»), intersectându-se cu (5) planul lumii material-telurice, conţinând spectaculosul naşterii, apogeului şi prăbuşirii / morţii civilizaţiilor umane, cu „florile“ / entropia răului şi cu mileniile terestre, cu „evii“, în conexiuile „clipei“, pulsaţiei cosmice (macrocosmice); totul pare a se afla sub pecetea cancerigenă a răului prin toată mitosofia istoriilor:
«Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară / Tot patime de laudă; că vremea se măsoară / După a răutăţii păşire… Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea-ntreagă… o rasă blestemată…» (EP, I, 402).
Nenumărate „aspecte“ epico-lirice ale mitului cosmogenezei se întâlnesc şi în poemele: «Andrei Mureşanu – tablou dramatic într-un act», «Gemenii», «Luceafărul», «Rugăciunea unui dac» etc.

(IX) Mitul romantic al ens-ului de geniu. Divinităţi / semidivinităţi protectoare de persoane, de locuri, de oraşe etc. sunt geniile, prezente în majoritatea mitologiilor; „misiunea“ lor terestră este îndeosebi aceea de a sfinţi pământul, după cum se vede şi din poema „Ca o făclie…“ de Mihai Eminescu:
«O genii cu ce umbră pământul îl sfinţiţi, / Trecând atât de singuri prin secolii robiţi, / Sunteţi ca acei medici miloşi şi blânzi în viaţă / Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă. / Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui îi pare / Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare. / În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi, / Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi, / Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire / Şi dându-i acea haină de neîmbătrânire, / Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare. / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare.» (EP, II, 55).
Din Luceafărul, rezultă că geniile sunt un soi de Hyperion, de hyper- / super-ens prin bunăvoinţa Atoatecreatorului; în această instanţă, chiar îşi poate alege domeniul „de exercitare / manifestare terestră“: ca geniu-filosof / gânditor, ca geniu-orfeic, ca geniu-războinic / napoleonic etc.; după cum suntem încredinţaţi şi din Odă (în metru antic), geniul – ca Hyperion căruia i s-a dat „ora de iubire“, de „trădătoare iubire“ – poate solicita redarea statutului dintâi, a statutului de nemuritor (căci numai astfel poate cunoaşte „moartea terestră“, de trup-mormânt, soma-sema: «Ca să mor liniştit, pe mine / Mie redă-mă !»), aidoma „păsării-Phoenix“. Desigur, condiţia terestră a geniului este de a ferici mereu pe alţii, nicidecum de a fi el însuşi fericit în vreun chip, fie că-i Hyperion din Luceafărul, fie că-i „înţeleptul“ din Scrisoarea I, ori din Glossă, fie că-i asemenea lui Hercul, ca în Odă (în metru antic), sau ca în Odă către Napoleon etc.

Mihai Eminescu, Luceafărul, cu studiul introductiv, Zece mituri esenţiale în creaţia eminesciană…, de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2004.

(X) Mitul comprimării timpului, pelasgul > valahul „an de trei zile“. Dimensiunea fundamentală a existenţei, ireversibilul timp, se află mereu în obiectivul meditaţiei eminesciene, de la mitul anului de trei zile, sau mitul comprimării timpului, până la perceperea timpului (zile, ani etc.) ca „umbră“ de „nouri lungi pe şesuri“, ori până la timpul „bivalent“, ca în Scrisoarea I, unde se relevă individualul timp
(«Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasorni-cul urmează lung-a timpului cărare…» – EP, I, 100, timp prin care oamenii se relevă schopenhauerian, „egali“, în faţa morţii),
sau universalul / cosmicul timp
(timp în care Luna – de dincolo de abordarea polivalentă, „de apogeu“ romantic, a motivului – „operează“ dinspre „cosmogeneză“: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.),
desigur, „comensurabil“ şi „incomensurabil“, până la anticiparea teoriei relativităţii einsteiniene (din anul 1905), ca în arhicunoscuta meditaţie, La steaua, din 1 decembrie 1886:
«La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre… (EP, I 169) etc.
Mitul comprimării timpului – desemnat în folclorul valah / dacoromânesc prin sintagma anul de trei zile – se relevă în basmele cogaionice ca şi în Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu: pentru obţinerea calului năzdrăvan („cu şapte inimi“), Făt-Frumos-din-Lacrimă se angajează un an de trei zile să ducă la păscut cele „şapte iepe negre strălucite“ ale Babei Cotoroanţe; în prima noapte reuşeşte să îşi salveze capul (cerut de al şaptelea par care ţinea loc de gard la casa Babei Cotoroanţe) graţie intervenţiei prompte a „prietenului său“, împăratul ţânţarilor – ce trimite un «roi nemărginit de ţânţari» să scoată din ascunzătoarea pădurii cele şapte iepe; în a doua noapte îi vine în ajutor împăratul racilor ce dă ordin poporului său de crabi să scoată iepele ce se ascunseseră în abisurile mării; în cea de-a treia noapte este sfătuit de fecioara aflată în casa Babei Cotoroanţe, maltratată fără motiv de bătrâna vrăjitoare, să nu se mai atingă de mâncărurile cu somnoroasă; poveţele fecioarei vin şi după ce trece cu succes de „operaţiunea păscutului iepelor nărăvaşe“:
«„– …Da, bădică, mâne ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.“ Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă. […] de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai şi-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimele din câteşişapte cai spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie.» (EP, II, 274);
se subînţelege că sfătuit de fecioara de la casa Babei Cotoroanţe, Făt-Frumos reuşeşte să obţină murgul cu şapte inimi („tretinul / calul cel slab“).
Ca majoritatea feţi-frumoşilor din basmele valahe şi Făt-Frumos-din-Lacrimă crescuse la palatul părintesc «într-o lună cât alţii într-un an» (EP, II, 263).
Deosebit de interesantă este înrăzărirea eminesciană a mitemelor temporalităţii din Scrisoarea I, din sonetul Trecut-au ani…, din Glossă, din Luceafărul, din Sărmanul Dionis etc., raliindu-şi – din planuri complementare – şi:
(a) infinirea lumilor în „trinomul“ spaţiu (necomprimat / comprimat) – timp (necomprimat / comprimat) – mişcare, zborul intergalactic spre centrul potential al universurilor, la Scaunul lui Dumnezeu, la „reşedinţa Atoatecreatorului“
(«Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot de atâtea clipe. // …Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele. // […] // Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre-a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte.» / Luceafărul – EP, I, 132 sq.; s. n.);
(b) infinirea generaţiilor / lumilor în raportul filosofic etern / peren – efemer, în raportul clipă „în curgere“ – clipă „suspendată“, în polivalenţa temporalităţii: „timp individual“, „universal“ / „cosmic“, „timp ireversibil“ etc.
(«Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi-nainte întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / […] // …Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (Scrisoarea I – EP, I, 102; s. n.); «Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară… // […] //…Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec.» / Trecut-au ani… – EP, I, 149 ; ESon, 70 sq.; «…Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine.» / Glossă – EP, I, 145; «Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / […] / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem…» / Revedere);
(c) „palparea“ unui microcosmos cu „antenele gândului“, „trăirea unui anume viitor într-un dat prezent“ ca „posibil timp reversibil“, trăirea sentimentului „luciferic“ de a ritma cosmosul, bineînţeles, într-un misteric / iniţiatic „timp universal“ al muzicii sferelor etc.
(«Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri […]. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie… […] Bine zici, meştere Ruben… […] Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. […] Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă ei îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. […] „…Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?… Oare nu se mişcă lumea cum voi eu ? […] Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…“ Vum ! […] şi Dan se simţi trăsnit şi afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau… […] „Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă !…“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani…» / Sărmanul Dionis – EP, II, 280 sq. ; 305 sq.; s. n.).

Bibliografia indicată de sigle şi notele de sub asterisc:

AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.
CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
EmArg = Mihai Eminescu, Poezii, cu un cuvânt înainte, intitulat Eminescu, semnat de Tudor Arghezi (pp. V – XI), cu o Prefaţă, de Zoe Dumitrescu-Buşulenga (pp. XIII – XXXVIII) şi cu un Tabel cronologic, de Ion Creţu (pp. XXXIX – LXII), Bucureşti, Editura pentru Literatură (Biblioteca pentru Toţi), 1965.
EOp, VI = Mihai Eminescu, Opere, vol. VI – Literatura populară (introducere – poeme originale de inspiraţie folclorică – lirică populară – balade – dramatice – basme în proză – irmoase – paremilogie – note şi variante – anexe – exerciţii & moloz – caetul anonim – bibliografie – indices, cu 63 de reproduceri după manuscrise – ediţie critică îngrijită de Perpessicius), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.
EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.
MCr, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva (Biblioteca pentru Toţi), 1973.
NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, Limba şi literatura română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.

PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).
PTEm = Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X), 1996.
PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1), 2001.
VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.
______________________________________

*Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Zece „mituri esenţiale“ în creaţia eminesciană…, studiu introductiv la volumul Luceafărul, de Mihai Eminescu, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-85261-8-3), 2004, pp. 5 – 35.

** Distinsul Receptor este invitat să revadă: (a) articolul nostru mai vechi, Starea de zero a universului, geneză, expansiune şi extincţie, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, publicat (în „versiune definitivă“) şi într-un număr anterior al revistei Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, anul I, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2016, pp. 10 – 15); (b) varianta Mitul cosmogonic-pelasg > valah, originala geneză şi descoperirea eminesciană a „boabei spumii“, în Banchetul, anul al II-lea, nr. 19-20-21 / iulie-august-septembrie, 2017, p. 11 sq.

***Distinsul Receptor este invitat să revadă şi varianta: De la anul de trei zile la mitul comprimării timpului în creaţia lui Eminescu, de Ion Pachia-Tatomirescu în revista Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-şef: Dumitru Velea), anul al II-lea, nr. 16-17-18 / aprilie-mai-iunie, 2017, p. 8 sq.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment