Zborul, formă de cunoaştere

23.01.13 by

 

            Născută în Bulzeştii Doljului, locul în care soarele îşi trezeşte somnul pe vârful pădurilor ce stau să cadă, cu umbră cu tot, peste văile satului, Beatrice Silvia Sorescu, acum, cu cel de-al nouălea volum de versuri, îşi găseşte, cu siguranţă, un loc al său în lumea poeziei contemporane. Cu alte cuvinte, privită şi analizată fără resentimente, din varii perspective, (perspective ce sugerează metoda de analiză de tip holistic) orice spusă despre creaţia poetică a autoarei, nu poate evita termenii specifici ei: autenticitate, fineţe, originalitate, expresivitate, termeni ce tind, cu orice poem parcurs, spre semnificare şi conceptualizare. În consecinţă,  şi noi, autorii acestor rânduri, afirmăm, de la început, că versul poetei Beatrice Silvia Sorescu, fie el unul specific reflexiei cultivate, fie altul pliat pe gingăşia copilului de oriunde, stă sub semnul inteligenţei şi rafinamentului ţâşnit dintr-un suflet pe deplin cultivat, parcă el însuşi izvor al artei poetice.  De altfel, ideea de zbor sugerată de către oricare din poemele autoarei şi de către noi, încă din titlul acestei prefeţe, are în structura sa, dorinţa de cunoaştere, dorinţă revărsată valuri, peste noi, cititorii, de la copii, la bunicii acestora sau la oamenii maturi, iubitori de frumos.

Deşi considerăm necesară o aplecare asupra a tot ceea ce a scris Beatrice Silvia Sorescu,  analiză ce ar scoate la lumină un studiu necesar creionării spiritului românesc ca ansamblu, în perioada post-decembristă (ramură din care, cu siguranţă poeta face parte), ne oprim, deocamdată, asupra acestei antologii pentru copii, volum în care orice poezie dedicată celor mici reprezintă, în forma finală, un adevărat joc în care cuvântul ademeneşte. Întărim, ademeneşte apoi incită, până la a te face să ,,mergi prin el’’.

            După cele şase volume de poezie de reflexie „Starea din clipă” „Eu- Tu”, „La ţărmul pleoapei”, „Concert în Si bemol”, ,,Vârtej şoptitor timpului” ,,În luminişuri de cuvinte”, autoarea  se răsuceşte  în aceeaşi lume (în care a formulat, la nivel poetic, în stil propriu, marile teme ale gândirii omeneşti), îmbracă haina inocenţei şi ne povesteşte, parcă în şoaptă, cu suflet de copil, copilăria. Sub această cupolă a jocului de a fi la vârsta inocenţei, Beatrice Silvia Sorescu este (asemeni lumii ideilor şi formelor pure a lui Platon) lumea basmului din care venim, evident, cu barza (în „Din basme coborând spre noi”),  este rădăcina înfiptă în cerul ce ne învăluie şi ne stă mireasmă deasupra capului (în „Rădăcini cu mirări şi miresme”)  sau este începutul, Dumnezeul- facere, cu fiecare facere prin cuvântul ziditor de suflet şi de om (în „Întâiul din noi”).  Cum, după autoare, spusa lui Socrate ”,,din ce este cel mai mult gândul este’’ parcă nu ar fi suficient de convingătoare pentru întoarcerea la  sine (Cuvânt, în ziua a şasea, întrupat om),  toate cele trei volume se leagă într-un alt titlu, ce îndeamnă la a fi, măcar o clipă, iarăşi, copil: „Zbor de ghiocei’’. De altfel, ideea de zbor şi zborul (interior cu precădere), în trăirile şi aspiraţiile poetei, la nivelul acestei antologii (şi nu numai),  sunt, în acelaşi timp, şi formă de cunoaştere, şi modalitate de a-şi puncta pânza vremurilor sale, convinsă fiind de fapul, (ca şi Maestrul) că „ atunci când încetezi să fii copil, nu mai exişti”.

            Trebuie însă  menţionat că la Beatrice Silvia Sorescu, ,,micuţul’’, ,,prichindelul’’, în sens larg şi nobil al cuvântului, copilul din această antologie, tinde să iasă din tiparele creeaţiilor anterioare, de acelaşi fel. El, copilul, pus în paginile volumului „Zbor de ghiocei’’, are în  structura sa măsura, echilibrul şi proporţiile universalului pe genunchii căruia stă pentru a-şi asculta şi re-asculta întâia poveste. Tot de acolo, din universal, copilul coboară, se întoarce  în lume, în miracolul ei, dar şi în prezentul măsurabil pentru a-l cunoaşte şi pentru a se tăvăli în visele, într-o zi, doar amintire: ,,Bunicule, mai spune-mi o poveste/ Cum numai tu îmi spui de obicei./ Căci este seară şi ce somn îmi este…/ Vreau să adorm cu împăraţi şi zmei” (Poveste cu pitici). Sau: „Ce face vântul când n-adie?/ Mămico, spune-mi dacă ştii!/ Atâta calm e pe câmpie,/ Atâta linişte în vii…/ Ce face vântul, doarme oare? / De-atâta drum, a obosit?/ Nici şoaptă nu mai e pe vale,/ Copacii, parcă s-au topit” (Ce face vântul?).

            În alte poeme, într-un alt registru, totul devine lumină, chiar dacă viaţa-i labirint. Din el şi în ascunzişurile sale, contemplarea! Iar  de acolo, din contemplat, puterea de a te bucura chiar şi atunci când lacrima nu-i doar emoţie. Din acest motiv, putem spune că dincolo de orice, chiar şi de starea poetică a autoarei, picurată generos la nivelul oricărui vers, din oricare poem al acestui volum, răzbate îndemnul: oricând şi oriunde, fii! Fii copil!

 www.omniscop.ro           

                                                                                                            

           

                                                                                                                       

 

 

           

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*