ZÂMBET PENTRU DOMNUL LI Cronică literară la volumul UN FICIOR DE PLAI de Laurian Ionică

17.05.13 by

Mărturisesc că am avut dintotdeauna admiraţie pentru cei ce scriu literatură umoristică, şi aici se potriveşte întocmai morala dintr-un banc foarte vechi: „fiecare salvează ce nu are”, pentru că eu nu am acea propensiune pentru literatura umoristică, deşi, o iubesc la nebunie, iar acum mă aflu într-o situaţie inedită, aceea de a comenta o lucrare cu asemenea încărcătură. Primul lucru care m-ar fi ajutat mult, poate ar fi fost acela de a cunoaşte GRAAL-ul ce hrăneşte fiinţa domnului LI şi-l determină să scrie ceea ce, din nefericire nu poate trece graniţele ţării decât în varianta românească şi doar pentru românii de pretutindeni, pentru că prin traducere într-o altă limbă, aurul dumnealui ar deveni granit, iar străinii ar rămâne impasibili. Chiar şi aşa, şi o spun cu mâhnire, bibliotecile din Europa sau cele coordonate de ICR –ul din întreaga lume ar trebui să aibă în evidenţă cărţile domnului Laurian Ionică şi să le promoveze, că aceasta-i e menirea.
Permiteţi-mi să fac o scurtă divagare: în urma unor sondaje mai mult sau mai puţin obiective, am aflat că publicul român preferă să citească şi să vizioneze filme în următoarea ordine: de comedie, de dragoste, acţiune, istorice, psihologice, documentare nicidecum horor, care, în ultimul timp au invadat piaţa românească. Într-o seară am vizionat un asemenea film şi numai dorinţa mea de a descoperi ideea ce a stat la baza scrierii acelui scenariu m-a determinat să-l urmăresc până la final. Dezamăgirea a fost imensă, pentru că logica n-am aflat-o şi în urmă au rămas nişte întrebări: Ce se urmăreşte cu aceste creaţii? Ce efect au asupra „copiilor actori”, pentru că, imaginaţi-vă, că parte din actori erau copii. Horor să fie oare o predestinaţie a omenirii? Filmele sau cărţile din această categorie să fie un mod de a ne obişnui treptat, treptat cu ceea ce, de fapt nimeni nu ştie ce şi cum va fi? De ce se acceptă caracatiţa ororii, în locul umorului, în locul a ceea ce de fapt caracterizează spiritul românesc? Câţi dintre dvs. sunteţi de acord ca naţia română se devină port/altoi pentru soiuri productive, dar care mai târziu se dovedesc a fi cancerigene? Fiinţa noastră are nevoie de horor?
Revenind la creaţia domnului LI, am ascultat de multe ori epigramele dumnealui, sonetele, cronicile rimate, am asistat fascinată la duelurile „quartet-ului frumoşilor nebuni ai CEO” dar cel mai mult mă bucur de mărturisirea sa de împlinire, aceea de a lăsa în urmă ceva – o carte –: ÎMPLINIRE (din vol. PILULE ILAURIANTE)
Azi pe cer un curcubeu
Bolta satului desparte
Fi`ndcă neam de neamul meu
Nu a scris cândva o carte.
Aripile mi-au crescut,
Euforic simt că zbor,
Căci volumul apărut
Îmi dă drept de autor.”
Antrenamentul acesta continuu al inteligenţei domniei sale, ar putea da roade mult şi bine, dacă-i va da importanţa cuvenită.
Fără să fac o apologie a umorului d.lui LI, ce emană în toată puterea sa, din volumul UN FICIOR DE PLAI şi care afirmă un profund proces de înstăpânire asupra timpului, asupra permanenţei iubirii sau asupra omenirii, acesta este o facultate a spiritului său, cu influenţă pozitivă asupra cititorului, înţelegând că poate să „trateze” cu el orice problemă a vieţii – şi aceasta înseamnă o tărie de caracter dar şi o strategie a domniei sale-.
Doamnelor şi domnilor, umorul administrat cititorului de către domnul LI, este actual, iar râsul provocat, fără să fie unul zgomotos, este plin de seninătate şi, mai presus de toate, are caracter literar. Iarăşi mă întreb: cei ce „diriguiesc” învăţământul în România, de ce nu includ în manualele şcolare, chiar din gimnaziu, şi scriitori umorişti? (Îmi cer scuze dacă totuşi sunt şi nu ştiu eu, cea care datorită vârstei m-am depărtat de manualele şcolare). Cât ştiu elevii din şcolile din România despre umorul veritabil?
Citind de două ori această impresionantă culegere din creaţia proprie de sonete, rondeluri, balade, satire, parodii, prima dată de la început la sfârşit, ia a doua oară invers (de la sfârşit către început), şi analizându-i replicile, forţa de comunicare a versurilor mi-a apărut la superlativ, oferindu-mi acea expresie artistică originală, fără să recurgă la încifrări, ce-ar pune cititorul în mare dificultate. Tocmai de aceea, versul domniei sale este curgător, uşor de reprodus şi totuşi, plin de profunzime, iar autorul este părtaş la toate, devenind deseori eroul principal. Fără să se depărteze de realitate, este cel care a iubit şi iubeşte femeia, cel care suferă din varii motive sau cel ce priveşte lumea atât din interior cât şi din exterior, într-un mod agreabil:
Dacă poemul LA RĂSCRUCE DE GÂNDURI (pag.10) a fost scris în 1957 şi, de la început la sfârşit este străbătut de un profund sentiment de patriotism, sentiment care, din ce în ce mai mult, ca gestică, devine o utopie, totuşi, prin extrapolare, acest poem este de o actualitate zgomotoasă, comparându-l astfel pe d.l LI cu un profet:
„Cum să cate ţăranul în eter o biruinţă?
Cum să-şi facă o părere despre el şi Univers?
Căci nici munca ce-o prestează nu-i uşor de înţeles,….” Şi încheie cu câteva versuri care, şi mai mult, conduc cititorul la ceea ce se întâmplă în prezent:
„Nu-i mai aşteptaţi degeaba şi ieşiţi la drumul mare:
Luaţi topoare, furci, hârleţe, ce găsiţi că e mai bun
Şi goniţi din ţară şerpii, afumaţii cu tutun!
Iar când gloria ce mintea-mi o visează aşa de-aproape
Patria ce-mi este dragă pe de-a rând o va străbate,
Plânge-voi amar în mine, fi`ndcă râsul nu-l găsesc.”
Oricare ar fi mesajul poemelor domnului LI, fiecare dintre acestea ne îndestulează cu umor şi citez din cele trei poeme: RĂSPUNSUL LUI V.S.POPESCU, DUPĂ NUNTA MEA DE ARGINT, pag. 26, LUNA MAI, ZI DE NAŞTERE, pag. 29 COTIDIANĂ, pag. 30:
„Pe loc ideea mi-a venit
Ca să mă vaiet de-o măsea.
După un timp am adormit
Şi-apoi a adormit şi ea.
Azi amicilor pe care
Nu îi consider nişte sfinţi:
Fiţi precauţi şi la culcare
Mai văietaţi-vă de dinţi!”
………………………..
„Livada-i toată bumb şi înflorire,
Ce la visare zilnic mă îndeamnă,
Iar eu mă-mbăt uimit de fericire
Cu gândul la licorile de toamnă”
…………………………………
„Mi-e ocupată fiecare clipă
Şi fac din somn şi linişte risipă,
Văzându-mă întruna alergând.
Intimităţile rămân doar obligaţii
Şi zilnic le amân prin motivaţii
Şi cu reproşuri conjugale „CÂND?”
Poezia intitulată MAMEI , pag. 15, scoate în evidenţă profunzimea gândirii autorului, combinată cu un talent de versificator desăvârşit, încheindu-se tot într-o notă comică: „În car puneam haine şi sape/ şi mama ne striga-mbarcarea.” Aşa o ştiam şi aşa am revăzut-o şi prin creaţia autorului, pe femeia de la ţară – bună la toate, harnică şi plină de tenacitate – ce-şi educă feciorii prin muncă.
În OMAGIU FEMEILOR pag.48, autorul declară:
„Mi-e drag de voi cum nu vă-nchipuiţi,
V-aş construi la toate câte-un pod
De-argint, pe care trainic să păşiţi
Însă, şi-acolo mă izbesc de-un cod.
V-aş declara iubire nesperată.
Însă, şi-aicea intervine-un dar,
Temându-mă că ea devine pată
Şi se mai pune o filă la dosar.”
Dintr-o clară chestiune de amiciţie şi simpatie, domnul LI nu-şi neglijează colegii, evocându-le opera sau persoana.
Nu pot să închei fără să amintesc mansuetudinea dumnealui faţă de „cele care nu cuvântă” şi nici faţă de fabulistul V.S.Popescu. Nu neglijează nici unele publicaţii ce nu s-au bucurat, în timp, de prea mare succes şi pe bună dreptate.
În încheiere, cartea UN FICIOR DE PLAI a domnului LI e ca un spectacol veritabil, un spectacol de actualitate, un spectacol de estradă, cu ecouri puternice, ce nu trebuie ratat.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*