Vremurile de criză sau Când i se încurcă românului iţele

01.02.12 by

După loviturile financiare de peste Ocean, paradoxal, la începutul lunii martie, când primăvara ar fi trebuit să dezgheţe multe, inclusiv afacerile imobiliare din zona Grays-ului, Maria s-a trezit şomer. De altfel, simţise cum că tranzacţiile în domeniu tindeau spre un blocaj de proporţii. Zeci de agenţii imobiliare şi-au închis porţile. Fără locul de muncă, lucra, totuşi, alături de Katy, însă veniturile lor scăzuseră cu valoarea unui job, iar cheltuielile rămăseseră aceleaşi. În plus, de Sfintele sărbători Pascale, Katy ar fi trebuit să vină în România, să petreacă alături de familia sa, iar la întoarcere să îl aducă pe Lajoş. De la o zi la alta, parcă totul se năruia. Într-una din seri, i-au propus Tabithaei diminuarea banilor oferiţi pentru tot ce făcea în casă. Deşi cu privirea în pământ, a acceptat. Mi-a părut rău de ea. Am îmbrăţişat-o, apoi i-am spus la ureche: ,, Nu fi tristă! De mâine, banii mei de buzunar am să ţi-i dau ţie’’. Abia după ce au plecat cele două, a lăcrimat şi m-a sărutat pe obrăjori.
– Nu, cum aşa?! Banii tăi sunt ai tăi.
– Ştii ce?
– Hai, spune!
– În primul rând, moş Gheorghe mă pupa pe năsuc şi-mi venea să strănut. Mă gâdila cu mustăţile. În al doilea rând, el nu se văieta când nu avea bani. Îşi lua rachiu, îi lua şi babei lui câte ceva, de-ale casei, şi-i scria Rătana datoria la caiet. Când făcea rost de parale, desigur, îi plătea. La englezi, nu s-a inventat sistemul ăsta?
– Nu cred, n-am uzit. Aici, ai bani, trăieşti, nu, ajungi pe străzi… Mai ales noi, emigranţii, care nu suntem de-ai lor.
– Vai de capul lor! Au rămas în urmă rău! Nu-i nimic! Chiar mai bine, abia acum o să vrea mami să ne întoarcem la bunica. Te luăm şi pe tine… Ce mare scofală?! Acolo, avem casă, masă… Şi să vezi tu ce frumuseţi de dealuri, de păduri, de… Ce să-ţi mai spun? Un fel de rai pe care-l dai, doar dacă nu ai minte, pe nişte amârâţi de parai.
– Englezii au lire…
– E, şi ce? Tot un fel de parale, de hârtii, pentru câte-un moft, că în rest… trăieşti numai dacă vrei. Aşa ne-a spus nouă mamaie.
Contrar aşteptărilor mele, la sfârşitul lunii martie, când nu ne mai puteam plăti nici chiria la casa în care locuiam, nu ne-am întors acasă. Ne-am făcut bagajele şi ne-am mutat în Grecia, pe insula Creta. Maria şi Kety găsiseră ceva convenabil de lucru în Agia Pelagia, o staţiune situată pe coasta estică, în apropiere de Heraklion, capitala tărâmului.
La început, am plâns, însă după doar căteva zile, seninul cerului şi căldura unui început de sezon turistic m-au înmuiat. Soarele parcă era asemenea celui ce răsărea la mine în sat, din mările de dincolo de păduri. Nu le văzusem decât în mintea mea, însă atunci, o clipă, m-am gândit că ele, mările, despre care îmi tot vorbise moş Gheorghe, ar fi cele ce mi se întindeau, acum, la picioare. Într-o zi, am încercat să mă localizez ca punct pe faţa pământului. Nu am reuşit. Nu aveam conştiinţa rotundului rotitor în cer. Mi se părea că întinsul unduit este singurul, şi cel pe care călcam, şi structura noastră interioară. De aici, împăcarea mea când cu ziua, când cu noaptea, când cu răul, un fel de veşnică trecere a timpului, când cu bucuria, de cele mai multe ori, un fel de plămadă, chiar în noi înşine. În plus, atunci am înţeles că lumea e doar un niciunde. În ea, vii şi pleci. În rest, nimic. Poate, cel mult, locul în care îţi poţi pierde sufletul.
***
Administratorul staţiunii ne-a cazat în două camere situate în aripa nordică a unui lung şir de clădiri aşezate în cascadă de-a lungul dealului ce cobora spre mare. Maria avea să locuiască în aceeaşi încăpere cu Katy, iar eu cu Tabitha. Nu mi-a convenit, însă nu aveam de ales. Imediat ce am deschis uşa, fiecare din noi s-a izbit de acel miros de rânced şi de aerul stătut. După o curăţenie generală şi o aerisire pe măsură, după ce am schimbat şi lenjeria, totul devenise, oarecum, mai primitor. Ba, mai mult, atmosfera era alta când ieşeam pe terasa generoasă de unde puteai să te arunci, măcar cu privirea, în apele parcă de smarald.
Niciuna dintre camere nu avea bucătărie, însă nici nu ne trebuia câtă vreme ne hrăneam, zilnic, după ce serveau turiştii masa, iar mâncare rămânea, grămezi.
– Dacă ar fi ea, aici, mamaie… Din resturile ăstea, ar mai creşte vreo cinci, şase scroafe cu purcei, o droaie! – mi-am zis în şoaptă. Eu, porumbei, păsărei, şi-aş da şi la guguştiucii ăia, doi, plus unui stol de rândunei. Ce-o fi făcând grecii ăştia cu atâta mâncare?… Probabil aruncă totul la peşti, în mare. E, fiecare cu ale lor! Şi nu e rău. Că şi ei, peştişorii, fâţ, fâţ, tot suflete sub soare!
– Ce tot spui acolo?
– Ei, zic şi eu…
– Că lumea… – a răspuns Katy în locul meu. Adică nordicii ăştia… Am plecat de-acolo noi, hodoronc-tronc, hop aici şi ei! Pe câţiva… îi vezi? Englezi, îi ştiu din bar.
– Soarele, se ştie, face bine… Oamenii aleargă după el.
– Aiurea! Atunci de ce nu se duc în Tunisia, la mine, că e gratis şi cât vrei!
– Eee? Dar rachiu? Grecii au dintr-ăsta… Face parte din meniul ,,all inclusive’’Ai să vezi, de mâine, barul e al lor. Nu mai scapi. Toarnă în burţi, se golesc în piscină şi iar la bar: my lady, rachie! And water? (Şi apă?) – Ai să-i întrebi tu. Parcă-i aud: no! is sufficiently in the pool. (nu! e suficientă în pişcină)
***
Încă din primele zile, fetele au intrat în pâine. Maria şi Katy au luat în primire barul şi beciul de la subsol cu fel şi fel de butoaie pline cu băuturi, iar Tabitha, sala de mese. De mine se mai ocupa, printre picături, tot ea, însă doar când avea liber. Oricum mă ţineam mai mult după tunisiancă decât după Maria. Îmi devenise dragă, iar în Creta parcă era la ea acasă. Zâmbea mai mult, iar când era pe deplin în apele sale, mă ridica pe gardul din beton ce înconjura una dintre pişcine şi îmi spunea:
– Vezi, dincolo de muntele acela, peste mare, Sicilia, apoi, la o palmă de loc printre valuri, Sousse al meu.
– Sus? Dumnezeul tău?! Mami nu mi-a spus!
– Nu, Sousse, locul în care m-am născut eu.
– A, da! E cu totul altceva. Păi toţi venim din cer. Mi-a spus mie tataie într-un vis. Eu nu l-am prins aici, pe pământ, dar cred că-l ştiu… Mda, să ştii tu, sigur, aşa mi-a zis.
– Sousse e jos!
– Cum?! Mare comedie! Hai, că ar râde şi câţele lui moş Gheorghe de tine!
– Tot nu ne înţelegem.
– Aici sunt de acord. Doar te-am rugat să înveţi şi tu româneşte. Că nu strică! Dacă într-o zi, de exemplu, descoperă un român de-al meu ceva… Ooo, păi nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! Aţi dat de dracu! Şi află că suntem deştepţi! L-am auzit eu pe Neaţă ăl bătrân, că unde e minte multă, adică la noi, e şi nărozie pe măsură… Mă rog, asta e cu totul altceva! …Şi ca să se descurce cu invenţia ăluia, îţi dai tu seama că omenirea toată, vrea sau nu, va trebui să înveţe româna. Nu vrei să înveţi pe gratis acum?! E treaba ta, dar într-o zi, tot ai să o faci şi atunci, cu siguranţă, am să-ţi iau bani, pe ştiinţa mea.
– Te cred în stare… De altfel, am simţit eu cum curge ceva sânge de evreică prin venele tale …
– Tabitha, draga mea, eu sunt din România, din sat de la bunica…
– Bine! Atunci, stai să îţi spun: Sousse e perla Saharei!
– Mi-a spus mami că pe la voi, lumea-i toată în patrafir… Ca popii pe la noi! Iar femeile, îmbrobodite, apoi răpite şi duse în Serai. Şi acolo… fac puzderie de puştoaice şi puştani! Aşa e?
– Sara, Sousse e cel mai frumos oraş din Tunisia. Adică din ţara mea. În locul ăla, suntem ehe… tocmai de pe vremea frumoşilor fenicieni. Cum să îţi spun, de când lumea!
– Aaa, da! Gata ştiu! Voi sunteţi ăia?! Frumoşi, frumoşi, dar v-a dat Dumnezeu afară din rai, că n-aţi prea fost cuminţi! M-am gândit eu că tu ai putea fi vreo Evă rămasă peste timpuri, că prea ai funduleţul bombat! Şi apoi, îmi zicea mie moş Gheorghe că ea, Eva, tot cam aşa… De-aia l-a băgat pe Adam…
– Să nu spui iar vreo prostie!
– Nuuu! Doar ce a zis el…
– Adică?
– I-a luat minţile, că nici nu prea avea şi l-a băgat în draci! Iar el atunci, aproape turbat, a muşcat-o întâi de buci, apoi de ţâţe, că aveaaa… Iar ea, zăpăcita, s-a speriat şi a chirăit cât a ţinut-o gura. Adică… A ţipat ca Floarea, de la mine din sat, în toiul nopţii, când bătea Foltea, trezit din beţie, la ea. ,,Auuu! Auuu! Săriţi, lume!’’ Iar el: ,,taci, fă! fir-ai a dracu de belea!’’ Înţelegi?
– După câte văd eu, la voi tot război? Bătăi peste bătăi!
– Cică ele ar fi rupte din rai, odată cu Sfânta Scriptură! Şi află că poporul meu e unul sfânt! N-ai auzit? Nu ştiai?!
– Nu!
– Păcat! Maria nu ţi-a spus?
– Nu!
– Şi tu de ce nu citeşti?
– Păi…
– Nici un păi! Acum eu ce să-ţi fac? O să rămâi aşa cum eşti!
***
Discuţia cu Tabitha mi-a trezit curiozitatea. În zilele următoare, cât timp m-am tot ţinut după ea am aflat că de acolo, din Tunisia, vechii fenicieni, oameni frumoşi, veseli, cu spiritul lor practic, au luat la pas lumea. Când pe uscat, când pe valuri. Cartagina lor, pe-atunci, tocmea, cumpăra şi vindea cam tot ce se putea în Mediterana, în est, în Persia sau tocmai până spre nord, în Scoţia. Mai târziu, însă Imperiul Roman i-a tăbăcit ca şi pe noi. În plus, pentru spectacol la ei, într-un orăşel, El Djem, romanii au ridicat, la vremurile acelea, un alt colosseum. Sângele trebuia să ţâşnească în arene nu doar la Roma, ci şi mai la sud, în Africa. Civilizaţiile anterioare, cu învăţături, tradiţii, într-un cuvânt, cu tot ce a fost, a devenit, peste noapte, bob de nisip spulberat desupra întregului deşert uscat.
– Blestemat parcă, pe când cu Turnul Babel, omul, cam la o mie de ani, vrea, nu vrea, o ia de la început. Cică altfel nu şi-ar mai găsi rostul. De aci, istoria lumii, istoria bestiei din el, din om, şi a sângelui scurs în pământ. Mă rog, un punct de vedere. Ce să-ţi mai spun? Că după romani, o altă mie de ani, au zăbovit pe-acolo, vandalii, bizantinii, otomanii, mai de curând, francezii, e o chestiune de prisos. Au venit, au luat, s-au dus şi-au lăsat în urma lor trupuri schilodite, suflete frânte şi valuri de lacrimi de-al ochilor plâns.
– Şi povesteşti cu zâmbetul pe buze?!
– Cum altfel? Câtă vreme vorbesc despre poporul meu?!
– Mama lor de bandiţi! – ar fi sărit moş Gheorghe şi-ar fi pus mâna pe cuţit.
– Şi?
– Le-ar fi făcut el ceva, i-ar fi jupuit şi îşi făcea din pielea lor, opinci.
– Sara, draga mea, când eşti un popor mic, orice ai face, umbli tot dezbrăcat şi desculţ. Tu crezi că întâmplător suntem noi pe-aici? Maria, Katy, n-aţi vrea să fiţi la voi acasă? Să aveţi ce pune, zi de zi, pe masă? Grija pentru un mâine să nu stea în bucata de pâine… Ci la suflet, la tine, la un viitor. Se pare că cei ce pot, şi asta vor, le e mai uşor să fim slugi de voie, te miri unde au ei nevoie. Mai ieri, în Anglia, astăzi, în Grecia… Rătăciţii, rătăciţi! Se dă un zvon în lume că s-ar trăi mai bine la…
– Paştele cailor… Zic bine?
– Fie, că tot nu am idee cam pe unde o fi! Oricum, sclavie modernă, pentru ei fără niciun cost. Şi asta în numele binelui nostru, al binelui pentru popor. Aşa s-a furat cel mai uşor. De când lumea, acum şi-n viitor. Ehe, draga mea, când ai să afli tu, mai târziu, cam cât s-a ucis în numele lui Cristos al tău… sau a lui Alah al meu, te-ai pune singură, în vârf de ţeapă, şi-ai striga cât te ţin plămânii: ,,fără Dumnezeu!’’ El însă, fără vină!… Bestia în formă manifestă, din om!
– Şi din mine?
– Eu ştiu? Să zicem că tu eşti încă un îngeraş…
– Mâine însă pot fi dracu gol! Aşa e? Acum înţeleg de ce urla Gheorgheru, ăla ăl tânăr, la vreun an după ce s-a însurat, când a găsit-o, într-o seară, pe nevastă-sa cu altul în pat.
– Sărăcuţul! S-a speriat?
– Ei, şi cu tine?! A turbat! Cât ai clipi, apus mâna pe un par şi…
– Ooo! Alah, Alah!
– Ce Alah?! I-a rupt ăla oasele, că altfel nici că se putea! …Apoi, fireşte, au luat-o, iarăşi, de la cap!
Craiova, 12 01 2012

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*