Vrednic este!

03.03.15 by

001-Te-Deum-de-multumire

001-Te-Deum-de-multumire

– Plouă, domn doctor. Cum facem mâine cu deschiderea festivă? Pentru sfinţii părinţi aduşi la Tedeum avem foişorul pregătit în faţa bisericii… Ce vom face însă cu participanţii? Nu-i putem ţine în ploaie…
– O să fie soare! a răspuns managerul spitalului din Târgu-Cărbuneşti.
­*
Şi a fost …soare! O zi superbă de toamnă în tot ţinutul… Cărbuneştilor.
Ziua de 18 octombrie, parcă anume aleasă pentru a sărbători împlinirea a 122 de ani de la înfiinţarea „spitalului cu spitale”, Spitalul Orăşenesc de Urgenţă din Târgu-Cărbuneşti, ţinuse cu invitaţii… Expresia – „spitalul cu spitale” – aveam să o aud în aceeaşi zi de la o fetiţă care se juca printre trandafirii din parcul în care, ici-colo, se arătau privitorului pavilioanele prietenoase ale unui spital vechi, de tip Carol… Am văzut, răspândite prin toată ţara, multe asemenea unităţi… Aşezate departe de marile aglomeraţii urbane, în eventualitatea unor catastrofe – război, cutremur, inundaţii, epidemii … – se puteau acorda în siguranţă îngrijirile medicale necesare… Unele au supravieţuit, altele, au mai păstrat câte un pavilion, concesionat medicilor de familie… Spitalul din Târgu-Cărbuneşti, singurul spital orăşenesc de urgenţă din ţară, este, printre acestea, o excepţie… Clădirile a fost renovate , urmărindu-se în primul rând funcţionalitatea, unele pavilioane au fost legate între ele în aşa fel încât să se conserve arhitectura veche şi circuitele funcţionale să poată fi optimizate, i s-a adăugat, la stradă, o construcţie nouă, s-a modernizat compartimentul de primire urgenţe şi compartimentele „de sprijin”, s-a construit o biserică, ctitorită chiar de managerul spitalului, au fost aduşi medici tineri şi odată cu ei echipamente moderne, s-au dezvoltat vechile secţii în aşa fel încât spitalul să poată oferi servicii medicale cât mai complexe. Într-o ierarhie a unuia dintre miniştrii – cei mulţi – ai sănătăţii, spitalul din Târgu-Cărbuneşti era – şi este – în topul schimbărilor pozitive din sănătate – pe locul II… Primul loc, în aceeaşi ierarhie – mă repet însă e necesar să o spun – este ocupat de SMU Moineşti, un reper şi un model şi pentru managerul din Târgu-Cărbuneşti…
002-dr-Constantin-Tirziu

002-dr-Constantin-Tirziu

„Când vrei să vezi unde-ai ajuns, arunci o privire în urmă să vezi de unde-ai plecat…”

Am găsit maxima menţionată – justificativ sau cu îndreptăţită mândrie – într-o broşură dedicată spitalului din Târgu-Cărbuneşti, editată în 2014. Ieri şi azi sau… de ce nu? … „diagnostic diferenţial”. Când faci o comparaţie vezi mai limpede… E valabil şi pentru mine. În istoria recentă a incursiunilor prin ţară, am ajuns a treia oară la spitalul din Târgu-Cărbuneşti… la vremea când se numără … „bobocii”…
– Ce s-a schimbat în spital? îl întreb de fiecare dată pe managerul – doctorul Constantin Târziu, radiolog – mereu acelaşi şi mereu motivat, dornic să transforme unitatea într-o uzină vie.
– E mai bine să vedeţi cu ochii dv… Sau cu ochii pacienţilor… Sau cu ochii doctorilor… Spitalul trăieşte… Şi viaţa nu încape în statistici… Poate doar într-un reportaj de atmosferă, într-o carte…

003-curtea

003-curtea


Înţeleg ce ar dori să-mi sugereze… Nu se hazardează, nu-şi face explicit gândul, dorinţa… Nu mă hazardez nici eu. Încă sunt departe de o cronică a spitalului… Şi dacă ar fi de scris de unde să o începi? „Unde să găseşti cuvântul ce exprimă adevărul?…” Unde să găseşti poveştile care ţin spitalul?
Mai erau câteva minute până la începerea manifestării… Interlocutorul meu pornise să-şi întâmpine invitaţii… M-a surprins că între strângeri de mână cu primari, politicieni actuali sau foşti, preoţi ţinuse să îmbrăţişeze şi persoane din asistenţă, în vârstă, în mare parte femei. Am memorat chipuri şi gesturi, şi, în timp ce oficialităţile îşi prezentau discursul, am trecut în revistă persoanele îmbrăţişate de managerul unităţii. Mă aşteptam să găsesc printre acele femei, soţiile unor politicieni, doctoriţe şi doctori, la pensie sau reprezentanţi ai unor sponsori. Dar… surpriză! „Domnul doctor” se bucurase să-şi revadă într-o zi de sărbătoare foste infirmiere şi asistente, un paznic pensionat şi el, un fochist, un instalator…
Aproape terminasem cu trecerea în revistă a invitaţilor îmbrăţişaţi de manager, când primarul din Tg. Cărbuneşti urcase pe podium pentru un „laudatio” la adresa medicilor şi spitalului. Discursul, altfel decât al celorlalţi vorbitori, era de bun simţ şi dintr-o dată toţi cei adunaţi acolo în faţa bisericuţei deveniseră atenţi… Lângă mine, Domnica şi Sevastiţa, infirmieră şi asistentă, ascultau ca vrăjite… Abia după ce discursul s-a încheiat, o aud pe Domnica spunând: „Ar trebui să întrebe: «Vrednic este?!…» Şi noi, toţi, să răspundem: «Vrednic este!»” „Cine să fie vrednic? întreb eu. „Domnul doctor Târziu! Că dacă nu era el…” Vorba aceasta îmi adusese aminte de ritualul înscăunării marilor ierarhi ai Bisericii, momentul în care se cere acordul mulţimii… O singură replică, m-a scos din acea atmosferă sărbătorească, mutându-mă cu ani în urmă, martie 2006, când, la Cluj-Napoca, a fost înscăunat mitropolit IPS Bartolomeu Anania şi când, ca la un semn, din piepturile a zeci de mii de români veniţi din toată Transilvania, a tunat acel: „Vrednic este!”
Motorul schimbării

– Cum aţi reuşit să aduceţi spitalul la performanţele de astăzi? l-am întrebat pe doctorul Constantin Tîrziu, de mai mulţi ani manager al unităţii.
– Cu ajutorul oamenilor: medici, asistente, infirmiere, ceilalţi angajaţi… cu ajutorul pacienţilor…
– Al pacienţilor?!…
– Vedeţi dv, când spun că spitalul a făcut progrese cu ajutorul pacienţilor, eu nu mă gândesc la o formă sau alta de sponsorizare în folosul unităţii… Din păcate sunt mulţi, chiar şi din sistemul sanitar, care nu văd decât cerinţe,indicatori, aparatură din dotare… Ori calitatea actului medical se află dincolo de această zonă… Un interviu sau grila unei echipe de control vizează frecvent latura vizibilă – am putea spune „conştientizată” sau „uşor de adus în termeni raţionali, logici, măsurabili chiar”… Ce s-a făcut deja? Ce proiecte sunt în derulare?… sau cer indicatori de activitate: durata de spitalizare, procentul celor trimişi către alte spitale în raport cu cazuistica… şi aşa mai departe… Sigur, nu faci mai nimic dacă nu ai dotările necesare. Poţi însă să ai dotări la zi, iar medicii să nu se ştie cum şi când să le folosească… Nu faci radiografii când nu trebuie… te costă pe tine spital, îl costă – inutil uneori – pe pacient … la buzunar sau chiar la sănătate… Poţi la fel de bine să ai şi medici foarte buni cu CV de nota 10, însă dacă nu i-ai motivat sau dacă ei nu sunt oameni… şi dacă în echipa lor nu sunt asistente medicale foarte bune, nu sunt infirmiere care să-şi facă treaba… e degeaba. Dacă ar fi să fie cântărit fiecare gest, moment, atitudine, contribuţia medicului nu acoperă decât o parte din calitatea îngrijirilor… de la caz la caz mai mică, mai mare….
– Care este adresabilitatea spitalului?
– Avem arondaţi circa 85.000 de locuitori … Însă vin la noi şi din Bumbeşti, din Novaci, din Baia de Fier; în ultimii ani ne vin tot mai mulţi pacienţi şi din din judeţele limitrofe: Vâlcea, Mehedinţi, Dolj…
– Structura populaţiei este cunoscută: foşti muncitori, agricultori, pensionari cu venituri modeste… Cu cine interacţionează ei în spital?
– Bună întrebare… Mulţi discută cu infirmierele, cu cei de la pază, cu asistentele… Şi dacă găsesc la nivelul acesta înţelegere şi ajutor, sporeşte şi încrederea lor, devin cooperanţi, se deschid… Eu mă uit la bolnavi şi văd: pe cine întreabă, ce anume vor să ştie, cum reacţionează, cine îi îndrumă în spital către un doctor, cum îi sunt prezentaţi. Aceste legături între asistentă, infirmieră, doctor… sunt vitale… Aici este cheia… Şi, nu mi-e ruşine să o spun, învăţ de la bolnavi cum să fac echipele, ce este important şi ce nu … Eu sunt convins că la acest nivel sufletesc al relaţiilor dintre bolnavi şi cadre medicale se rezolvă cele mai multe probleme… În ultimă instanţă, de aici vin şi motivaţiile medicilor: într-un fel lucrezi când vezi încredere şi în ochii pacientului şi în atitudinile colegilor care nu sunt medici… Mai sunt şi alţi factori: asigurăm locuinţe pentru medicii tineri, îi încurajăm să fie performanţi, avem mai multe linii de gardă, am înlocuit echipamente vechi cu altele moderne, avem acum în derulare un proiect de reabilitare şi dotări cu bani europeni: circa 20 de milioane de euro… Sunt date tehnice, „de sprijin”, dacă pot spune aşa… Important însă este omul. Şi nici o facultate şi nici un masterat nu te învaţă cum să fii om…

004-Mihai-Mazilu-primar-tg-carbunesti

004-Mihai-Mazilu-primar-tg-carbunesti

Să laşi faptele să vorbească

Mi-am amintit de mecanismul unor reacţii chimice, inclusiv cele biologice, desfăşurate de regulă la temperaturi joase… O transformare a două molecule nu se produce oricum; trebuie să iasă din propriile câmpuri de forţe, care le asigură stabilitatea… Este necesar un anume „timp de contact”, când acele forţe care ţin mai mulţi atomi la un loc se relaxează cumva şi fac posibile interacţiuni cu universul altei molecule… Uneori este de ajuns ca într-un spaţiu de reacţie (reactor) să se asigure cu un material spongios o suprafaţă mare, şi-acolo, stând împreună, perechi, perechi, moleculele reactante să-şi redistribuie părţi ale lor, născând molecule noi… Alteori, acest rol este preluat de un catalizator, pe suportul căruia câmpurile de forţe se modifică şi, în final, pas cu pas, apar produşii de reacţie… Nu este implicat doar „timpul de contact”; mai intervin temperatura, presiunea, mişcarea, prezenţa unor agenţi de dispersare, controlând probabilitatea întâlnirilor între particulele care urmează să reacţioneze…

008-in-memoria-doctorului-Victor-Bellu

008-in-memoria-doctorului-Victor-Bellu


La fel, mă gândeam, e nevoie de un anume „timp de contact” ca să vezi dincolo de aparenţe… Şi nu e doar timpul de contact… Sunt şi oamenii: unii uşi, alţii ferestre, alţii pereţi, alţii …rădăcini. Unii te ajută să vezi, alţii nu… Cum să-i găseşti pe cei potriviţi cu locul şi momentul?!…
Au fost documentări când mi s-a întâmplat să fiu pur şi simplu „placat” de directorul unei unităţi sau de „purtătorul de cuvânt”, în aşa fel încât să văd doar ceea ce se dorea văzut… În alte cazuri am avut noroc: fie „purtătorul de cuvânt” n-a fost prezent, fie au lipsit interlocutori care să acapareze discuţia, fie, ca în cazul spitalului din Tg. Cărbuneşti, managerul însuşi s-a sustras interviului, lăsând pe reporteri să-şi facă treaba…
006-Domnica

006-Domnica

La spitalul cu spitale

Şi a fost şi întâmplarea… Am mers să pozez trandafirii din curtea spitalului, un adevărat parc, îngrijit de salariaţi… O fetiţă, blondă şi cu ochi albaştri, se juca improvizând versuri… sau poate doar potrivea cele auzite undeva.

005-Domnica-si-Sevastita

005-Domnica-si-Sevastita


„Şi a fost să fie soare/la spitalul cu spitale… /şi la doctorii de doctori/ şi la oamenii de oameni …/ şi la florile de floare…”
Am vrut să-i fac o fotografie şi s-a ascuns în spatele unei statui… ridicată în memoria doctorului Victor Bellu, care a făcut apostolat la Tg. Cărbuneşti, conducând spitalul între anii 1911 şi 1941. Am abandonat prima intenţie, mulţumindu-mă să pozez curtea cu trandafiri şi, repetând în gând versurile auzite, am pornit şi eu pe urmele invitaţilor care se îndreptau către „terasa cu terase” din apropiere… Nu aveam de unde să bănuiesc că tocmai acestă parte a evenimentului va fi uşa către adevărata poveste a spitalului.

Managerul din bătătură

Până să ajung eu, terasa semideschisă de la intrarea în restaurant fusese deja ocupată. Văd însă de departe, la una dintre mesele aflate pe o terasă laterală, pe Domnica şi Sevastiţa.
– Veniţi aici! mi-au spus ele, într-un glas. Să avem şi noi cu cine povesti… Că şi poveştile mor dacă nu ai cui să le spui…
– Frumoasă vorbă, spun eu, aproape în şoaptă. De unde aţi scos-o?!…
– Păi, ne mai uităm şi în jur… , îmi răspunde Sevastiţa…
– Mulţi se fac doar că te ascultă, da’ nu te-aud, adaugă repede şi Domniţa. Altă dată trăgeam noi de moşu să ne spună poveşti… Acu tragem de copiii şi ei n-au chef să asculte… „Mai lasă-mă cu prostiile tale…” Şi fug la calculator… I-or înţărcat dracu de la poveşti…
Nu mai auzisem de mult asemenea vorbe de duh.
– Cum vă zice? le întreb eu încă odată, ca să pot memora numele.
– Eu sunt Domnica Lundrea, îmi puteţi spune Domnica; prietena mea este Sava Duţescu, da toţi îi zic Sevastiţa… Din garda veche. Eu, infirmieră, ea, asistentă; în spital ne-am cunoscut… I-am prins directori pe doctorul Duminecă, pe doctorul Munteanu, mai înainte pe doctorul Marinescu… s-a mutat după 1990 la Craiova, la primele aniversări ale spitalului venea şi el…
– Am văzut cât de mult s-a bucurat dl dr. Tîrziu când v-a văzut la sărbătoarea spitalului…
– E de-aici, din bătătură… Oamenii îl ţin… pentru că ştie să fie om. Fără el spitalul n-ar fi fost ce este… Da’ a avut şi duşmani… Dacă nu se ţinea… nu mai era! Cum spuneam: aici e Raiul, aici e şi Iadul… Scutură dracii spitalele cum scuturau toamna, prunii din grădină…
-L-ai avut şi pe el director? o întreb pe Domnica.
– Doar puţin l-am avut, că m-am pensionat… Parcă-l văd… Ce de frumos ne vorbea … ne spunea „puii mei de aur”…

009-vrednic-este

009-vrednic-este


– Aşa a fost, intră în vorbă şi Sevastiţa, noi eram „aurul spitalului”: medici, asistente, infirmiere … aci eram toţi, zi, noapte… Ţi-era drag să vii la lucru.
– Doamne, continuă Domnica, tăiam acasă puiul şi veneam cu el şi-l făceam la servici… şi mâncam toţi din el: asistente, doctori… toată lumea… Era frumos…
Infirmieră am fost… da’ sunt mândră cu asta…
– E munca cea mai grea dintr-un spital… zice Sevastiţa.
– Şi cea mai văzută… „Tanti Domnica, vezi, acolo, când pui masa să ne opreşti şi nouă ceva…” „Da, doamna doctor…” „Tanti Domnica, vezi că deseară sunt de gardă… un pat schimbat, ai grijă…” Gata, domn doctor!…” Toţi pacienţii se rugau de infirmieră… Că la doctor câţi îndrăzneau să meargă?… Eu eram, ca şi ei, din bătătură… Şi un domn de venea, tot prin mine… căuta să vadă ce şi cum… Prin noi se făcea legătura cu doctorii, cu asistentele… Şi-apoi: „Doamnă, vă rog, puneţi o portocală acolo la dv…” „Nimic nu vreau… Lasă!… Ţine-o pentru dumneata… Sau dă-o unui copil…” Unii erau mai speriaţi, nu ştiau pe ce lume sunt, pe cine să întrebe… Îi ajutam… Şi le aranjam pe toate… Nu mă laud… Am ieşit soră de Crucea Roşie, făceam tratamente, injecţii, am făcut cursuri de asistentă, tot… şi am ieşit la pensie tot îngrijitoare… Abia de-mi ajunge pensia să-mi plătesc facturile … Da… eu muncesc: capre, găini, raţe, vaci, ţin vreo trei grădini, vin pe jos şi vând la piaţă, aşa cum mă vedeţi… Munca mă ţine…
007-fotografie-de-grup-cu-...manager-din-batatura

007-fotografie-de-grup-cu-…manager-din-batatura

Pe aici e Raiul, pe-aici e Iadul…

– Câţi ani ai lucrat în spitalul ăsta?
– 27. O viaţă!… M-am pensionat când a venit director doctorul Târziu… Făcusem anii… Ar fi vrut să-mi schimbe încadrarea, să mai mă ţină… Cum vă spusei, făcusem cursuri de asistentă… Ştiam rosturile în spital… N-am mai stat…
– De unde este doctorul Târziu? Unde a copilărit?
– De la noi, din bătătură… Din satul Obârşia, ţine de comună Dănciuleşti… îi cunosc părinţii, îi ştiu nevasta, fetele, nepoţelele…
– Am înţeles că a obţinut aprobare pentru spital ca să se acorde îngrijiri acasă la bolnavi…
– E un lucru tare bun… Îmi spunea, când eram la spital, câte unul: „Tanti Domnica, dacă ar fi să te iau acasă pentru îngrijire, pe dumneata te-aş lua… Că aci, la spital, e mai bine decât acasă…” Şi-aşa era pentru mulţi… Şi-i ajutam… Aveam o vorbă: „Pe aici e Raiul, pe-aici e Iadul… pe aici e cel mai frumos… Pe lumea ailaltă, pe sub pământ, nu mai e nimic…” Şi le plăcea să stea pe lîngă mine… „Mai poveşteşte-ne, tanti Domnica… Cum a fost când ţi-ai prins bărbatul înşelându-te?…” Şi le spuneam… Şi tot ei: „De ce n-ai dat divorţ?!…” „Cum să dau divorţ?!… Era, acolo, un ţăruş în bătătură…”
– „Ţăruş”, bine zis, întăreşte Sevastiţa.
– Important e omul… Dacă eşti om, şi pe dracul îl faci sfânt… dacă nu, Iad scrie pe fruntea ta… uitaţi-vă mai sus… Eu am ştiut atât: spitalul… Cât am lucrat, 27 de ani, aici mi-a fost acasă… Aduceam de-acasă şi dădeam bolnavilor… ouă, brânză, lapte, mălai, aduceam mâncare pregătită de mine de multe ori: pâine la ţest, orez cu pui, mălai…
– Şi înainte să lucrezi în spital, unde-ai lucrat Domnica?
– Am avut cârciumă – chioşc – în casă la mine… pe timpul lui Ceauşescu… se numea cooperativă… bărbatu-meu era contabil la cooperaţie şi-atunci, el mi-a deschis magazin şi pe urmă m-am obişnuit… Bun a fost cât a fost… Da… bine că s-a dus! Că se duse de tânăr… Şi eu ce să fac?! Am venit şi m-am angajat la spital… Doctorii – pe vremea când lucram eu – şi doctorul Marinescu şi doctorul Duminecă, veneau cu noi la masă, ne ofereau câte un coniac, câte-o ţigară, o asistentă ne făcea ciorbă de urzici.. Viaţă frumoasă!… Cu Sevastiţa am lucrat chiar în secţie… ea a fost asistentă…
– Şi actualul manager a păstrat bunele obiceiuri de-atunci?
– Eu asta nu mai ştiu că am ieşit la pensie…
*
Festivitatea era pe sfârşite, doar câţiva invitaţi mai rămăseseră, răzleţiţi acum pe la mese… Şi dintr-o dată, ca la un semn, toţi au întors capul către o latură a clădirii… Ca să ajute pe salariaţii localului, doctorul Tîrziu, managerul Spitalului Orăşenesc de Urgenţă din Tg. Cărbuneşti, ducea pe umeri, mesele ce rămăseseră libere, adăpostindu-le într-o magazie alăturată.
– Vrednic este! spun eu, în timp ce imortalizam scena pe memoria digitală a aparatului foto.
Instantaneu, Domnica şi Sevastiţa au privit în aceeaşi direcţie cu mine. Şi când privirile lor s-au întors către masă, cu ochii umezi, le-am auzit, şoptind într-un singur glas.
– Aşa a fost mereu, de când îl ştim în spital…

010-Tara-fara-povesti---coperta-de-Trestian-Gavanescu,--AFIAP

010-Tara-fara-povesti—coperta-de-Trestian-Gavanescu,–AFIAP


Explicaţii fotografii:

001: Tedeum de mulţumire! Cartea din care s-a citit cu prilejul ceremoniei
002: Dr. Constantin Tîrziu, managerul Spitalului Orăşenesc de Urgenţă Târgu-Cărbuneşti
003: Florile din parc înseninează sufletul pacienţilor şi măsoară, în felul lor, curgerea timpului…
004: „Averea spitalului este dată de vrednicia celor care lucrează aici îngrijind de bolnavi… ”, spune Mihai Mazilu, primarul oraşului Târgu-Cărbuneşti
005: Domnica (în dreapta) şi Sevastiţa, infirmieră şi asistentă, o uşă către povestea spitalului… către povestea oricărui spital…
006: „Infirmieră am fost… da’ sunt mândră cu asta…”, spune Domnica, amintindu-şi de anii când lucra în spital…
007: „O fotografie de păstrat la fereastră, sub icoană”, remarcă Sevastiţa (în dreapta dotorului Tîrziu)
008: În memoria doctorului Victor Bellu
009: În toată cariera mea de reporter, este prima dată când surprind un manager ajutând personalul să debaraseze sala unde se desfăşurase ceremonia
010: Coperta volumului „Ţara fără poveşti”, în care va fi inclus şi acest text, poartă semnătura maestrului Trestian Găvănescu, AFIAP
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*