„Votǎm cu Ponta, numai lǎsaţi-ne sǎ votǎm !…” De la „Înalta-Poartǎ” Victoria la poarta bietului conac Béhague sau Despre cum am fost împiedicaţi sǎ ajungem la urne…

06.11.14 by

Preluare de pe blogul http://mifrim.wordpress.com/
*
19:00. Când m-am aşezat la coada aflatǎ dincolo de colţul strǎzii Saint-Dominique cu Calea Bosquet, la aproape nici 200 de metri de ambasada ţǎrii noastre, gazdǎ a secţiei de vot nr. 61[1], nici cu gândul nu gândeam cǎ nu voi reuşi sǎ votez pânǎ la orele 21. Și totuşi, în cele din urmǎ, am avut norocul de a nu vota…

20:50. Iatǎ-mǎ, în fine, la intrarea în curtea interioarǎ a ambasadei, contemplând superbele sculpturi în lemn masiv ce împodobesc porţile înalte, solide, majestoase, vechi de peste o sutǎ de ani, lucrate la comanda contesei Martine de Béhague, pentru conacul sǎu[2], unul dintre cele mai frumoase şi elegante din Parisul vremii. În spatele meu, de-a lungul celor 200 de metri parcurşi cu viteza melcului, coada crescuse substanţial, trecând binişor de colţul la care îmi începusem periplul electoral, în urmǎ cu aproape douǎ ceasuri.

Deodatǎ, o doamnǎ ce tocmai votase, ieşind, ne-a spus: „Intraţi, vor sǎ închidǎ porţile”… Nimeni nu s-a clintit, dar, în clipa urmǎtoare, când unul dintre Cerberii ambasadei a vrut sǎ ne închidǎ, într-adevǎr, poarta, „în nas”, am pǎşit cu toţii, neşovǎind, de parcǎ am fi fost un singur om, în curtea interioarǎ a ambasadei. Strǎjuitǎ de zidurile exterioare şi de superbe coloane, ascundea discret privirii o elegantǎ uşǎ, brodatǎ parcǎ din metal şi sticlǎ, ce ne stǎtea stavilǎ, despǎrţindu-ne de visul urnei…

Aşteptând sǎ ne vinǎ rândul, veşti sumbre ne cǎdeau din bolta Internetului, confirmând mǎrturisirile compatrioţilor ce apucaserǎ s-o facǎ: lentoare din partea comisiei electorale; completarea de mânǎ a unui formular absurd, în plin val informatizat al omenirii (ca sǎ nu mai vorbim de fascinaţia Microsoft pentru România….); cozi imense de români în multe din marile oraşe din Occident; „urnele se vor închide la orele 21!”; „Bucureştii nu au aprobat prelungiri!”…

Am stat liniştiţi şi încrezǎtori, totuşi. Suntem doar la ambasada noastrǎ din Paris! Aici se va ţine cont de Constituţie, de… Și-apoi noi, cei poate mai mult de 500 de suflete, eram deja în pragul secţiei, doar la un pas de urnǎ. Puteam nǎdǎjdui.

Douǎ dintre vecinele mele, mamǎ şi fiicǎ, ploieştence aflate în vacanţǎ, erau vizibil emoţionate cǎ sunt aici, cǎ pot vota la Paris! Cine poate şti dacǎ vor mai veni vreodatǎ, dacǎ vor mai participa vreodatǎ la un asemenea eveniment. Mi-au povestit întâmplǎri din ţarǎ. Nu îmbucurǎtoare. Aici e altfel, mai bine, credeau. Mi-am îngheţat zâmbetul în zâmbire, pentru a nu le dezamǎgi. Ne spunea odatǎ, nemuritorul nostru Emil Cioran: „în România, credem cǎ Occidentul şi-a rezolvat toate problemele”… Parisul are frumuseţile lui, splendorile lui, primari, prinţi şi arhitecţi vizionari ce l-au înfrumuseţat, de-a lungul timpului, civilizându-l, fireşte, dar şi hibele lui, coşmarurile lui, cǎderea din civilizaţie şi multe, multe de schimbat; numai iniţiaţii (a se citi: imigranţii) pot pricepe subtilele nuanţe. Dar, cum nu puteam trǎda tainicele pǎreri de român aflat în exod, dupǎ ani de trǎiri, gustând şi bune şi rele în sânul seducǎtoarei capitale, am schimbat vorba. „Am prieteni în Ploieşti”, le-am zis. „Poetul Petrescu-Redi şi publicistul Traian Lazǎr”. Nu-i cunoaşteau, Ploieştii sunt mari.

20:56. Incredibil! Uşa aceea frumoasǎ, din metal brodat cu sticlǎ, a vrut şi ea sǎ ni se închidǎ „în nas”… Și-am fost iarǎşi, cu toţii, atâţia câţi am încǎput, în secunda urmǎtoare, ca un singur om, un singur pas, un singur gând şi-o singularǎ bǎtaie de inimǎ, în holul ambasadei, metamorfozat în secţie de votare.

21:00. Eram dincolo, acolo, înlǎuntru! Îmi fiorau genunchii de bucurie, ca în decembrie 1989… Aceastǎ mulţime de români care ştie ce şi de ce vrea, cǎreia m-am alǎturat ca atunci, în acel decembrie, îmi rǎscolea fremǎtǎri ce le credeam uitate. Sunt 25 de ani, de-atunci… Mi-am amintit cum intrat în sediul Casei Albe din piaţa centralǎ a Piteştilor… Și-apoi, plecarea la Bucureşti… Și-apoi…

În jurul meu, în holul somptuos al ambasadei, mulţi tineri! Tinereţea a fost culoarea acestei seri plinǎ de neprevǎzut, de suspens, de românism, de entuziasm, de încredere în buna-credinţǎ a diplomaţilor noştri, de la un pas de binele nostru, al tuturor, al românilor şi al Europei. Nu, odatǎ intraţi aici, pe tǎrâmul miraculoasei urne, nimeni n-ar mai fi putut sǎ ne spunǎ cǎ nu putem vota! Vom vota în numelor miilor rǎmaşi dincolo de poarta de lemn, în stradǎ, afarǎ, ori milioanelor de români din lume. Vom vota!

21:15. Preşedintele secţiei 61, dl. Oleg Ungureanu, descumpǎnit de prezenţa atâtor români în jur, neştiind sǎ facǎ faţǎ neprevǎzutei situaţii, încearcǎ sǎ ne spunǎ cǎ nu poate încǎlca legea; ajunge la închisoare; are copiii… Auzindu-l, m-am dus cu gândul la suferinţele lui Corneliu Coposu: 20 de ani din viaţǎ, în temniţele terorii bolşevice, pentru un crez naţional.

Din piepturile celor prezenţi s-a pornit un rǎscolitor „Vrem sǎ votǎm! Vrem sǎ votǎm!”, repetat de ecoul generos al holului ambasadei, ecou cristalin al unui singur glas, glasul românilor pribegi ce nu-şi pot uita ţara, cǎrora le e dor în fiece zori de zi de dimineţile de-acasǎ. Iar zidurile groase ale fostului conac, împǎrtǎşeau şi ele tumultul strigǎrii, fremǎtând în mângâierea brizei ecoului: „Vrem sǎ votǎm! Vrem sǎ votǎm!”. Aşa trebuie sǎ fi rǎsunat ţara, de glasul ţǎranilor rǎzvrǎtiţi în 1907?

21:30. Deodatǎ, broderia din metal şi sticlǎ ne devine iarǎ ostilǎ… Careva dintre Cerberii ambasadei a vrut s-o închidǎ, în spatele nostru, rupându-ne de grupul din curte. Gestul a stârnit indignarea tuturor. Din piepturi s-a înǎlţat strigǎtul serii, „Vrem sǎ votǎm! Vrem sǎ votǎm!”, şi Imnul României. Cineva a glumit, aruncând un „Votǎm cu Ponta, numai lǎsaţi-ne sǎ votǎm”! Iar râsetele reunite, au devenit iarǎ strigare: „Votǎm cu Ponta, numai lǎsaţi-ne sǎ votǎm”, completate din când în când cu câte un „Jos Victor Ponta”, cât sǎ se echilibreze gluma anterioarǎ…

21:38. Uşa cea frumoasǎ s-a redeschis, miraculos, ca braţele unui bun prieten, celor captivi curţii, în aplauzele noastre…

22:00. Discuţiile cu preşedintele secţiei de votare n-au dus nicǎieri. Luat la rost de oameni, de ce nu a transmis Biroului Electoral Central (BEC) din Bucureşti, la timp, informaţia cǎ sunt mulţi votanţi în stradǎ, bietul om s-a apǎrat, arǎtându-ne un document care confirma cǎ anunţase, comunicase… Doar cǎ textul, împǎnat de conceptul instigatori, à la mode în anii de glorie ai ideologiei comuniste, şi diminuând cu mult numǎrul românilor aşteptându-şi rândul la vot, a fǎcut din biata hârtie, ce ne stǎtea sub priviri, mai nefericitǎ ca însuşi autorul ei, un nou prilej de revoltǎ. Glasul mulţimii s-a înǎlţat din nou, „Vrem sǎ votǎm! Vrem sǎ votǎm!”, cerând: „Sǎ vinǎ ambasadorul! Sǎ vinǎ ambasadorul!”

23:00. Și-a venit ambasadorul, în cele din urmǎ, sǎ discute cu noi. Tinerii nu-l cunoşteau. S-a prezentat: „Bogdan Mazuru”. Cuvântul Excelenţei Sale, încercând sǎ repete ceea ce se ştia deja de la preşedintele secţiei de votare şi nu ne convenea, a fost întrerupt de nemulţumirea tuturor. „Maidan! Veţi avea Maidan-ul”, a rostit o doamnǎ din spatele meu, adǎugând un amǎnunt, un fel de secret al lui Polichinelle, din arborele genealogic al ambasadorului nostru. Am privit-o, zâmbind; oricare dintre noi, cei care eram acolo, o pǎrticicǎ infimǎ din mulţimea de emigranţi români cerând sǎ voteze, eram mai fericiţi, mai liberi şi mai împliniţi decât oricare dintre urmaşii legitimi ori ideologici ai oricǎruia dintre importatorii modei staliniste în România, cu sisteme de represiune cu tot, cu favoruri şi încrengǎturi geo-politice mai mult sau mai puţin cunoscute. Ochii obosiţi ai vecinei mele arǎtau cǎ trebuie sǎ-i fi fost destul de greu în Franţa. De admirat curajul acestei femei de a pǎrǎsi ţara, pentru a-şi schimba viaţa, precum şi acela al tinerilor. Unii veniserǎ pe biciclete, pânǎ la ambasadǎ, sǎ voteze. Alţii, împreunǎ cu copiii lor, în cǎrucioare ori mai mǎrişori.

Bietul nostru ambasador! Rǎspunsul pe care ni l-a dat spre consolare – „Nu-i nimic de fǎcut. Veniţi la turul doi” – nu a fost nici pe departe cel dorit. Un exerciţiu democratic nu se începe cu turul doi, ci în fiecare zi, în viaţa de zi cu zi. Ne-ar fi câştigat desigur, simpatia, nelimitat, dacǎ ar fi avut curajul sǎ-şi ignore şefii pe linie ierarhicǎ diplomaticǎ şi de partid, sǎ redeschidǎ urna celor care l-au chemat în mijlocul lor. Destinul unei ţǎri trebuie provocat. Progresul, la fel. Redeschiderea urnei votului românilor, clamând, scandând timp de mai bine de trei ceasuri, în ambasadǎ, „Vrem sǎ votǎm!”, ar fi fost un gest de patriotism, de mǎrinimie, de creştinism, de independenţǎ ideologicǎ faţǎ de Bucureşti&Comp., de loialitate faţǎ de unica lege, a conştiinţei, din partea echipei administrative şi diplomatice româneşti la Paris. Și, fireşte, un capital de admiraţie internaţionalǎ. Domnii Bogdan Mazuru şi Oleg Ungureanu ar fi purtat nimbul lucrului bine fǎcut, pânǎ la adânca bǎtrâneţe, ce nu le este departe. Ce-ar fi pierdut? O carierǎ? Prieteni de complezenţǎ?

24:00. În prezenţa Excelenţei-Sale, dl. Bogdan Mazuru, precum şi a dlui Oleg Ungureanu, reprezentanţii ad-hoc[3] ai grupului ce-a cutezat sǎ nu se mişte din perimetrul secţiei 61, între orele 21 şi miezul-nopţii, au convenit la semnarea unui act de contestare a modului precar în care au fost organizate alegerile în cele douǎ secţii de votare din interiorul ambasadei la Paris, precum şi a refuzǎrii votului a mii de români ce erau în stradǎ la orele 21. Documentul a fost semnat de 80 de persoane dintre cele prezente încǎ, filmat, fotografiat şi postat pe diferitele situri şi pagini facebook.

00:30. Am ieşit afarǎ din ambasadǎ, urând searǎ plǎcutǎ jandarmilor francezi ce strǎjuiau poarta, îndreptându-mǎ spre casǎ. Un prieten m-a însoţit, povestindu-mi ce vǎzuse cât timp m-a aşteptat pe trotuarul de vis-à-vis de ambasadǎ: românii ce nu au apucat (ca pe vremuri, untul, zahǎrul, uleiul, carnea, laptele, la cozile din ţarǎ…) sǎ intre în ambasadǎ, s-au unit cu cei ce aştepaserǎ de câte trei-patru chiar cinci ore, la uşa Consulatului, la uşa celeilalte secţii de vot, organizând propria lor manifestare în faţa porţilor închise…

Locuitorii strǎzii Saint-Dominique, trecǎtorii, turiştii, ascultǎtorii radio-ului francez, au avut ce vedea şi auzi! Un spectacol singular: români ignorând ploaia, protestând de la o distanţǎ de peste 2.500 de km pentru respectarea unui drept democratic în ţara lor, circulaţie deviatǎ, precum şi, lucru firesc pânǎ la urma urmelor, desfǎşurarea unui grup de jandarmi francezi în jurul ambasadei…

Cum aş putea defini altfel decât VICTORIE, aceastǎ solidaritate a românilor din stradǎ, cu cei rǎmaşi în ambasadǎ, prin închiderea urnelor la orele 21? Douǎ grupuri despǎrţite de-o poartǎ, dar unite prin aceeaşi unicǎ şi fierbinte dorinţǎ: votul.

Dacǎ s-ar fi deschis votului românilor, porţile mândre ale conacului Béhague, ce-au vǎzut multe de-a lungul celor peste 100 de ani de existenţǎ, s-ar fi acoperit de glorie. Vǎduvite de bucuria trǎirii unei clipe mǎreţe, cernit veşmânt purta-vor, de-acum, în gândurile românilor din diaspora parizianǎ…

***

Mass-media din ţarǎ au vorbit despre „umilirea” românilor din strǎinǎtate. Nu, nu sunt de acord. Nu românii din exil au fost umiliţi în seara de 2 noiembrie, ci guvernul din Piaţa Victoriei. Nu românii plecaţi din ţarǎ, ci mentalitatea politicǎ rǎmasǎ în ţarǎ. Nu românii entuziasmaţi, din bejenie, ci diplomaţia româneascǎ din Occident temǎtoare, obedientǎ „Înaltei-Porţi” a Palatului Victoria.

Victoria aparţine românilor care, deşi împiedicaţi sǎ voteze la Paris ori în oricare alt oraş din Vest, şi-au servit şi ţara şi poporul. Semnarea Contestaţiei din Paris (fapt relatat mai sus) conferǎ tuturor românilor ce se vor oglindi în grupul protestatar din secţia de votare 61, din ţarǎ ori din diasporǎ, un capital de legitimǎ mândrie.

În mare parte tineri, de vârsta fiului meu, prin nesfârşitele cozi la care au stat în aceastǎ duminicǎ, în toatǎ Europa, românii au arǎtat cǎ existǎ; ca şi noi, pǎrinţii lor, în România anilor grei, de sacrificiu, pentru plǎtirea datoriei externe a României, pe vremea lui Ceauşescu, ori în acel 22 Decembrie ’89; precum şi strǎbunii lor, în Rǎzboiul de Întregire al Naţiunii ori atâtea alte bǎtǎlii.

Am fost acolo, la urnele României electorale din Occident, destui români pribegi prin ţǎri strǎine, în amintirea cerului înstelat din vetrele copilǎriei şi-a legii morale din inimile noastre, ce bat, fiţi siguri, în ritmul bǎtrânei rǎdǎcini din antica glie dacǎ.

Marilena Licǎ-Maşala

Paris, 3 noiembrie 2014

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*