VINERI, 5 DECEMBRIE 2014, ORA 19:00 SALA FILARMONICII “OLTENIA” DIRIJOR ALEXANDRU IOSUB SOLIST DANIEL PODLOVSCHI – 75 vioară

05.12.14 by

În program:
Adrian Pop: Triptic simfonic
– Allegro selvaggio. Adagio. Allegro molto vivo
Johannes Brahms: Concertul în Re major pentru vioară, op. 77

– Allegro non troppo
– Adagio
– Allegro giocoso, ma non troppo vivace

Pauză

Serghei Prokofiev: Simfonia a VII-a în Do diez minor, op. 131
– Moderato
– Allegretto
– Andante espressivo
– Vivace

ORCHESTRA SIMFONICĂ A FILARMONICII “OLTENIA”
ALEXANDRU IOSUB

Născut în anul 1954 la Piatra Neamţ, Alexandru Iosub a absolvit succesiv Liceul de Artă “Octav Băncilă” din Iaşi şi Academia de Muzică din Bucureşti (promoţia 1977). În domeniul dirijatului de orchestră s-a perfecţionat cu maestrul Constantin Bugeanu. În perioada 1977 – 1981 a activat ca violonist în Orchestra Filarmonicii “Mihail Jora” din Bacău, pentru ca începând cu anul 1981 să desfăşoare o multilaterală activitate muzicală în Craiova (între 1981 – 1989 şi din 2012 – dirijor al Teatrului Liric “Elena Teodorini”; din 1989, dirijor al Filarmonicii “Oltenia”; din 1995, profesor de vioară asociat la Liceul de Artă “Marin Sorescu”). S-a făcut cunoscut şi în calitate de compozitor, scriind muzică de scenă pentru Teatrul Liric “Elena Teodorini” şi Teatrul pentru Copii şi Tineret “Colibri” – Craiova; de asemenea, a orchestrat lucrări pentru ansambluri diverse. Acumulând o vastă experienţă ce numără sute de spectacole de operă şi operetă, zeci şi zeci de concerte dirijate la Craiova şi în alte centre culturale din ţară şi din străinătate, Alexandru Iosub – muzician serios, competent, talentat – s-a impus în viaţa spirituală olteană ca o personalitate artistică de primă linie, evoluţiile sale dirijorale fiind bine primite de public şi de către specialişti. La Bucureşti, cu prilejul deschiderii stagiunii de concerte din Piaţa Festivalului “George Enescu” (ediţia 2011), Alexandru Iosub a dirijat Orchestra Filarmonicii “Oltenia”, prezentând un program atractiv (pagini simfonice de mare popularitate) ce s-a bucurat de un deosebit succes.

DANIEL PODLOVSCHI

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la vârsta de şase ani, sub directa îndrumare a tatălui său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de şapte ani, interpretând Concertul în La minor de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949, s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960, a absolvit Conservatorul din Bucureşti, la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa.
Ca student, a participat la festivaluri republicane, a obţinut Premiul I la Concursul naţional din 1957 şi, apoi, Premiul al II-lea la Festivalul Tineretului, organizat la Moscova în acelaşi an. Pentru performanţe interpretative de excepţie a mai fost recompensat cu distincţii la prestigioasele Concursuri Internaţionale “George Enescu” (1958) şi “Ceaikovski” (Moscova).
Violonistul Daniel Podlovschi a urmat studii postuniversitare la Moscova, cu Iuri Iankelevici; în 1969, la recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard School of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În S. U. A. (la Detroit) a participat şi la cursurile de măiestrie artistică susţinute de Itzhak Perlman. În perioada studiilor de peste ocean a predat muzica de cameră la Colegiul “Sarah Lawrence” din statul New York.
Vastul său repertoriu cuprinde integrale de Bach, Beethoven, Händel, Mozart, Grieg, Schubert, Schumann, Prokofiev, Franck, Fauré, Ravel, numeroase piese de virtuozitate de Paganini, Wieniawski, Sarasate, Ceaikovski, Haciaturian ş. a. Interpretează frecvent, în ţară şi în străinătate, concertele de Boccherini, Bach, Beethoven, Brahms, Mozart (nr. 4, 5, 7 şi Simfonia concertantă), Lalo, Ceaikovski, Sibelius, Haciaturian, Mendelssohn-Bartholdy, Bruch, Şostakovici (nr. 1), precum şi 22 de concerte româneşti – de Caudella, Capoianu, Bughici, Glodeanu, Paul Constantinescu, Nottara, Timaru, Golestan, Vieru, Berger, Feldman ş. a. După Enescu, el este interpretul muzicii lui Caudella (fiind solist la Filarmonica din Iaşi, a promovat intens creaţia compozitorilor din această parte a ţării). Daniel Podlovschi a cântat cu toate orchestrele din ţară, a înregistrat pentru radio, televiziune, Casa de discuri Electrecord. De asemenea, a înregistrat o serie de CD-uri memorabile, dintre care amintim: Integralele Sonatelor pentru vioară solo de J. S. Bach şi E. Ysaÿe, Integrala Sonatelor pentru pian şi vioară de L. van Beethoven (la pian – Nicolae Licareţ), Sonatele pentru vioară solo de A. Haciaturian, S. Prokofiev, B. Bartók.
Ca solist sau ca membru în formaţii camerale a întreprins turnee în Austria, Bulgaria, Egipt, Finlanda, Marea Britanie, Maroc, Norvegia, Franţa, Grecia, Germania, Iran, fosta Iugoslavie, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Suedia, Spania, S. U. A., Ungaria şi fosta U. R. S. S., pretutindeni fiind apreciat de public şi de presa de specialitate. Cântă în formaţii de trio şi cvartet de coarde (în 1963 a fondat Cvartetul “Muzica”).
Daniel Podlovschi a fost decenii la rând profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” şi cu Diploma de onoare a oraşelor Oklahoma şi Maryland.
Reputatul interpret este un virtuoz al viorii în cel mai înalt şi mai adânc sens al cuvântului; sunetul său este amplu, generos, tehnica perfect pusă la punct. Mai mult încă, este un muzician şi un artist care se bucură de un imens şi binemeritat prestigiu.
Daniel Podlovschi face parte din lumea aristocraţiei româneşti. Este un muzician de un autentic profesionalism. “Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care ne aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare” (Florentina Toniţa)
La împlinirea vârstei de 75 de ani, Filarmonica “Oltenia” îi adresează sincere felicitări, urări de sănătate şi succese artistice fără sfârşit. La mulţi ani, Maestre!

ADRIAN POP
(n. 1951)

Născut la Cluj-Napoca, Adrian Pop şi-a început pregătirea muzicală sub îndrumarea tatălui său, dirijorul Dorin Pop. În cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din oraşul natal, a studiat compoziţia cu muzicienii Sigismund Toduţă şi Cornel Ţăranu, obţinând diploma de absolvire în 1976 (timp de trei ani, consecutiv, a beneficiat de presigioasa Bursă “George Enescu”/1973 – 1975).
Compozitor de muzică simfonică, vocal-simfonică, de cameră instrumentală (“Invenzioni” pentru flaut percuţie, violă şi violoncel – 1992, 8 Bagatellen für Streichquartett – 1996, Hexagon – 1997) şi vocală (“Sept fragments de Tristan Tzara” pentru voce şi pian – 1995), corală (ciclul “Galgenlieder-Bagatellen” după Christian Morgenstern, Două colinde laice – 2001), Adrian Pop a fost distins cu numeroase premii naţionale şi internaţionale (Premiul Uniunii Compozitorilor, Premiul “George Enescu” al Academiei Române, premii la concursurile internaţionale de la Tours/Franţa, Arezzo şi Trento/Italia, Roodepoort/Africa de Sud, Spittal/Austria, Gran Canaria/Insulele Canare).
A experimentat în mod sporadic şi alte domenii componistice – muzica de scenă, muzica electronică, muzica de jazz sau jazz-rock, diferite aranjamente folclorice. Lucrările sale au fost interpretate de ansambluri prestigioase din ţară şi din străinătate (Dresdner Staatskappelle, Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Naţională Radio, Corul Radiodifuziunii Române şi Corul Naţional de Cameră “Madrigal” – Bucureşti, Filarmonicile “Transilvania” – Cluj-Napoca, “Moldova” – Iaşi, “Banatul” – Timişoara şi “Oltenia” – Craiova, Corul de cameră “Cappella Transsylvanica” ş. a.).
În prezent, Adrian Pop este profesor de compoziţie şi deţine funcţia de director al Consiliului pentru studii universitare de doctorat în cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.
“Cele trei mişcări ale Tripticului simfonic (1997) fac parte din proiectul unei muzici de balet, al cărui subiect este plasat în Transilvania sfârşitului de secol XIX.
Prima mişcare, Allegro selvaggio, este un dans-pantomimă: în miez de noapte, doi tâlhari urmăresc caleaşca unei tinere nobile. Caleaşca se răstoarnă şi tânăra femeie încearcă să se refugieze la adăpostul lizierei unei păduri, unde cei doi o hăituiesc printre arbori şi arbuşti şi, în final, o ucid cu lovituri de cuţit.
Mişcarea a doua, Adagio, acompaniază un pas-de-deux al personajelor principale, soţ şi soţie, în intimitatea caldă a căminului lor. O scenă de dragoste se înfiripă în ritmul unei purtate ardeleneşti, evoluând de la tandreţe la pasiune înflăcărată.
Mişcarea finală a ciclului, Allegro molto vivo, dezlănţuie vârtejul unui antrenant dans popular – un hărţag din ţinutul moţilor.
Lucrarea a fost prezentată în primă audiţie absolută de către Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, în decembrie 1997. Accesibilitatea şi culoarea expresivă conferită de sursele folclorice prelucrate în cele trei părţi ale micii suite justifică succesul trainic de care lucrarea se bucură atât în ţară, cât şi în străinătate.” (Adrian Pop)

JOHANNES BRAHMS
(1833 – 1897)

Personalitate de prim rang a epocii romantice, Johannes Brahms s-a născut în Germania, la Hamburg. A studiat de timpuriu vioara şi violoncelul cu tatăl său, un modest contrabasist, fiind apoi îndrumat de un cunoscut pedagog al vremii, Eduard Marxsen care i-a insuflat dragostea pentru creaţiile baroce şi clasice. În paralel cu activitatea componistică, s-a afirmat ca un remarcabil pianist, colaborând cu mari interpreţi precum violoniştii Eduard Reményi şi Joseph Joachim. A întreprins numeroase turnee de concerte, i-a cunoscut pe Liszt, Wagner şi Schumann (de care l-a legat o strânsă prietenie). Cu excepţia unor scurte perioade în care a fost angajat ca dirijor (la Detmold, Hamburg şi Viena – „Singakademie“ şi „Gesellschaft der Musikfreunde“), Brahms şi-a îndreptat întreaga atenţie către domeniul componistic, scriind cu pasiune peste 120 de opus-uri în toate genurile (excluzând opera şi poemul simfonic): 4 simfonii, 4 concerte, 2 uverturi, serenade, muzică de cameră, piese pentru pian, lieduri, coruri şi faimosul „Recviem german“. Nu a considerat niciodată formele clasice depăşite, le-a folosit ca punct de pornire în edificarea unor arhitecturi monumentale, puse în valoare de melodica îndrăzneaţă, desăvârşitul simţ armonico-polifonic şi orchestraţia învăluitoare.
Conceput în vara anului 1878 în staţiunea austriacă Pörtschach, Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 77 i-a fost dedicat marelui interpret Joseph Joachim, care l-a prezentat în primă audiţie cu concursul celebrei orchestre “Gewandhaus” Leipzig sub bagheta compozitorului (1 ianuarie 1879). Declarat iniţial “împotriva viorii” de către violoniştii vremii, concertul se va impune treptat prin consistenta substanţă dramatică, arhitectura fără cusur şi tratarea eminamente simfonică, astăzi el fiind considerat un pisc al literaturii violonistice şi o mărturie grăitoare a luptei împotriva virtuozităţii gratuite. Conceput iniţial în patru părţi, aidoma unei simfonii, concertul evidenţiază în forma definitivă clasica alcătuire tripartită.
Prima parte (Allegro non troppo) se desfăşoară conform structurii de sonată. tema principală este enunţată în registrul grav al orchestrei de către fagoturi (o primă ipostază introductivă), ea fiind reafirmată pregnant în strălucitoare tutti-uri orchestrale:

Tema secundară, atent pregătită în planul acompaniamentului, se înfiripă la violina solo, cântul ei cantabil şi expresiv redând atmosfera caracteristică epocii romantice, de adâncă sensibilitate şi intensă trăire:

În dezvoltare, măiestria confruntării ideilor muzicale se manifestă constant simfonic, rolul solistic fiind cel de a sublinia, prin opoziţie sau integrare, forţa şi sensul materialului tematic dezbătut. Cadenţa solistică dintre repriză şi coda nu a fost compusă de Brahms; dintre contribuţiile unor mari interpreţi (Auer, Ondricek, Marteau, Kreisler, Enescu), cel mai frecvent cântată este cea a lui Joachim, inserată în perfectă concordanţă cu materialul muzical al primei părţi.
Partea a doua (Adagio), cu o structură de lied tripartit, este dominată de tema senină, pastorală, prezentată, într-o extinsă depănare melodică, de către oboi (cu susţinerea celorlalte instrumente de suflat):

Forma simplă, planurile tonale clare, expresia calmă, idilică înglobează şi o secţiune mediană uşor contrastantă, în încheiere reapărând tema principală.
Finalul (Allegro giocoso, ma non troppo vivace) se bazează pe arhitectura de rondo cu două cuplete. Primul dintre ele are o expresie mai reţinută, iar cel de-al doilea se impune prin nota lirică adusă; amândouă sunt însă eclipsate de strălucitoarea temă-refren, cu rezonanţe de dans popular maghiar, ce străbate întreaga mişcare, în versiuni solistice sau orchestrale:

SERGHEI PROKOFIEV
(1891 – 1953)

Muzician precoce (prima sa piesă, Galop hindus, a fost compusă la vârsta de cinci ani şi jumătate), S. Prokofiev a fost iniţiat în studiul pianului de către mama sa, interpretă de excepţie, după care a beneficiat de îndrumarea lui R. Glière. Acesta l-a prezentat pe tânărul artist lui Glazunov, personalitate marcantă a vieţii muzicale ruse, care i-a fost ulterior şi profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg, alături de Rimski-Korsakov şi Liadov (cursurile de compoziţie), Essipova (lecţiile de pian), Nicolas Cerepnin (dirijat orchestră).
Ca şi în cazul lui Stravinski, Prokofiev a fost descoperit de celebrul Serghei Diaghilev, însă, după izbucnirea revoluţiei bolşevice în 1917, compozitorul s-a refugiat în S. U. A., apoi în Franţa şi Germania, unde s-a evidenţiat printr-o impresionantă carieră pianistică. În anul 1933, profund ataşat de patria sa, a revenit în ţară, şi, în pofida nenumăratelor controverse politice privind posibilitatea de a fi reabilitat de către reprezentanţii forurilor de conducere a U. R. S. S., activitatea sa componistică a fost recompensată prin decernarea post mortem, în 1957, a celei mai înalte distincţii: Premiului „Lenin” pentru Simfonia a VII-a.
Într-un fel, este destul de dificilă încercarea de a încadra stilistic viziunea conceptuală a compozitorului, majoritatea criticilor de specialitate definindu-i creaţia din perspectiva trăsăturilor neo-clasicismului. Ceea ce frapează în creaţiile sale este o anume rigurozitate explicită de tip clasic ce se manifestă constant, atât în alegerea temelor, întotdeauna simple şi diatonice, cât şi în configuraţiile ritmice debordante şi viguroase. Totodată, creaţia lui Prokofiev se defineşte prin utilizarea în paralel a liniilor tonale, reunite într-un „veritabil contrapunct de tonalităţi”. Fără a se impune ca un inovator absolut al concepţiei muzicale şi fără a pretinde statutul de „creator de şcoală”, Prokofiev a contribuit exemplar la îmbogăţirea repertoriului muzical rus, valorizând toate genurile componistice, fie că este vorba de muzică simfonică, creaţii camerale, opere sau balete. Printre creaţiile sale reprezentative se disting: operele Dragostea celor trei portocale (1919), Îngerul de foc (1920 – 1925), Simeon Kotko (1939), Război şi pace (1941 – 1942); baletul Romeo şi Julieta (1935); şapte simfonii, cinci concerte pentru pian, două concerte pentru vioară şi două pentru violoncel, mai multe suite simfonice, nouă sonate şi numeroase alte piese pentru pian, două sonate pentru vioară şi pian, o sonată pentru vioară solo, două sonate pentru violoncel şi pian, două cvartete de coarde, cantata Alexander Nevski (1939); muzica filmelor Locotenentul Kije (1933), Alexander Nevski şi Ivan cel Groaznic (ambele în regia lui Serghei Eisenstein) etc. Ultima simfonie a lui Prokofiev, scrisă între anii 1951-1952, evidenţiază deosebita sa forţă creatoare, deşi compozitorul avea o stare precară de sănătate. Executată în primă audiţie la Moscova (11 octombrie 1952), lucrarea este luminoasă şi optimistă, ea intrând în repertoriul universal sub titlul sugestiv de „Simfonia tinereţii”.
Prima parte (Moderato), făurită cu o economie de mijloace vrednică de gândirea unui clasic, respectă forma de sonată în toate secţiunile ei constitutive, materialul tematic fiind generat de două idei muzicale contrastante, a doua având paradoxal un caracter mai activ:

Partea a doua (Allegretto) evocă atmosfera unui bal în care valsul îşi dovedeşte, ca şi odinioară, eterna lui tinereţe. Alcătuită din mai multe episoade, contopite în unitatea mişcării de vals, această parte a simfoniei este plină de amănunte fermecătoare, de contraste şi surprize determinate de dialogul continuu al instrumentelor, care se înfiripă cu prospeţime şi spontaneitate.
În partea lentă (Andante espressivo), muzica deapănă, într-o lumină blândă de amurg, o atmosferă de linişte meditativă, dar, în acelaşi timp, activă. Sub aspect structural, este adoptată obişnuita formă de lied tripartit, cu două melodii cu profiluri diferite:

Finalul (Vivace) ne transportă în lumea umorului, atât de propriu personalităţii compozitorului. Deşi este păstrată forma de sonată, apar şi elemente tematice din părţile anterioare, simbolizând unitatea conceptuală a lucrării.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*