Viaţa, un fel de fum şi scrum

04.02.14 by

Viaţa, un fel de fum şi scrum

Când mamaie ne-a mai slăbit cu obsesiile ei, am ieşit pe prispa casei. Avi stătea rezemat de pridvor şi privea spre pâlcul de pădure de pe coastă, în încercarea de a nu-şi asuma, fie şi numai la nivelul vorbelor, un posibil sfârşit.
– Hei, hoţule! Ai făcut cum ai făcut şi ai scăpat?! Trebuia să fi luat agenda şi să fi notat totul ca aia, pe vremuri, apoi: ,,să trăiţi, am înţeles!’’ Mamaie, cu siguranţă te-ar fi felicitat! Îţi dădea Ordinul muncii, clasa I. Apoi te punea în pomelnic. Că aşa îi zice ea ăluia ce nu-i iese din vorbă.
– Da, dar cine te mai căuta printe cregile cireşului ăla înfipt în buza dealului?!
– Ca să vezi, al focului! – vorba bunicii! – Şi m-ai găsit?
– Cum să nu?! Şi dacă n-aş fi vrut şi tot…
– Acolo, ca acolo, dar să mă fi văzut tu în dudul ăsta din colţul gardului… Ehe, minune mare! Eu, doar într-un maieu, tocmai spre vârful lui, mânjită peste tot… Buzele vineţi… Dudele negre, eu tuciurie… Numai ochii ce-mi mai sclipeau! …Iar mamaie cu o joardă, sub crengile copacului: ,,dă-te, fă, moţato, jos, că mă ştie lumea cu mumă-ta!’’. Pe lângă ea, nişte afurisite de raţe. Priveau chiorâş spre mine. Aşteptau. Când le aruncam şi lor câteva dude şi se nimerea ca vreuna să ajungă la bunica între picioare, era mai ceva decât la circ. Se repezeau dintr-odată, toate… Iar mamaie ,,uş! uş!, fir-aţi ale păcatelor să fiţi!’’ Ele, ţopa, ţopa, toate după dude, şi-i intrau sub fustă. Odată a nimerit acolo un blestemat de cocoş. Să mor de râs! …Că nu mai ştia ăla pe unde intrase… Iar mamaie ,,uş! uş!’’
– Îţi cam plăcea să o necăjeşti?!…
– E, şi cu tine, mă jucam şi eu cu ea! Că-mi spunea numai şi numai bazaconii… Ba cu joimărica, ba cu Litră beat, întors, la miez de noapte, de pe lumea ailaltă… Acolo, o să-ţi arăt eu, pe marginea şanţului, lângă fântâna lui Gorici. Apoi, tot ea: cumpăna, ,,scââârţ! scââârţ!’’’… Iar el, adică Litră: ,,Stane, fi-ţi-ar pălăria a dracu, dai, bă, şi tu o ţuică?’’
– Cine, dragă?!
– Litră! Cum cine? Litră ăl bătrân! Ăla întors beat de pe lumea ailaltă… Spune şi tu! Parcă în lumea aia, cârciumi, la tot pasul, şi veşnic deschise.
– Fatăăă! Spune-i omului pe-a dreaptă! Litră s-a întors aşa cum s-a dus, cum a murit… Căzut în păcat aci, la Rătana. …Că şi asta le-a tot turnat pe gât. Iar ei nu se mai săturau! Fi-le-ar beregata să le fie! Nu baliverne de-ale tale! Doamne, ce să mă mai fac eu cu fata asta?! –s-a văietat mamaie – I-auzi şi dumneata?! Birturi, pe lumea ailaltă?! De parcă Dumnezeu ar fi cârciumar? Să nu mai zici una ca asta că talpa iadului… Mumăăă! …Şi acolo rămâi!
– Ho, mamaie! Gata! Adică, nu! Ia stai! Tocmai acum îmi dau seama de bazaconiile dumitale. Ăla, de zici, cum de nu s-a trezit din beţie, între dus şi întors? Aaa? Te-am prins! Cu gura dumitale mi-ai spus că-l apuca setea înainte de primul cântat al cocoşilor. Atunci când cumpăna: ,,scââârţ!, scââârţ!’’ Iar de îngropat, mortul se îngroapă până… În plus, ar fi trebuit să-l tragă pământul. Nu-l lasă aşa îmbibat în alcool. Zic şi eu… Că-şi are şi el, pământul, menirea lui! Nu te lasă aşa, hodoronc, tronc, după cum te taie pe tine capul, chiar dacă eşti mort… Păi, nu?
– Aoleu, fată… Uită-te, mă băiete, şi tu cu cine ţi-ai încurcat minţile! Pe mine se zbârli pielea, iar ea… râde! Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile! De parcă de râs ar fi?!
***
Avi a zâmbit şi a îmbrăţişat-o pe mamaie, apoi a luat-o de mână pe Maria.
– Sarra pare încă un copil. Şi nu e rău. Însă mi-e teamă să nu joace teatru. …Tocmai, pentru a nu suferi şi noi. Aşa că…
– Eu văd că ţi-e dragă… Dar cui nu i-ar fi? Mînca-o-ar muma pe ea! Că doar eu am crescut-o! …Dar, auzi dumneata, uite ce bine îţi stă alături de Maria! Pacă Cel de Sus v-a potrivit. Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile! – a zis mamaie privind când în pământ, când spre dudul despre care abia vorbisem.
Am roşit, însă, în acelaşi timp, un sentiment ciudat a încolţit în mine. Maria s-a ruşinat şi ea. Ne-am privit oarecum mişcate şi am rămas mute.
– Dumnezeu potriveşte numai că, omul… Omul nu vede!
– Orbul găinilor, mamaie! Ăla de ziceai că e în săptămâna oarbă…
– Aoleu, muiculiţă!… Eşti mai rău decât o meliţă!
– Pe care l-ai avut şi dumneata… Parcă aşa ai spus?
– L-am avut! Orbul găinilor… Săptămâna chioară! Păcatele mele! Pe vremea mea, sutele măritau slutele.
– Mamă, lasă-l, Doamne iartă-mă, de trecut! Ce a fost a fost, acum e ce e!… Gata, asta e!
– Ba nu, că slută n-am fost. Nu era alta mai chipeşă în sat. Roiau băieţii pe drum, ca albinele la urdiniş. Numai că eram săracă. Toţi ar fi vrut să mă aibă, însă niciunul de nevastă. M-au dat lui tac-tu mare, cu vreo douăzeci şi ceva de ani mai…
– E, ca să vezi, te-au dat?! L-ai luat! Şi ce, nu ţi-a fost bine? – am întrerupt-o eu, însă nu m-a băgat în seamă.
M-au dat, că ăsta, al meu, avea multe pogoane. Doamne, ce-am mai muncit! Fugi în deal, aleargă în vale, seceră colo, strânge în partea ailaltă… Treieră… Apoi, cotele… Vai de oasele mele! Şi când să zicem că ne e bine, au luat-o invers vremurile. Fă, mumă, tocmai te făcusem pe tine, când pământul s-a dus pe apa sâmbeti! Cu el, şi tinereţea mea. Ce folos că mi l-au mai dat ăştia înapoi, acum, dacă eu, atunci, n-am apucat să trăiesc?! Viaţa noastră, fum şi scrum! Cum zicea şi nărodul ăsta de Gheoreghe. Mai ales când bea. Şi, păcătosul, când apuca la băut, bea! De-aia şi Ioana… Eee, ce ştiţi voi?!
– Mamaie, nu e frumos! Despre morţi, numai de bine. Bea?! Îşi mai îndulcea şi el zilele, că şi tu, şi hârca, nişte poame acre!– am şicanat-o eu.
– Aşa a zis?
– Aşa!
– I-auzi al focului!… Doamne iartă-mă! Şi eu, mai alalteri, i-am aprins, la cimitir, o lumânare. L-am şi tămâiat, că vorba lui: ,,fum şi scrum!’’
Bine ai făcut!
De altfel, să ştii că Gheorghe n-a fost un om prost.
Păi vezi, aşa te vreau! Uite, pentru asta îmi vine să te pup.
– Lasă-mă aşa! Că mie mi-a trecut vremea. Apoi ce ţi-e şi cu ăl pupat?! …Că nu ţine de foame!
– Aoleu, mamaie, păi, cum aşa? Ce, ai şi uitat?
– Taci, fă, că acum iau joarda!
– Doar ştii că întâi şi întâi te pune pe jar. Apoi eee… cum să-ţi spun? E ca şi cum ai mânca păsat! Te umflă în burtă şi la ceva timp: oac! oac! Mai ai troaca aia în care m-ai ţinut pe mine?
– Ce troacă, dragă? – a întrebat mirat, Avi.
– Un fel de albie, luată de la rudari, în care mă legăna. Uite, cam atâtica, că atât eram eu.
– Sarra ne facem de rîs! – a zâmbit Maria
– Află că şi ea, Maria, tot în troaca aia… Dădea mamaie, cu talpa piciorului, ca la maşina de cusut. Dădea şi curăţa boabe de porumb pentru găini. Mai şi fredona, ,,la, la-la, foaie verde…’’’ Mai şi bombănea câte ceva.
– Ştii tu? Sau poate ai şti, că făceam scurtă la picior tot legănând, iar tu, neam!… Afurisita, n-ar fi închis ochii, în ruptul capului!… Stătea aşa cu degetul în gură şi cu privirea pironită în tavan. ,,Închide fă, ochii şi dormi!’’ Se uita aşa, într-o doară, şi râdea. Parcă de râs era?! Şi viaţa mea, fum şi scrum, vorba nădului ăla.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*