VIAŢA ROMÂNILOR ÎNTRE TRADIŢII ŞI OBICEIURI STRĂVECHI

20.04.14 by

Prof. Uşurelu Emilia Oana
Liceul Teoretic ,,Gh. Vasilichi „ Cetate, Dolj

Trăim într-o epocă în care adevăratele valori culturale, tradiţiile şi obiceiurile populare se pierd treptat, iar noi dascălii avem datoria de a transmite generaţiilor viitoare portul si folclorul, tradiţia valorilor autentice ale istoriei româneşti.O ţară fără istorie nu poate dăinui peste veacuri. Autori ca Alecsandri, Eminescu, George Coşbuc, Ion Creangă, M. Sadoveanu au scris despre neamul nostru românesc şi ne-au îmbogăţit spiritual, dăinuind peste generaţiile viitoare în mintea urmaşilor.Tradiţiile sunt tezaurul sufletului românesc şi avem obligaţia să le păstrăm şi să le ducem mai departe fiindcă doar aşa vom fi demni să vieţuim pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte româneşti… „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.
Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si obiceiuri. Călătorul vestic va fi surprins să descopere în România un loc plin de legende, mituri şi tradiţii păstrate de-a lungul secolelor.Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzând experimentul, şi care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice şi manifestându-se prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora. Iată câteva din frumuseţea tradiţiilor românesti ce se ţin la sărbatorile calendaristice sau la momentele importante din viaţa românilor care au rolul de-a ne îmbia cu farmecul lor.
Sf. Dumitru este considerat patronul păstorilor. Este stăpân peste iarna care vine. Dacă jumătate din an stăpâneşte Sf. Gheorghe, cealaltă jumătate este stăpânită de el.Intră căldura în pământ şi Gerilă începe a-şi arăta colţii;Moşii de toamnă( Ajunul lui Sâmedru ): se face pomană, grâu fiert cu unt, lapte sau brânză. În unelelocuri oamenii fac în ajun un foc; se aduce un brad mare căruia i se dă foc. Femeile împart nuci, pâine, mere, covrigi. În acelaşi sat se fac mai multe focuri.Fiecare duce acasă un tăciune pe care îl aruncă în livadă. Dacă la Sâmedru este vreme aspră, iarna va fi bună, toamna va fi lungă şi frumoasă. Ziua intrării în Biserică a Fecioarei Maria, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia, corespunde în Calendarul popular cu celebrarea unei năprasnice divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare (21 noiembrie). Local, în Bucovina, se credea că în această zi s-ar fi născut Domnul Hristos. În noaptea de Ovidenie, când se credea că se deschide Cerul şi vorbesc animalele, se priveghea la lumina unei lumânări încolăcite o strachină cu apă de leac. Tot atunci se făceau farmece şi descântece, se afla ursita, se efectuau observaţii şi previziuni meteorologice. Pentru copiii morţi nebotezaţi şi pentru oamenii înecaţi şi morţi fără lumânare li se făceau în această zi praznice şi li se împărţeau pomeni. Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără oprelişte, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile uşilor, vatra şi cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecţia vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii şi pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.

Noaptea din ajunul Sf.Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreştine, care să asigure protecţie oamenilor, animalelor şi gospodăriilor. Ţăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea şi puterea sa. Ajunul Sf.Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut şi nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obţine informatii cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea, “Andreiu’ cap de iarnă” cum îi spun bucovinenii, permite interferenţa planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenţa oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede că în această noapte “umblă strigoii” să fure “mâna vacilor”, “minţile oamenilor” şi “rodul livezilor”.
           Împotriva acestor primejdii, ţăranul român foloseşte ca principal element apotropaic (de apărare), usturoiul. În egală măsură, casa, grajdul, coteţele, uşile şi ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale.În alte regiuni, în Sălaj de exemplu în ziua precedentă Sf.Andrei ,fetele care erau de măritat pregăteau o turtă făcută numai din sare, făină şi apă.Înainte de a se culca în seara de Sf.Andrei,fetele mâncau acea turtă şi pe cine visau în acea noapte,acela le era hărăzit să le fie soţ.
În folclorul religios românesc, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat în comparaţie cu Arhanghelul Gavriil. El poartă, uneori, cheile raiului, este un înfocat luptător împotriva diavolului şi veghează la capul bolnavilor, dacă acestora le este sortit să moară, sau la picioarele lor, daca le este hărăzit să mai trăiască. De multe ori îl întâlnim alăturându-se Sfântului Ilie, atunci când acesta tună şi trăsneşte, sau orânduieşte singur grindina, cu tunul. El ţine şi ciuma în frâu, asemănător Sfântului Haralambie.În trecut, în societatea tradiţională bucovineană, Arhanghelii erau sărbătoriţi pentru că “ei sunt păzitorii oamenilor de la naştere şi până la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea acestora”. Arhanghelii asistau şi la judecata de apoi, sunt patroni ai casei, ard păcatele acumulate de patimile omeneşti fireşti şi purifică, prin post, conştiinţele.În zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făină de porumb, numită “turta arieţilor” (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Aceasta turtă se arunca în dimineaţa zilei de 8 noiembrie în tarla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Daca turta cădea cu faţa în sus era semn încurajator, de bucurie în rândul ciobanilor, considerându-se ca în primavară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare .
Sfântul Nicolae:Decembrie vine apoi cu sărbatoarea, atât de aşteptată de copii, a Sfântului Nicolae. Câţi dintre noi nu am aşteptat cu înfrigurare dimineaţa de 6 decembrie pentru a se uita dacă Moşu’ a lăsat ceva în ghetele pregătite de cu seară? Acest obicei al darurilor aduse de Moş Nicolae, s-a implementat mai mult la oraş. Este posibil să fie un împrumut din ţările catolice, unde Moş Crăciun este cel care pune daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiţi. Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moş Nicolae să aducă şi câte o vărguţă (pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost învestit de religia ortodoxă Sfântul Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest fel în educaţia copiilor.Povestea lui Moş Crăciun începe cu un bătrân numit Sfântul Nicolae, episcopul din Myra. Se spune că el posedă puteri magice şi a murit în 340 a.H. şi a fost îngropat în Myra.Târziu, în secolul XI, soldaţii religioşi din Italia au luat rămăşiţele sfântului cu ei înapoi în Italia. Ei au construit o biserică în memoria lui, într-un oraş port din sudul Italiei. Curând, pelerinii creştini din toată lumea au venit să viziteze Biserica Sfântului Nicolae. Ei au luat legenda lui Moş Nicolae în locurile lor natale. Legenda s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări.O altă poveste legată de Sf.Nicolae este aceea că acesta ar fi fost un rege care la un moment dat şi-ar fi împărţit averea copiilor,de aici şi obiceiul să primească cadouri copiii în noaptea de Moş Nicolae.
Colindatul:Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală măsură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităti româneşti. El s-a păstrat asociindu-se cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.Băieţii mari,flăcăii, merg cu ,,Viflaimul”,adică îşi asumă nişte roluri:Irod,magii,păstorii.Ei umblă pe la casele oamenilor şi susţin un mic spectacol în urma căreia sunt răsplătiţi ,în majoritatea cazurilor cu bani.
Anul nou:Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se pregătesc pentru “urat”, sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului sunt aşteptaţi să apară “Ursul”, “Capra”, “Bunghierii”, “Căiutii”, “Malanca”, “Jienii”, “Mascaţii” ,,,Pluguşorul”, ,,Sorcova”etc.
           Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui..
           Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.
Când se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. În fiecare din ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Aşa vor şti (pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite) dacă vor avea secetă sau ploaie şi în ce lună anume.
  Mărţişor si Baba Dochia:Mărţişor este denumirea populară a lunii Martie, luna echinocţiului de primăvară si a Anului Nou Agrar, dedicată zeului Mars şi planetei Marte. Mărţişorul este, în tradiţia populară, o funie formată din zilele săptămânii şi lunile anului adunate şi răsucite într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara, făcută cadou la 1 Martie.La sfârşitul secolului XIX,Mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi. În dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agaţă o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat la mână, ulterior prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Macinici,Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi. Se credea că purtătorii Mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuti şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi.Obiceiul Mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului, primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Dochiei, divinitate agrară şi maternă care moare şi renaşte simbolic la noua martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian (stil vechi). În raport cu scurgerea anuală a timpului, Dochia se numeşte Drăgaica, sau Sînziana la 24 iunie, Maica Precista la 8 septembrie, Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind “baba”, după ce a fost, rând pe rând, copila, tânără, matură. Dochia păstrează, împreună cu metamorfozele ei calendaristice, aminirea Marii Zeiţe, (Terra Mater) şi este identificată cu Diana şi Iuno din Panteonul român,cu Hera şi Artemis din Panteonul grecesc.

Paştile:E sâmbăta Mare a Paştilor. Femeile au terminat de dereticat prin case, ouăle au fost „împestrite”, „înroşite”, cele mai frumoase au fost puse deoparte pentru a fi ciocnite chiar în ziua de Paşti. Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în Duminica Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor, când le stropesc cu apă, sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”, simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine în cadrul acestui obicei un însemn plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de a reda aceste trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile să rodească, să fie ferite de calamităţi naturale, agricultorii îngroapă un ou roşu în vie. Primul ou se vopseşte în roşu închis şi se numeşte „norocul copiilor” sau „merişor”. Acest ou se păstrează în camera copiilor, ca să-i apere de rele. „Merişorul” este purtat de aceştia la examene, ca talisman, sau se pune la ceas de cumpănă la căpătâiul copilului bolnav.Ouăle roşii şi cele albastre se mai numesc şi „dragostea fetelor”; tot din strămoşi se spune că orice fată care vrea să aibă noroc va păstra în camera sa nouă ouă vopsite în aceste culori. Există o datină veche pentru sporul şi sănătatea familiei. Într-un lighean se pun un ou roşu, în unele locuri chiar două, şi o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă proaspătă (neîncepută), adusă chiar atunci de la fântână. Toţi ai casei se spală rând pe rând, dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle în zilele de Paşti”. După aceea, luând fiecare piesa de argint în mână şi dând cu dânsa de asemenea peste faţă, zice:” Să fiu mândru (mândră) şi curat(ă) ca argintul”. Fetele mai adaugă şi cuvintele: „Să trec la joc (dans) din mână în mână ca şi banul: să fiu uşoară precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.Multe femei şi fete îşi dau cu oul pe faţă, fiindcă ar dori ca faţa să le fie totdeauna netedă şi curată. În unele locuri se pun în lighean şi crenguţe de busuioc. Se zice că acei ce se spală astfel vor fi onoraţi precum busuiocul. Pentru ca dorinţele mari să se împlinească, este bine ca orice credincios să meargă la nouă biserici şi să împartă nouă ouă roşii la nouă copii săraci.Fetele dorm cu oul roşu în sân, ca să fie frumoase ca oul roşu tot timpul anului. Simbol al Învierii lui Iisus Hristos, ouăle de Paşti sunt în acelaşi timp o promisiune a Învierii pentru toţi morţii. În acest sens trebuie înţeles obiceiul – întâlnit pe întreg teritoriul românesc – de a împărţi pentru morţi (în unele zone de a da peste mormânt) în zilele dePaşti,ouă.În noaptea de Înviere o persoană a casei care participă la slujba de Înviere duce un coş cu bunătăţi(câte o bucată din ce a pregătit pentru masa de Paşte)pentru a fi sfinţite.Nimeni nu mănâncă nimic până nu se gustă din coş şi din paharul cu paşti.
În prima zi de Paşti,toată lumea din sat merge la biserică pentru a trage clopotele.De la cel mai mic la cel mai bătrân,toţi trag clopotele pentru a fi alungate spiritele şi lucrurile rele din sat. În ajunul zilei de Sf.Ilie, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă (cânepişti), se dezbrăcau şi, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sant-Ilie, visau cânepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoşi iar daca visau cânepa uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni.În dimineaţa acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot acum se culegeau şi plantele întrebuinţate la vrăji şi farmece.
Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenuşa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură. Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie şi nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat şi astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sant-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfinţite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

BIBLIOGRAFIE
1.Mică enciclopedie de tradiţii româneşti,Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001
2. Sărbători şi obiceiuri , C.Brăiloiu,Ed. Enciclopedică, 2002
3.Obiceiuri şi tradiţii de Crăciun, M.Mitroi, Ed. Autorul,2004

fatta

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*