VI. MEMORIALUL TĂCERII

03.10.14 by

VI. MEMORIALUL TĂCERII

Gheorghe Ene avea cultul prieteniei. Mi-a vorbit, de zeci de ori, despre scriitori dragi lui, colegi de generaţie, pe care, cu o superbă inocenţă, îi situa mai mereu, valoric, mult deasupra scrierilor sale. Într-un fel, îşi cultiva cu migală curata modestie care l-a însoţit toată viaţa, auto-marginalizarea, retragerea într-un sine misterios, fortificat de un comportament de suprafaţă, derutant pentru cei care nu-l cunoşteau cât de cât. Pe Gheorghe Iova, cel mai bun şi cel mai apropiat prieten, dădea impresia că-l crede un fel de mentor sau, hai să zicem, un frate mai mare. Ne cita texte greu abordabile din scrierile acestuia. Avea o memorie excelentă. Drept e că şi Iova ţinea enorm la prietenul, con-judeţeanul şi colegul său de facultate.  De multe ori Ene se ducea la Bucureşti doar pentru a-l vedea pe Gelu – cum i se adresau apropiaţii. Vorbe frumoase, admirative avea şi pentru alţi foşti colegi de facultate sau de generaţie: Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun sau despre scriitori transilvăneni consacraţi dintru început: Dan Culcer, Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi alţi câţiva. Avea faţa transfigurată când povestea despre vreo întâlnire cu vreunul dintre aceştia, de parcă le-ar fi fost impresar. Despre el, despre preocupările lui literare ne spunea câte ceva insignifiant, printre picături. Apropo de aceste picături şi de modestia lui Gică, peste ani şi ani, în 2004, a publicat un volumaş de versuri cu o geometrie năstruşnică, un format A4 vertical, îndoit (30×10,5 cm), cu un titlu semnificând modestia sa nativă, limpede: „Picături de rouă” (Ed. Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu – Buzău”). Poemele, scurte şi suple, sunt desfăşurate în forma rombică a Coloanei Infinitului, ordinea aşezării în pagină neavând vreo relevanţă, nici măcar redacţională, versurile putând fi citite, la fiecare poem, de la început sau de la sfârşit, uneori textul fiind un întreg imuabil. Era modul său ludic de a sugera erecţia cuvintelor şi verticalitatea morală: „Drept/în faţa lumii/şi-a mea/cum izbucnesc/mereu pe gânduri/eu mă aştern/din reflex/vertical/şi tăcut/printre rânduri./Aşa îmi închipui/şi numai aşa/că aş putea/să(-mi!) mai fac/astăzi faţă./Şi numai/chipul din rouă/mi-arată/şi mă învaţă/ce mă mai ţine/întreg/şi de veghe/la mine/în viaţă.” Fireşte, poemele din această plachetă au fost scrise cu trei decenii înainte de a fi tipărite. Îmi amintesc că, în anii ’80, primeam acasă revista studenţească “Echinox”. Mare bucurie am simţit în suflet găsind acolo un text al lui Gheorghe Ene: “Bobârnace”. În timp ce colegii săi aveau deja câte cel puţin 2,3 cărţi publicate, el se mulţumea cu astfel de escapade publicistice, rare şi acelea, făcute la iniţiativa vreunuia dintre ei. Ne irita faptul că prietenii săi fac tot ce pot ca să iasă în faţă, la bătaie, iar el e lăsat de-o parte ca şi cum ar fi fost copilul lor de mingi. Îi reproşam lipsa de combativitate, însă el nu era în stare să înţeleagă, nu-l interesau ierarhiile literare, succesul şi faima. Trecea de la agonie la extaz cu o discreţie cromozomică. Tricota cuvinte într-o limbă primenită, revigora latenţa scrierii. Vorbea în cuvinte, ca să zic aşa. Revin la prietenii şi “prietenii” lui Gică Ene. Prin preajma sa se învârtea mai tot timpul un anume Dorel Istrate. Aşa l-am pomenit, ca un fel de umbră a acestuia. Chiar dacă se născuse în acelaşi sat cu mine (mai bine zis în maternitatea din satul meu, pentru că, de fapt, părinţii săi locuiau într-un sat vechin, Galbenu, care aparţinea de judeţul Brăila), nu l-am cunoscut decât târziu, când eu aveam peste 20 de ani şi debutasem cu versuri în revista “Familia” , girat de cunoscutul critic literar Al. Cistelecan. Eram acasă, la ai mei, când m-am pomenit cu el în curte. Un tip cu tupeu, vizibil atins de grandomanie. Nu ne-am înţeles niciodată prea bine, instinctual, nu am avut încredere în el niciodată, iar ceea ce am avut de spus i-am spus direct în faţă. Timp de peste 3 decenii drumurile ni s-au intersectat întâmplător. A lucrat prin diverse redacţii, inclusiv prin Buzău, însă niciodată nu am fost colegi în vreuna. În prezent e prin Bucureşti, prin învăţământ sau tot prin vreo redacţie sau televiziune, căci şi-a schimbat foarte des locul de muncă. Nu vreau să insinuez nimic, las lucrurile exact aşa cum sunt ele ordonate în mintea mea, fără a coborâ în subiectivism această relatare. Acest Istrate a fost în casa mea. Am fost şi eu în casa lui, ba chiar, când a plecat din oraş, l-am ajutat să care mobilierul, dacă nu mă înşel, împreună cu poetul Nistor Tănăsescu încărcând un camion destul de mare. Dorelul nostru a făcut parte din anturaj, nelipsind de la multe întruniri literare şi, mai ales, de la câte un şpriţ, unde, fireşte, toţi eram slobozi la gură. Gică îl tolera în preajma sa, ca pe un fel de “calfă textualistă”. După 1989, am citit, în România literară, într-un articol semnat de Viorel Padina, că Dorel ar fi făcut nişte lucruri mizerabile. L-am întrebat în nenumărate rânduri dacă e adevărată acuzaţia poetului Padina. Întotdeauna s-a eschivat, dând-o din una în alta. În fine, iată, acum, după atâta amar de vreme, tot scotocind printr-un trecut literar trăit mai mult sau mai puţin la grămadă, aşa cum convenea fostului regim, descopăr nişte treburi mai concrete. Viorel Padina, pe numele său din acte Viorel Abălaru, şi-a văzut dosarul de urmărire informativă şi, uluitor, în paginile acestuia a găsit şi câte ceva din “opera” secretizată a Dorelului. Primele referiri la cei care i-au făcut rău le-am găsit în interviul dat lui Mircea Mihăieş, în nr. 8/2006 – un dialog prea interesant pentru a-l fragmenta, drept pentru care am hotărât să-l redau în întregime, cât de curând. Insist asupra unor întâmplări, pentru că, în principiu, eu însumi vreau să înţeleg ce se întâmpla cu noi în acea perioadă, din realităţile căreia, din nepăsare, din neştiinţă, din teamă şi din multe alte motive, constat abia acum, nu am ştiut sau nu am putut să înţelegem nici măcar partea noastră de viaţă trăită la grămadă, după legile golite de omenie şi standarde civilizatorii ale unui sistem distructiv, perfecţionat din mers, dus până dincolo de imaginaţia celor mai rele creaturi ale iadului . Am plecat de la Colocviul de literatură de la Buzău, din 1982, însă, pe parcurs, ramificaţiile acestei documentări mi-au stârnit curiozitatea şi dorinţa de a percepe în amănunt cum funcţionau mecanismele Securităţii, cum gândeau şi cum se comportau securiştii şi turnătorii, până unde putea merge ticăloşia unora dintre semeni, mai ales că, acum, când fac ochii mari, simt o enormă frustrare ştiind cât de mult timp din viaţa mea unică mi-a fost răpit de indivizi pe care i-am crezut prieteni şi în faţa cărora, uneori, cu o inocenţă vecină cu prostia, am vorbit vrute şi nevrute, convins că, până şi un simplu bună ziua, dat unui cunoscut, pe stradă, are o anumită încărcătură intimă şi o anumită moralitate. Recunosc atracţia irezistibilă de a face lumină în propriul meu trecut, despre care credeam că ştiu totul, neavând ideie că acest trecut nu înseamnă doar viaţa mea, ci şi aceea a “echipei cu care am trecut prin viaţă” – cum foarte plastic şi sugestiv se exprima deseori unul dintre mulţii turnători pe care tocmai i-am dibuit în ultima vreme, bănuielile de atunci devenind acum certitudini care îmi produc o greaţă vitală!  Cum să nu râmâi perplecs când descoperi cum, în urmă cu 32 de ani, un anume Dorel, pe care îl credeai, cât de cât, amic, şi cu care erai convins că împarţi anumite convingeri literare, dădea pedante informări, „textualiza” la organele de represiune ale vremii? Cu această ocazie, reanalizând comportamentul unora din „echipa cu care am trecut prin viaţă” , completând acest puzzle, ale cărui piese abia acum le pot pune la locul potrivit,  simt o extraordinară eliberare de sub presiunea unui comportament de rutină, diplomatic chiar, la care, inevitabil, în lipsa unor motive serioase de a mă purta altfel, apelam în fiecare zi trăită printre aceste respingătoare creaturi. Nu am ştiut ce înseamnă  exigenţa morală. M-am lăsat înconjurat de farisei. Până în ziua în care, unul dintre ei, mi-a făcut un rău iremediabil, ireversibil, plastografiind o adeverinţă CNSAS, împrăştiind internetul cu această mizerie,despre care CNSAS, la solicitarea avocatului meu, a recunoscut că e un fals şi cam atât, fără a se sesiza şi a lua măsurile ce se cuvin în asemenea situaţii. Faptul că, la scurt timp, acelaşi CNSAS, culmea, la solicitarea unui fost securist, mi-a trimis o adeverinţă originală, din care rezultă că nu am colaborat în nici un fel cu Securitatea, nu mă mai încălzeşte cu nimic. Acum nu vreau decât să fac lumină totală în viaţa mea trăită onest şi cu gândul la Cel de Sus, să cotrobăi cu răbdare într-un întuneric pe care nici măcar nu mi-am imaginat vreodată că ar fi  putut exista. Curată revelaţie! La începutul anului 2014 am fost aproape de plecarea definitivă dintre cei vii. Pe 15 ianuarie, chiar în  ziua aniversară a naşterii lui Eminescu,  trebuia să fiu operat. O operaţie fără prea mari şanse de reuşită, chiar dacă nu sufeream de vreo boală incurabilă. Operaţia a fost amânată pentru a doua zi. Câteva luni după aceea nu am putut înţelege cum şi de ce m-am întors din drumul spre care deja păşişem cu o seninătate exasperantă pentru copiii mei. Ştiam că mă pot înfăţişa cu capul sus la Judecata de Apoi. Acum, cu fiecare zi care trece, înţeleg că timpul care mi-a mai rămas trebuie dedicat unor evocări exhaustive a tot ceea ce am trăit lipsind din propriul meu eu, inconştient de răul calificat în care am respirat chiar şi în momente de false bucurii oferite de cei din jur. Muream cu o imagine urâtă, făcută în laboratoarele încă active ale fostei Securităţi, de către poliţia politică actuală, fără ca posteritatea, în cazul în care ar fi fost interesată, să ştie măcar o parte din adevărurile vieţii mele trăite într-o decenţă firească, fără nimic strident, fără să fi făcut vreodată vreun rău cuiva, dimpotrivă. Operaţia de care aminteam mai sus a durat peste 4 ore. Am fost anesteziat. Nu mi s-a scos din corp niciun organ, chiar dacă, ciudată treabă, m-am internat cu mari probleme la fiere, ficat și pancreas. O boală bruscă, galopantă. Parcă aș fi fost otrăvit. Nu ştiu nimic din timpul operației. Îmi lipsesc şi aceste patru ore din viaţă, nu numai ceea ce nu am conștientizat de-a lungul anilor. M-am trezit într-o altă dimensiune a timpului. Totul e neschimbat, doar eu sunt altul. Parcă mi s-ar fi dublat vârsta. Nu e vorba despre bătrâneţe (am doar…58 de ani), ci de o stare precisă – un discernământ la care nu am ştiut că pot avea acces aproape total. Mă simt ca un robot care nu are alt scop decât distrugerea răului. Un robot care resetează toate sentimentele umane. Vreau să știu tot răul invizibil pe care mi l-au făcut cei ce mi s-au furișat în suflet.
                                                                                                          
Ps:
În continuare, pentru a arăta cât de mizerabilă putea fi lumea literară autohtonă, referitor la acel Dorel, trăitor bine mersi şi prin preajma mea, reproduc un fragment consistent, semnificativ dintr-un text al lui Viorel Padina, publicat pe blogul său, pe 23 septembrie 2010, intitulat “Povestea lui Ave (2) – apar primii comilitoni & cântăreţi”:
„Luni, 6 octombrie 1980, orele 20,30 trecute fix, n’aşa? am intrat în incinta Casei Studenţilor din Bucureşti (fostă “Grigore Preoteasa”, de pe Plevnei, în spatele Operei Române – vezi foto din headerul topicului), cu gândul sa tatonez printre membrii Cenaclului de Luni (1) Am aflat însă că şedinţa din seara aceea a cenaclului se contramandase (din nu ştiu ce motiv), sau cel puţin aşa am înteles eu de la un lunedist pe care îl contactasem în prealabil (acum îmi amintesc că “lunedistul” fusese chiar N.Manolescu, care mi-a spus la telefon că el e bolnav, dar că ăsta nu e un motiv ca să nu ţinem cenaclul, dacă vrem – avp), lucru de care bucureştenii grupului aveau cunoştiinţă, probabil, aşa că, desi am mai aşteptat vreo jumătate de oră, n-a mai venit nici un cenaclist important, în afara celor câţiva din caracudă, pe care-i găsisem deja acolo. Printre aceştia, l-am recunoscut şi pe unul, Istrate, un tip cu care nu vorbisem absolut niciodată până la data aia, dar care îmi plăcuse atunci când, la o ședință de Cenaclu, se referise (în premiera lunedistă) la textitatea “Poemului de oţel” şi debitase şi alte sagacităţi simpatice. Fără să stau prea mult pe gânduri, am extras din diplomatu’ de vinilin un exemplar al Apelului şi m-am prezentat cu el în faţa ipochimenului : “Istrate, fii atent ! Nu pune întrebări inutile ! Ia colea aceste hârtii, citeşte-le, vezi ce-i de făcut cu ele, dar mâine, 7 octombrie 80, orele 15 fix sau cand îţi convine, mi le aduci, semnate de tine sau ba, la ceas la Universitate, de acord ?”. Uluit-amuzat, Istrate mi-a răspuns “Da !” , şi cu asta basta… (2) Pe urmă, a venit amicu’ Romulus Brâncoveanu (universitarul şi politologul de azi), cenaclist de prima mana şi student (pe atunci) la Filosofie, la care am mas în noaptea aceea. Romică – aşa îi ziceau amicii – statea la gazdă, într-un spaţiu de 2/1, aşa că nu pot să-mi închipui cum dreak voi fi încăput io acolo, în afară de faptu că mai trebuia să intre şi el… oops  Bineînţeles că noaptea n-am făcut decât să întoarcem Apelu’ pe toate părţile  şi să evaluăm perspectivele acţiunii . Romulus era gata să parieze că nu voi gasi niciun nebun care să semneze, căci să nu uit a spune că el, atunci când l-am întrebat dacă merge cu mine, a refuzat îngrozit… oops.
mi
A doua zi, după ce ne-am vânturat câteva ceasuri prin oraş, iar apoi pe culuarele Filosofiei, am poposit, la orle 18 fix, la Madame Candrea (restaurantul scriitorilor). Aci ne-am întâlnit cu Angela Marinescu & Sergiu Filip (Paul Daian, cum se numeşte poetu ce face deliciul snobilimii de la bookfest-uri, cu cocoşu si goarna sa… – avp), pe care îi contactasem în prealabil prin telefon, şi ne-am aşezat la o masă chiar în mijlocul sălii.  La 19 şi un minut, constatând că Istrate al meu (pe care îl aşteptasem la ceas la Universitate, așa cum convenisem, în zadar) se află deja în mare întârziere, am scos din servietă primul exemplar al Apelului (semnat : Viorel Padina ) şi l-am înmânat poetissimei Angela M. : “Citeşte şi dă-l mai departe !”, i-am zis… oops  După ce a citit, Angela Marinescu mi-a cerut un pix şi a semnat !… Sergiu Filip, după ce a văzut şi el despre ce-i vorba, a vrut de asemenea să semneze, dar a fost oprit de Angela : “Tu nu !” (cică pentru că avea “legitimaţie” cu banderola rosie, de sonat…ups). Atenţia enoriaşilor de la bisericuţele literare din jur era deja fixată spre masa noastră, unde Angela Marinescu se străduia să-l convingă pe Sergiu Filip să NU semneze, iar Romulus Brâncoveanu nu ne scotea din aventurieri, sinucigaşi, nebuni etc., aproape în gura mare. Ne-am uitat în jur, să vedem la cine am mai putea apela. Trebuie să spun, de altfel, că bomba era plină ochi de scriitori contemporani, inclusiv de mulţi dintre cei ce astăzi sunt glorificaţi ca victime, n’aşa? ale ceauşeştilor (Fănuş Neagu, Dinescu şi gaşca erau de faţă, evident), dar care pe vremea aia, deoarece încă nu-şi descoperiseră vâna decembristă, se supuneau supliciului de a publica, nefericiţii, cărţi după cărţi, iar ca să-şi exorcizeze stressu enorm indus de Cabinetu Doi , dădeau cu undiţa, străveri întregi, în balta de la Mogosoaia (unde se afla una dintre Casele de Odihnă ale Scriitorilor). “Uite colo un tip – ne-a zis Angela -, mă duc la el !” N-am reţinut cum îl chema pe ins (era redactor la Contemporanul, par-mi-se) (3), dar dupa un timp a venit cu Angela Marinescu la masa noastra şi mi s-a adresat : “Dle, chestia îmi place, dar ce garanţie am că va ajunge dincolo ?”. “Dle, i-am raspuns, înţepat, chestia e daca semnezi ori nu, restu’ nu te priveşte pe dta !”. “In acest caz, nu semnez !” a replicat omu, iar în timp ce se ridica a adăugat : “Păcat, ţi-aş fi putut aduce şi alte semnături serioase !”. “Nu-i nimic !” i-am zâmbit… Angela Marinescu s-a arătat excedată de modul în care îi respinsesem protejatu’. “Si apoi – s-a răstit poeta la mine -, dacă tot ne vei fi lider, nu crezi că ar trebui să te tunzi, c’aşa nici nu se ştie ce sex ai…?”.
Atunci l-am zărit ceva mai încolo pe Eugen Suciu, un băiat ce tocmai scosese o primă carte de succes şi în care însuşi Ion Caraion văzuse o posibilă traiectorie a Poetului… (4) ; îl cunoşteam pe Suciu de la inevitabilul Cenaclu de Luni, unde apăruse de câteva ori în compania Angelei Marinescu (dar acum erau certaţi, înţelesesem). Am luat Apelul, m-am dus la Suciu, l-am bătut pe umar şi i-am zis : “Ia citeste !”. “Eroare!” m-a întâmpinat Angela M., când am revenit. “Las’ pe mine!” am zâmbit. Trăgând cu ochiu’ spre masa lui Suciu, am văzut că toţi cei de acolo ( Dan Arsenie, Petru Romosan şi prietena lui Suciu, pe care nu ştiu cum o chema) citeau Apelul… Dupa 10 minute, m-am dus la Suciu, iar acesta mi-a întins textul peste umăr, fără măcar să se întoarcă : îl semnase ! “Extraordinar!” a murmurat Angela, iar Sergiu : “Asta da semnătură !” şi a semnat şi el (Angela n-a mai zis nimic…). Am certitudinea că in acel moment jumate din bombă (şi erau poate şi 50 de inşi acolo) bănuia deja ce se întâmplă… M-am întors c-un zâmbet larg către Romulus : “Tu ce mai aştepţi ?”, la care Brâncoveanu s-a ridicat înfrigurat, dar imediat s-a aşezat : “Sunteţi nebuni !” a exclamat, privindu-ne înveselit şi speriat…
Cei patru de la masa lui Suciu ieşiseră şi ne-am luat după ei. Ne-am oprit alaturi, la restaurantul Podgoria, pentru sfat (5). Angela Marinescu (aparent fără nici o pricină) era însă pornită rău pe mine. Nu stiu ce naiba i-am zis la un moment dat lui Sergiu, căci poeta, ca o leoaică, mi-a sărit în cap cu un set de cuvinte indescriptibile… ups. Mi-a cerut să-i sterg “imediat” de pe listă, pe ea şi pe amantu-său (Sergiu) ; acesta însă îmi făcea semn cu ochiu’ ca să n-o bag în seamă… La masa noastră a venit la un moment dat Tudor George, faimosu’ “Ahoe”, pe care îl lăsasem la Madame Candrea strigându-şi sloganu’ de pomină (“Ahoe!) şi alte lozinci anticeauşiste în gura mare, suit burlesc pe mese, dar evident că nimeni su se speria de aiaste strigări înfricoşătoare, fiindcă, se pare, toţi ştiau că tipu era un provocator… Sosind la masa noastra, Ahoe s-a prezentat zgomotos şi teatral, atrâgând atenţia contrariată a întregului local, apoi s-a întors expres către mine : “Domnul ? – zice -, n-am reţinut numele… !” “Lasă, i-am replicat, nu conteaza… Noi ştim că tu eşti Ahoe, şi cu asta basta.” “Domnu’ – zice – arată ca un nobil indian furios… !” Atunci ne-am ridicat să plecăm. Spre ieşire (dar aflându-ne încă în local), Eugen Suciu s-a izbit deodata de un tip, pe care l-a înşfăcat una-doua de guler şi i-a strigat : “Ce vrei, bă, securist împuţit ?! Aţi şi aflat ?!”, dar, la intervenţia lui Romoşan şi Arsenie, l-a lăsat în pace. Omu’ (că o fi fost sau nu securist, habar n-am) rămăsese ca şi blocat!… Am profitat de învălmăşeală şi i-am pasat diplomatu lui Romulus Brâncoveanu, şoptindu-i: “Fugi acasă! Ne întâlnim mâine, la 7, la Drept, în faţa bufetului !”. Romulus a luat geanta şi a tulit-o, iar eu, Suciu, prietena acestuia, Arsenie şi Romoşan am pornit-o din nou spre Casa Scriitorilor, în timp ce Angela şi Sergiu s-au retras discret… Spiritele erau încinse. (2) Iată cum descrie Istrate însuşi evenimentu, în denunţul pe care l-a făcut ad-hoc, ca orişice cetăţean vigilent… (curios că pe cetăţeanu ista fetele de la CNSAS nu l-au anonimizat…oops)”.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*