Veneţia moare, …Trăiască Veneţia!

05.05.14 by

Veneţia moare,  …Trăiască Veneţia!

if012-a-casa-muzeu-Carlo-Goldoni

if001-a

if001-b-regele

if002-a

if002-b

if002-f

if003-a-cautand-masca-potrivita

if004-a

if004-b-masti-pictate

if005-a

if005-b

if005-c

if005d-usa-de-biserica

if006-ambulanta

if006-b

if007-Il-Gazzettino-d

if008-bazilica-di-San-Marco

if009-in-aula-universitatii-din-Padova

if010-a-piata-san-Marco-vazuta-de-peste-canal

if010-b-piata-san-Marco..

if010-c

if011-inocenta-copiilor-(scoala-elementara-SUORE-SALESIE)-e-contagioasaEdiţia 2014 a Carnavalului de la Veneţia, 15 februarie – 4 martie, a avut genericul „wonder and fantasy nature“, sugerându-ne, într-o traducere liberă, să nu încetăm a ne mira de natura fantastică din noi înşine şi din afara noastră… O misiune dificilă pentru cei care, deşi pe undeva şi-o doresc, au uitat să mai fie copii şi să se copilărească… Este o dramă, şi nu e numai a noastră a românilor.
if001-b-regele
Aveam să o văd – să o citesc ca într-o oglindă! – pe chipurile celor veniţi la carnaval. Cine mai ştie cât de lung şi anevoios şi plin de obstacole e drumul înapoi către inocenţa pierdută?!…
Fără să învăţ nimic din eşecurile propriei vieţi, mereu o iau de la capăt… şi, în pofida dificultăţilor, fac o altă şi altă încercare… De această dată, provocarea – mare provocare – s-a numit Veneţia …în şi după Carnaval… Ar fi fost relativ simplu să-mi propun să ajung, să văd, să ascult, să pipăi şi să urlu: Este! Eu, însă, mi-am propus altceva: să ajung acolo unde s-a născut Carnavalul, unde se fac/s-au făcut cu adevărat cărţile. Nu ştiam care ar putea fi acel loc şi nici nu aveam de unde şi cum să aflu care va fi călăuza… Urma să descopăr pas cu pas propriul meu drum…
Ochii celorlalţi pot fi şi ai noştri
Ploua când am ajuns. Abia coborâsem dintr-un autobuz care mă adusese din Mestre; costurile uriaşe din Veneţia mă determinaseră să caut un loc de cazare în apropiere. Bătea şi vântul… Mi-ar fi trebuit mai multe mâini, una să-mi ţină umbrela, una pentru aparatul de fotografiat, alta să-mi şteargă ochelarii de picăturile de apă… Autobuzele dinspre Mestre şi celelalte localităţi de pe zona continentală veneau pline şi plecau goale, unul după altul… Într-un mic părculeţ, o duzină de chioşcuri, care expuneau măşti, erau asaltate de noii veniţi.Vizate erau cizmele, unele înalte până la şolduri… şi pelerinele. M-am aşezat la o coadă, să-mi cumpăr o pelerină… În faţa mea, un grup de francezi – mamă şi tată, fată şi ginere, un nepot de 7 – 8 anişori, un fel de „domnu’ Goe“ – se ciondăneau, căutând să ajungă la un punct de vedere comun… Cum să-i împaci pe toţi?! Urmărind discuţiile lor (şi ei aveau de gând să meargă pe jos până în Piaţa San Marco, destinaţia finală pentru cei care continuau să coboare, la pachet, din autobuze şi autocare ticsite de turişti), am găsit şi ideea salvatoare: „mă voi ţine în preajma lor “. … Vedem şi cu ochii noştri, vedem şi prin ochii celorlalţi, chiar şi când nu ne dăm seama de acest lucru…
Câteva ore bune, am mers în zig-zag, pe străduţe înguste, tăiate pe alocuri de canale … Bunicul francez întrebase un gondolier cât i-ar costa o plimbare… „80 de euro de persoană pentru 40 de minunte. Doriţi?! Vă pot duce până la Piaţa San Marco. E cea mai frumoasă. Pentru încă 25 de euro, vă trec şi pe sub Podul îndrăgostiţilor. Altfel, n-aveţi nici o şansă să-l vedeţi, decât dacă plătiţi intrarea în Palatul Dogilor; vizitarea muzeului include şi închisoarea de peste canal, şi trecerea pe pod…” Am auzit un “nu, mulţumesc“, scurt, şi o palmă apoi, după ceafa micuţului Goe, preventiv, înainte să înceapă iar să plângă… „Mă surprinde, zic eu către ei, nu văd decât chinezi în gondole… De unde or avea bani?!…“ „Nu vă faceţi griji, îmi răspunde ginerele… Cei care se plimbă acum cu gondola sau îi vedeţi căscând gura pe la toate vitrinele, sunt sponsorizaţi de guvernul lor… Peste doi, trei ani, o să-i regăsiţi în Veneţia, proprietari de magazine sau iniţiatori de afaceri. Ei ştiu ce vor…“
M-am retras din dialog, chipurile preocupat dintr-o dată de peisaj… Prezenţa mea i-ar fi făcut să fie mai puţin naturali… şi astfel mi-aş fi stricat propria „jucărie“… Şi nici nu aveam dispoziţie pentru aşa ceva. De altfel, curând i-am şi pierdut din vedere… Ideea iniţială se dovedise greşiţă. Privind prin ochii celorlalţi, îi închizi pe ai tăi…
Intrasem într-un labirint de străduţe înguste, unele abia cât să lase loc pentru două persoane să treacă una pe lângă cealaltă… La fiecare pas, se deschidea în faţa ochilor, alt peisaj, alte detalii se impuneau a fi fixate …pentru când voi avea timp de ele (altă utopie a mea şi nu numai a mea: ce nu poţi acum, rareori vei mai avea şansa să faci!)… Mă opream din loc în loc să fotografiez… Nu mai aveam nici o grijă. Cât timp însoţisem grupul de francezi, ajunsesem să le învăţ ticurile, aş fi putut pune pariu la ce flecuşteţe se va opri bunica sau la care vitrine va începe să se smiorcăie nepotul, dornic ba de o jucărie, ba de o gogoaşă pufoasă sau chiar de o mască de carnaval… Vitrinele, magazinele deschise, acolo unde străzile erau ceva mai largi, ofereau tot ce ţi-ai fi putut dori…Bijuterii, cărţi de joc, dulciuri, papetărie, costume, articole de pescuit, electronice, cosmetice, sticle cu vinuri celebre, îmbrăcate în frac ori pe jumătate ascunse sub câte o mască, doar cât să trezească dorinţe,mezeluri şi brânzeturi, măsline din Grecia şi Spania, cu acelaşi preţ, zaruri din sticlă de Murano, sucuri în ambalaje reproducând forma Italiei, cercei şi inele, flori, oglinzi, veselă, magneţi, arbori de sticlă şi păpuşi din porţelan, reprezentând personaje din cărţi celebre, motani, câte unul cu lornion, încălţaţi sau desculţi, flori, manioc, portocale, gondole miniaturale şi gondolieri de tinchea, ridichi şi salată, lenjerie intimă sau rochii fastuos împodobite, amintind de vremurile de glorie ale Veneţiei… Idei întrupate, vizând turiştii, determinându-i să se oprească, grupaţi sau singuri în faţa vitrinelor, să cumpere… Şi peste tot măşti, măşti şi iar măşti… începând de la 20 – 30 de euro, până la cele elaborate, unele chiar opere de artă… al căror preţ atingea sute de euro… Şi, peste tot, idei, începând cu aranjarea vitrinelor şi cu depozitarea produselor în interiorul magazinelor, spaţiile mici obligându-i să caute rezolvări… Mutându-mi brusc privirile de la vitrine pe străduţe, mi se părea că toate acele obiecte şi măşti s-au reîntrupat într-o curgere colorată diversă: francezi şi germani, localnici, adulţi şi tineri, căţei mici şi chinezi mici, ruşi, polonezi, belgieni, americani, austrieci, români… N-au lipsit nici episoadele bizare… Alături de un grup, vămuit – grupul, nu eu! – de un cerşetor în blugi, intrasem în bazilica Santa Lucia… La ieşire, fiind singur, am fost abordat iarăşi, în română: „Dă-mi şi mie, bre, un euro… să-mi cumpăr o bucată de pâine!“ „De unde…?! Un euro este intrarea la o toaletă!…“ Şi în timp ce mă îndepărtam, fără să mai mă uit înapoi, aud, din gura cerşetorului, plecat cine ştie de când din ţară: „Voi, românii, sunteţi calici… Faceţi România de râs!…“
O informaţie oficială, regăsită şi printr-un calcul propriu, pornind de la densitatea trecătorilor pe străduţele Veneţiei şi în Piaţa San Marco, pline ochi de dimineaţă până seara, aproximează o cifră incredibilă: în cele 18 zile de carnaval au trecut prin Veneţia aproape 18 milioane de oameni, veniţi din toate colţurile lumii. „Pradă mercantilismului“, observa Giorgio Spiller, un artist plastic celebru, „ceea ce ajută Veneţia să trăiască, de fapt o omoară…“ Traficul uriaş de persoane şi kitsch-ul corodează lent, ireversibil, mai rău decât apa mării şi valurile, o cultură şi o istorie incredibile la vremea lor…
Pe o străduţă, tocmai mă rătăcisem şi căutam să revin la puhoaiele de lume ce afluiau spre acelaşi punct terminus, surprind, alături de alte două măşti, o prinţesă, vorbind la telefon, furată de convorbire… Actori, zeci, poate sute, plătiţi de organizatori, cu măşti şi îmbrăcaţi în costume de epocă, erau pe străzi, pozând … oricine se putea fotografia alături de o mască.
Sub vraja măştilor-actori de pe străduţe, m-am eliberat cât de cât de ispita vitrinelor şi a ideilor prezente în spatele obiectelor expuse… Pentru un timp, ploaia s-a oprit. Mi-am ridicat ochii spre cer… Arbori sunt puţini, ici colo prin câte o curte, umbrind în zile cu soare, ghizdurile vreunei fântâni secată de cine ştie când… Vegetaţia creşte însă pe ziduri, o vezi în ghivece aşezate pe balconaşe înguste ori, întrezărite printre obloanele deschise, în ferestre… Plăci groase de de oţel sunt ancorate în şuruburi în zidurile clădirilor… Caut să le ating şi nu simt nici o diferenţă de temperatură între oţel şi cărămidă… O străduţă, ce părea decupată din tabloul unui pictor, mă atrăsese ca un magnet… M-am sprijinit de perete şi am reglat aparatul să pot fotografia rufele întinse la uscat pe deasupra unui balconaş… Din fereastra deschisă, o femeie cu voce de candelă, m-a strigat, într-o engleză stricată: „Domnule, urcă!…” Abia atunci am văzut că străduţa se înfunda… M-am îndepărtat ca de o nălucire… Din spatele meu, auzeam aceeaşi chemare, repetată, şi-apoi, ca într-un vis: „(…) Nu poţi cunoaşte Veneţia doar umblând pe străzi. Trebuie să pătrunzi în interior!…“
„Suntem …sub acoperire!“
Nu era greu să ajungi în Piaţa San Marco, greu era să-ţi cunoşti adevăratele motive ori să le ţii în frâu şi să nu întârzii pe drum. Să nu rătăceşti calea. Însă cine avea timp să despice firul gândurilor?! Toată acea puzderie de lume curgea continuu către punctul central de atracţie… Puţini cei care se opreau să admire ori să fotografieze arhitectura clădirilor locuite, ale căror uşi dădeau direct spre apa canalelor sau farmecul policrom al desuurilor întinse la uscat pe sfori, culisând între scripeţi fixaţi în pereţii mâncaţi de igrasie. În răstimpuri, masa aceea imensă de oameni, fluidă, vorbind toate limbile pământului, se poticnea ici şi colo… aşteptând răbdătoare pe cei opriţi în mijlocul străzii sau în arcada unei porţi sau uşi de intrare, căutând să fotografieze un cadru inedit…
– Un agent, un agent!… strigă un copil, entuziasmat brusc, către cei care-l însoţeau…
Şi eu şi alte câteva zeci de personaje dotate cu aparate foto, ne-am îndreptat privirile în aceeaşi clipă, pe direcţia indicată de mâna copilului…
if007-Il-Gazzettino-d
Ascuns sub o pălărie de culoare închisă şi în spatele unor ochelari fumurii, bărbatul – prototipul agentului secret de prin filmele de spionaj – ţinea cu mâinile înmănuşate un număr din Il Gazzettino VENEZIA MESTRE, de sâmbătă, 15 februarie 2014, prima zi a Carnavalului… Doi ochi, decupaţi într-o imagine aflată în partea de sus tabloidului, reprezentând mulţimea de turişti adunaţi din toată lumea în Piaţa San Marco –lăsa privitorilor cale liberă către titlurile mari din prima pagină… Am aşteptat să se stingă bâzâitul blitz-urilor şi m-am apropiat de mască, să o pot fotografia de aproape… Şi-a pus, pe sub ziar, un deget la gură, închipuind un fel de „Ssst!…“ şi mi-a spus, complice, cât să-l aud doar eu, într-o română „precum Ozana cea limpede şi frumos curgătoare“: „Salut, colega! Suntem sub acoperire!…“
Piaţa San Marco nu este capătul drumului
În ziua următoare, recepţionerul de la hotel mi-a oferit o hartă a Veneţiei şi un pont: un tichet de 18 euro, valabil timp de 12 ore, cu ajutorul căruia puteam călători cu atobuzul, până la intrarea în oraş şi apoi cu vaporeto, fie pe Canal Grande, fie oriunde către celelalte destinaţii turistice apropiate Veneţiei… Aveam libertatea de a alege… Am ajuns chiar şi la Murano, unde, pornind de la o idee spontană, am intrat pentru o documentare într-un atelier de prelucrare a sticlei, celebra sticlă de Murano, unde, cel puţin aşa e legenda, n-a pus niciodată piciorul un jurnalist. Altă poveste, un punct de sprijin exterior, alte vise şi altfel de dorinţe împlinite, aducându-mă într-un mod neaşteptat mai aproape de de mine însumi, de ţinta acestei călătorii.
Dacă în prima zi rătăcisem prin labirintul de străduţe pietonale din zona centrală apropiindu-mă şi depărtându-mă de Piaţa San Marco, precum un electron de nucleul lui, în a doua zi pot spune că mi-am umplut sufletul cu poezia Veneţiei, văzută de pe pe apă… N-am înţeles până să merg la Veneţia câtă nevoie avem de poezie… Pe străzi, prin faţa magazinelor mari şi mici, puteai să citeşti pe chipurile celor din jur dorinţe, o anume foame, unori de un grotesc evident, de a cumpăra, de a avea, de a aduna mici flecuşteţe şi a le duce înapoi în ţară, dovadă şi motiv de mândrie în faţa celorlalţi: „Vedeţi, …am fost la Veneţia!” Pe vaporaş însă, nu mai puteai să cumperi nimic… Deşi erau pline ochi cu turişti, fiecare era în felul lui singur, cu ochii lipiţi de spectacolul desfăşurat al arhitecturii faţadelor – palate, hoteluri, bazilici… O pădure de clădiri, crescând din apă!… Te şi miri cum de rezistă de amar de ani… Şi nici una nu are canaf roşu să nu fie deochiată!…
A fost odată ca niciodată…
Istoria oraşului se pierde în negura vremurilor… Înaintea erei creştine, în insulele mlăştinoase din lagună, puţin ospitaliere, s-ar fi adăpostit fugari din oraşele Imperiului Roman, să scape din calea invaziilor germanice şi hunice… Abia prin secolul VI, actualul teritoriu al Veneţiei a intrat sub dominaţie bizantină, influenţa acestei îndelungate stăpâniri regăsindu-se în arhitectura oraşului… În secolul IX, comunităţile se reunesc într-un oraş-stat, o republică maritimă, sporind treptat în bogăţie şi importanţă. În anul 828, ca să întărească prestigiul oraşului, s-au adus moaştele Sfântului Evanghelist Marcu (din câte se spune, furate din Alexandria) şi aşezate în bazilica înălţată în cinstea lui, San Marco devenind astfel principalul patron religios al oraşului. Aşa încât, din aproape în aproape, Veneţia devenise cel mai prosper oraş al Europei, celebră pentru flota şi armata sa şi deopotrivă pentru spiritul progresist, cultivarea artelor şi toleranţa religioasă… Era condusă de un doge, ales pe viaţă, şi de un consiliu… Istoria Veneţiei este un adevărat tratat de supravieţuire. Lipsiţi de pământ, au învăţat să se folosească de mare, dezvoltându-şi navigaţia şi comerţul. Era singura poartă prin care bogăţiile Asiei pătrundeau în Europa… Flota Veneţiei, la sfârşitul secolului XIII, număra 3000 de vase mari. Aici soseau cele mai scumpe mărfuri – mătase, mirodenii şi obiecte de artă – aduse din Asia cu ajutorul caravanelor, dând şansa neguţătorilor veneţieni să pătrundă ca invitaţi de onoare în toate curţile imperiale ale Europei. Prin secolul XV a început declinul. Când oştile otomane erau sub zidurile cetăţii Constantinopole, veneţienii au trimis o flotă în sprijinul celor asediaţi, atrăgându-şi declaraţia de război din partea sultanului Mehmet al II-lea… Au urmat pe neaşteptate şi alte două lovituri: în 1492, Cristofor Columb a descoperit America, deschizând cale către o nouă sursă de bogăţii şi oferind coroanei spaniole prilejul să-şi consolideze puterea comercială; în 1498, Vasco da Gama a descoperit drumul spre Indii… Spania, Portugalia şi Anglia au devenit noi puteri maritime, veneţienii pierzând competiţia, corăbiile lor nefiind capabile să înfrunte oceanele… şi nici să se angajeze în cucerirea unor colonii… Cultura, artele frumoase şi arhitectura clădirilor au rămas însă un port drapel al aşezărilor din laguna Veneţiei. N-ar fi însemnat mare lucru, dacă nu ar fi fost şi oamenii locului şi marea lor dragoste de viaţă, dublată de o fire mândră şi independentă, întreţinută şi de izolarea în care trăiseră secole de-a rândul.
if008-bazilica-di-San-Marco
Veneţia pe care noi o descoperim şi redescoperim astăzi poartă încă aura maeştrilor de odinioară… Este însă o lume obosită, epuizată, pradă mercantilismului modern şi kitsch-ului, măcinată, în ascuns şi la vedere, de timp şi de apă, de numărul uriaş de turişti ce-i încarcă străduţe şi pieţe, în căutarea confuză a nu ştiu ce… Este locul virtual şi real unde cele mai intime dorinţe, poate niciodată recunoscute, se întâlnesc cu dorinţele celorlalţi şi cu istoria… Privind oraşul de la bordul vaporaşului – acel vaporeto – năuc şi năucit, mă regăsesc captiv într-un labirint lăuntric pe care Veneţia abia dacă-l poate sugera…Am senzaţia că visez… şi mi-e teamă că mă voi trezi curând şi voi uita visul… şi uitându-l, nu voi mai ajunge niciodată la semnificaţiile lui… Flămând de tot ce văd, dornic să păstrez cât mai multe „amintiri”, declanşez în neştire aparatul de fotografiat: chipuri de oameni şi de clădiri, unele maiestuoase, altele măcinate de apă, coloane şi faţade , amintind de stiluri arhitecturale din epoci diferite, gondole şi bărci şi vaporaşe şi poduri … şi iar, unde nu te aştepţi, alte canale mai mici, brăzdând oraşul… E de ajuns să înaintezi un metru sau doi şi deja perspectiva este alta, mereu alta…
– Oare, cum se face aprovizionarea? În Veneţia nu sunt maşini… Nici n-ar avea cum să circule…, întrebase, în franceză, retoric… o mască de-aproape.
Şi tocmai atunci, în faţa noastră, ca din senin, apare o ambarcaţiune plină cu mărfuri… Pui o întrebare, în vorbe sau doar în gând, şi n-ai terminat bine şi-ţi răspunde Veneţia… Oriunde ai fi, oricum ai formula întrebarea, te aude… Pentru că Veneţia acesta se află în noi înşine, un fel de chip răsturnat în oglindă, răsărind din ape, imposibilă şi totuşi palpabilă, adevărată…
…Drumul ocolitor către Piaţa San Marco făcut în a treia zi a fost ca o spirală întortocheată, cu numeroase intrări în micile magazine, înghesuite cu produse, multe inutile. Un adevărat bazar… Şi totuşi, câte merită cu adevărat? Fiecare comerciant, mai ales dintre cei veniţi de la capătul lumii, s-a orientat mai înainte de a-şi deschide „afacerea” la ce-şi doreşte majoritatea cumpărătorilor… Vitrinele şi interioarele pot developa unui „cititor” atent chipul vizibil al dorinţelor celor mulţi… Sensul iniţial al carnavalului s-a pierdut… „Biserica – observa un artist întâlnit o zi mai târziu la Treviso – a relansat, prin secolele 17 – 18, carnavalul pentru a-şi spori autoritatea: câteva zile de iluzorie libertate pentru un an de supunere necondiţionată…“
Călăuza
După zile istovitoare, am adormit, trecând către lumea viselor… recitam, în vis, fragmente din poeziile lui Bacovia: „(…) tresar prin somn şi mi se pare/că n-am tras podul de la mal…” Am coborât, în acelaşi vis, pe o scară către partea de jos a casei, unde, într-o încăpere dreptunghiulară, cu o fântână de piatră în mijloc, zăresc către o latură, dincolo de un grilaj din fier forjat, cât să protejeze eventualii curioşi, un intrând dintr-un canal al Veneţiei… Aşteptam să vină în casă o gondolă şi să merg împreună cu Doamna Mea, la teatru! Urma să mi se joace o piesă… Am ajuns, într-un alt episod al visului, şi în sala aceea de teatru de epocă… Însă „teatrul” nu era teatru ci o aulă… Şi m-am trezit, în vis, repetând, în engleză, către o sală plină, întrebarea: „Pot să fac o fotografie?!…“ Profesorul le-a spus ceva studenţilor, toţi au început să râdă, unii privind către mine, ori ridicându-şi două degete, deschise simbolic, a victorie… Mi-am reamintit, încă din vis: cu o zi înainte fusesem la Padova şi în drum către casa Galileo Galilei, zărisem clădirea celebrei Universităţi… Am intrat… Şi cum văzusem menţionată aula, am luat-o pe scări, după direcţia indicată de săgeată, şi-am nimerit în plină desfăşurare a unui curs…
Acolo unde nu mai există nici o graniţă între vis şi realitate…
În ziua următoare, a VI-a, am fost la Treviso, o vreme un fel de pavăză a frontierei nordvestice a Republicii Veneţia…
Motivul alegerii fusese cât se poate de simplu… Un traducător în italiană, free lance, născut în România şi întâlnit în trenul spre Padova, îmi spusese că Treviso este oraşul unde a fost creată Tiramisu… Prăjitura mea preferată!… Motiv şi prilej de a face un drum până în oraş…
Şi-acolo, hălăduind pe străzi, am coborât la ecluze, atras de chipul unui personaj singuratic. N-aduce anul ce-aduce clipa!… Omul întâlnit fusese prin 1980 şi după aceea, ani la rând în comitetul de organizare al Carnavalului de la Veneţia…
„Pe atunci, mi-a mărturisit, se putea vorbi cu adevărat despre o renaştere culturală… Se montau piese de teatru în spiritul vremurilor de altădată, eu însumi am făcut costumele, invitam actori din toată lumea, regizori; l-am adus la Veneţia şi pe unul dintre discipolii lui Brecht…“
„De ce a derapat apoi către kitsch?!”
„Turismul împins la extrem, profiturile… Şi iată: aşa cum se desfăşoară acum, Carnavalul distruge Veneţia… Paradoxal, ceea ce ajută oraşul să trăiască, de fapt îi grăbeşte moartea…”
Într-o ţară străină, unde românii de regulă îi evită pe români, un artist pe care-l vezi prima dată, te invită la el acasă… într-o locuinţă, mai degrabă muzeu, operă de artă şi poveste… Curios cum se leagă lucrurile câteodată, prin ce fel de verigi… Plecasem spre Veneţia ca să scriu despre Carnaval şi am ajuns, într-o escapadă la Treviso, să-l găsesc pe unul dintre artiştii implicaţi cu aproape 35 de ani în urmă în redeschiderea acestui eveniment de anvergură… A intrat în conflict cu autorităţile.
„De ce aţi plecat?!…“
„Nu pot opri fenomenul şi nu doresc să particip la distrugerea unui mit al lumii…”
Şi-apoi a fost ziua a VII-a…
Între momentul predării camerei şi ora la care venea autocarul, aveam la dispoziţie 8 ore… De ajuns pentru a face un alt drum la Veneţia, de această dată după Carnaval… Am scăpat şi de grija bagajelor, lăsându-le la un magazin ţinut de o familie de români din Mestre… Altfel, urma să plătesc şi taxele, fie în gară, fie la hotel, şi nu erau mici. Relaxat acum, mi-am propus să-l mai întâlnesc pe românul din Craiova, care interpreta la vioară „Călugărul din vechiul schit”… Ştiam deja locuri, distanţe… Am pornit iarăşi, hoinar pe străduţele Veneţiei, după un gând de dragoste… Aproape de Piaţa San Polo m-am rătăcit… Doream să trec în cartierul Dorsoduro, către canalul Giudeca… Uitasem că toate curg şi nu putem trece de două ori prin acelaşi loc… şi că forţând destinul te poţi rătăci. Am deschis harta şi, undeva aproape de locul unde mă aflam, am reperat muzeul Carlo Goldoni… Odată ce restabilisem reperele, l-am găsit uşor… Taxa era acceptabilă… Am intrat fără nici un fel de idei preconcepute… În acel spaţiu magic, fascinat de ceea ce vedeam – apa canalului pătrundea în încăperea de la parter şi, dacă n-ar fi fost grilajul, te puteai urca în gondolă încă fiind în propria locuinţă, m-am oprit ca fulgerat. „Unde şi când am mai văzut imaginea?!…” M-am aşezat pe un scaun, aflat aproape, am privit încă o dată, atent, arcadele din cărămidă şi marmură care susţineau scara ce urca la etaj, acolo unde se afa muzeul propriu zis… Şi s-a făcut lumină… Visasem acea casă-muzeu, în urmă cu două nopţi, între drumul făcut la Padova şi cel către Treviso… Pentru mine, Veneţia se aşeza undeva în adânc, acolo unde nu mai exista nici o graniţă între vis şi realitate… M-am apucat să citesc la întâmplare din ghidul împrumutat de la casa de bilete… „În timpul vieţii lui Goldoni, oraşul putea conta pe 50 de teatre, care angajau autori, actori, cântăreţi, scenografi… Veneţia cunoscuse atunci o viaţă teatrală animată şi diversă… Clădirile teatrelor importante fuseseră complet renovate…”
Din interiorul acelei case, arhaice şi policrome, toate se vedeau altfel decât văzusem prins în vacarmul ultimelor zile de carnaval, de pe străzile înguste sau de pe Canal Grande… În sfârşit, călăuzit de poezie şi vis, ajunsesem …acasă!

Explicaţii fotografii:
001 a: O prinţesă vorbind la telefonul mobil!… Nici măcar în Carnaval nu ne putem desprinde de obligaţiile cotidiene…
001 b: Regele a murit, Trăiască Regele! (fără explicaţie scrisă, imaginea ar putea să intre, singură sau împreună cu / 008 bazilica di San Marco/ în alcătuirea titlului de reportaj: Veneţia moare, …Trăiască Veneţia! )
002, a, b, f: Clădiri şi ape… adică Poezie! Adică …Veneţia!…
003: Căutând o mască … sau un suvenir: 006, b
005, a, b, c, d…: Măştile, povestind pe limba lor despre vremuri apuse
006: Nici ambulanţele – evident, pe apă – nu lipsesc din peisaj!
007: (Fără comentarii, dacă e posibil, aproape de paragraful unde este prezentată masca)
008: Bazilica di San Marco
009: Un curs la Univrsitatea din Padova, întrerupt pentru a face o fotografie!…
010, a, b, c: Piaţa San Marco, văzută de lângă Santa Maria dela Salute
011: Chipul ascuns al speranţei: inocenţa contagioasă a copiilor, care se jucau în pauză în piaţeta de lângă şcoala elementară SUORE SALESIE
012 a: Parterul casei-muzeu Carlo Goldoni, pentru autor, punctul final al călătoriei: adică Acasă.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. lenus velea

    am citit rindurile si printre rinduri….imaginea creata reda in detaliu puzzle-ul orasului, eterogen si greu de prins in cuvinte de altfel…citind, parca te prinde dorul sa fugi de acasa….

  2. Iftimie Nesfântu

    Când am trimis acest text către directorul publicaţiei omniscop.ro, pornid de la experienţa unor texte mai vechi, am propus să fie postate fotografiile la sfârşitul textului, într-un vitrinaj (însoţite de scurte explicaţii)… Mai erau fireşte, cele câteva imagini incluse în text, cu un anume rol în construcţia „reportajului”, predominant vizual… Am primit şi confirmarea publicării… însoţită de scuze privind unele „stângăcii” în legătură cu structura paginii… Am deschis pagina, am citit-o, am recitit-o… “Stângăciile” despre care îmi vorbise directorul publicaţiei, nu erau de fapt stângăcii! E adevărat, rezoluţia fotografiilor postate este mică… Este însă necesar; la o rezoluţie mare, pagina s-ar fi deschis greu (în funcţie de performanţa dispozitivului folosit: PC, laptop…) Eu greşisem când am propus să fie plasate fotografiile la sfârşitul paginii!… Şi am văzut abia … după ce textul a fost postat…
    De ce spun asta?
    …La început au fost imaginile, selectate şi ele din multe alte imagini…
    Şi-apoi, revenind asupra unora, îndepărtându-le pe celelalte, s-au conturat, ca într-un puzzle (a se vedea şi comentariul postat) momente ale întâlnirii cu Veneţia, în şi după carnaval… La început nu a fost Cuvântul… Gândurile, chiar şi emoţiile trăite, re-trăite, vin mereu după… La început… au fost imaginile!… Şi, dacă e să căutăm, mai înainte de imagini, sunt poveştile despre Veneţia, cărţile şi revistele ilustrate, secvenţele din filme văzute cândva… Şi, fără să prindem de veste, visele, visurile… Vorbesc la plural acum… “Nu ştiu alţii cum sunt” însă, eu, unul, presupun că şi altora li se întâmplă la fel… Veneţia, aşa cum este astăzi, este „ţinută” de visele şi visurile oamenilor din toată lumea…
    Remarcasem într-un alt text publicat: „omul este deopotrivă şi în el şi în afara lui”… Întâlnirea cu oraşul ce pare să fi crescut din apele mării îmi confirmă gândul mai vechi: Veneţia este deopotrivă şi în ea însăşi şi în afara ei… Chiar şi incursiunile la Padova şi Treviso, locuri unde am regăsit Veneţia de dincolo de Veneţia… sprijină aceeaşi idee: că nimic din ce este viu nu “stă” doar în sine… ci în legături, văzute sau nevăzute, cu cele din jur, cu cele ce-au fost, cu cele ce urmează să fie… Dovadă, poate, şi acest reportaj… dovadă şi postarea pe această pagină din omniscop.ro… Undeva, cândva, în împrejurări istorice date, s-a născut un o entitate nouă – o lume… Şi „imaginea” ei se propagă, prin mijlocirea poveştilor, unde şi cum nici cu gândul nu gândeşti…

  3. brod

    splendid reportaj! a meritat şi drumul până acolo, şi osteneala şi… tot.
    eu am avut norocul să văd şi barcazul-dric şi pe cel care strânge gunoaiele. indiferent de specific, fiecare aşteaptă, cuminţi, la unul dintre semafoarele de la interescţia unor canaletto.

Leave a Comment

*