Uşa încuiată

17.05.14 by

Uşa încuiată

(…) Această poveste cu „uşa încuiată” a început, oricât ar fi de greu de crezut, la institutul unde lucra (domnul S). Se transferase ilegal, cu mult înainte de a termina stagiatura. Ştia bine ce şi cum făcuse şi, după ce nota de transfer lăsată la directorul Întreprinderii de Piese Radio şi Semiconductori – IPRS – Băneasa suportase un „Nu se aprobă”, apăsat, într-o singură zi, când nimeni nu se mai aştepta, apăruse pe aceeaşi „notă” un întreg cârnat de aprobări, începând cu semnătura directorului general Şandra, de la întreprinderea unde lucrase ca stagiar, continuând cu semnăturile unor directori şi jurişti din centrală şi apoi, sus de tot, în „capu’ la listă”, semnătura ministrului: „Da!”
Cu acel „Da!” l-a făcut pe directorul Institutului Oncologic Bucureşti să cadă pe spate:
– Tiii, boierule, da’ cum ai făcut aiastă treabă?
Să o fi spus un anonim, nu era cine ştie ce scofală… I-o spusese însă omul pe care îl venera… Şi era unul dintre cei mai longevivi directori… Membru OMS de faţadă şi – avea să afle abia târziu, din destăinuirile tovarăşilor către jurnaliştii publicaţiilor „libere şi independente” de după revoluţie – agent KGB! – el naviga de aproape 30 de ani printre cele mai influente personaje ale lumii politice din România… Aflat, înainte să-şi obţină transferul, în biroul Profesorului (toţi îi spuneau „Profesorul”), fusese martor la o vizită a Rabinului din acei ani… I se îngăduise, poate nu fără un motiv, să asiste şi el la acea întrevedere (nu s-a gândit că lucrurile puteau la fel de bine să fie regizate cu un scop anume)… În acea vizită la care a fost martor s-au întâmplat multe. Dintre toate însă, una nu avea să o uite. Încăperea în care directorul îşi avea biroul era imensă, cât două sau trei apartamente la un loc. Nu mai văzuse aşa ceva nici măcar la rectoratul universităţii sau la întreprinderea unde lucra… Se intra dinspre secretariat şi, odată ce ajungeai în încăpere, ţi se părea că ai nimerit într-o bibliotecă… Pe trei pereţi erau rafturi şi cărţi voluminoase, de medicină, filozofie, artă… Printre ele, aşezate cu gust, lucrări ale unor pictori celebri, mici statuete, sculpturi moderne… expuse fără să încarce, cu măsură, impresionând prin armonia interioară a acelui spaţiu ce amintea de un templu… Ferestrele mari, dinspre vest, dădeau către un balcon, desfăşurat pe toată lungimea camerei, unde adeseori profesorul îşi chema invitaţii să stea …”la aer”… Pe mijlocul camerei, în formă de T, un birou uriaş din lemn masiv de mahon, plin de cărţi, reviste, unele deschise, fişe, dosare, însemnări diverse, scrise cu mâna lui chiar de Profesor… aşezat de obicei către peretele opus secretariatului, pe un fotoliu din piele. De la intrare şi până la acel fotoliu erau mai bine de 10 metri… Nu evaluase niciodată distanţa, însă i se părea uriaşă… În timpul vizitei rabinului, el se mutase pe un scaun dintre cele aflate de o parte şi de alta a mesei lungi, ascultând conversaţia celor doi. O vreme au discutat în franceză, apoi în ebraică… Şi după ce au terminat, l-a văzut pe oaspete, retrăgându-se până la uşă, cu spatele… A fost realmente şocat. Nici n-a mai acordat atenţie celorlalte amănunte. Cât de obligat putea să-i fie rabinul încât să se retragă din faţa Profesorului, directorul unui institut medical, mergând cu spatele către uşă?!… De multe ori avea să se întoarcă la acel episod fără să poată găsi un răspuns mulţumitor. „Eu, unul, n-aş face niciodată aşa ceva…”, se gândea el în clipe de singurătate. Şi nu bănuia că tocmai în spatele acestui gând al lui, dacă mai săpa un pic, ar fi descoperit rădăcinile acelui gest… Fără să ştie de ce îşi reamintise o replică a lui Tagore: „cine închide uşa minciunii, lasă pe-afară şi adevărul…”. Nu văzuse însă asemănarea cu problema ce-l frământa… Şi, la urma urmei,de unde să le ştie un tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii, care-şi petrecuse tinereţea alergând între laboratoarele şi atelierele din Universitate şi sălile de lectură ale BCS (fosta Bibliotecă Centrală de Stat)?
Printre cele multe, neînţelese, venite de la Profesor, replici sugerând un anume substrat, peste care el trecuse în grabă, se afla şi acel apelativ, „Boierule!”, însoţit de şiretenia privirilor şi un gest abia schiţat de obedienţă… A simţit, a intuit mai degrabă, că acel cuvânt rostit avea literă mare! Aveau să curgă încă 15 ani, să se pună problema accesului la dosarele Securităţii, mult după evenimentele din decembrie 1989, când nevasta lui îi va aduce o veste bombă. Un personaj important din instituţia unde lucra ea, cunoscut drept fost om al Securităţii, o întrebase într-un moment prielnic: „Ce-ţi mai face Boierul?” „Nu ştiu la cine să mă gândesc…, a răspuns ea, nedumerită.” N-am nici un boier…” „Cum aşa? Păi, bărbatu-tău, nu se trage din familie de boieri?… Aşa îl botezaseră şi în dosarul întocmit la Securitate. Vreţi să mă faceţi să cred că nu ştiaţi?!…” „Nu, habar n-am avut… Părinţii soţului au fost ţărani amărâţi ca şi ai mei…” „Boieri scăpătaţi, vreţi să spuneţi… Eu sunt om bătrân şi ştiu multe. …Da’, oricum, vă cred. Cum să nu vă apăraţi soţul? Tatăl dv nu a fost în garda regală!?…” Şi după o pauză, bine cântărită, adăugase, uşor nedumerit: „…Ştiţi ce mă impresionează pe mine?…” „Nu. De unde să ştiu?!…” „Că nici tatăl dv şi nici tata-socru nu au făcut închisoare… Abia asta spune cu adevărat ceva despre dv. Vedeţi?! Informaţia e totul…” „Da, informaţia e totul, continuase el când a aflat despre discuţie… Securistul tău de serviciu nu ştie că tata a făcut închisoare… De acolo i s-a tras şi cancerul… Un ofiţer din Securitate, care l-a bătut în penitenciarul de la Adjud, l-a ars pe faţă cu ţigara aprinsă… Şi, după un număr de ani, s-a dezvoltat la buză, într-un loc unde arsura fusese profundă, o mândreţe de cancer spinocelular… Din cauza acestui cancer, operat, recidivat, cu speranţa că voi putea să-l ajut cumva pe tata, m-am transferat atunci la Institutul Oncologic, refuzând de la întreprinderea unde lucram, o plecare la un stagiu în Japonia…” Nevasta lui, îl privea cu ochii mari… Până atunci nu avusese curaj să-i povestească despre adevăratele motive care-l determinaseră să se transfere, în stagiatură fiind, de la o întreprindere bine cotată, în viesparul unei Clinici medicale din Bucureşti, care avea şi secţii de cercetare…
*
„Doamne, cum au trecut anii!… Era ca ieri…”
Parcă-l vedea pe Profesor, directorul institutului… Faţă uscată, doar pielea întinsă pe oasele proeminente ale obrajilor, aşezat la acel birou uriaş, privindu-l, la rândul lui, printre stive de dosare, tratate, lucrări ştiinţifice, manuscrise şi rapoarte de cercetare…Nu se gândise atunci, însă a păstrat multă vreme în memorie, acea simbioză specială, tainică, între omul de ştiinţă şi cărţile şi revistele şi dosarele cu fişe de cercetare din jurul lui… Nu realiza că este şi o punere în scenă… Autoritatea lui profesională ce izvora din cărţile consultate, cu fel şi fel de adnotări şi semne, din corespondenţa lăsată şi ea la vedere – se răspândea, contaminându-i pe oaspeţi: medici, doctoranzi, reporteri din epocă, studenţi… Crescut în adoraţia cărţilor şi a ştiinţei, domnul S, personajul nostru, se simţea în biroul Profesorului ca într-un templu… Nu mai ştia nici el cum de ajunsese să fie primit şi să petreacă, înainte de a se transfera, nopţi întregi, prins în discuţii ştiinţifice, filosofice, religioase… I se părea că trăieşte un miracol… că omul din faţa lui era asemeni cu Dumnezeu. În atare condiţii, când se văzuse în mână cu nota aceea de „transfer în intersul serviciului” fusese în al noulea cer. Şi deodată, altă minune: el, Profesorul, Dumnezeul acelei zile de decembrie, mai bine de o oră insistase să afle ce şi cum făcuse. N-a realizat nici o clipă în ce piesă nimerise şi că, din motive necunoscute, prin acel joc al interlocutorului, rolurile se inversaseră… El, îl luase pe „Nu ştiu!” în braţe… De câte ori nu-i repetaseră ai lui, acasă, încă din copilărie: „Orice te-ar întreba, oricine, oriunde, tu să spui doar atât: «Nu ştiu!»”
– Nu se poate să nu ştii, ai vorbit cu cineva, să ştii că se practică, oamenii se ajută… Uite, chiar astăzi m-a sunat rabinul să-i angajez o nepoată… La câte nepoate i-am tot angajat, de când este el pe funcţie, aş fi acoperit cu fete deştepte şi frumoase vreo trei sau patru institute de cercetări… Noroc că trei sferturi din ele s-au măritat cu români bine orientaţi şi acum sunt pe dincolo: în Franţa, în Belgia, în America, în Brazilia… Tuuu… nu mi-ai spus, eşti însurat?
– Da, domnule profesor.
– Tii, mare păcat. Am aici nişte ovreicuţe, una şi una. Numai ţâţe şi cur! Aur, nu altceva! Om te făceam… Da’ cine ţi-a pus pila la ministrul industriilor?!… De ceilalţi, mai înţeleg. Ăsta, însă, n-a semnat în viaţa lui un transfer!…
– Eu credeam că mi-aţi pus o vorbă pe undeva… Toate semnăturile s-au rezolvat după ce am trecut ieri pe la dv să vă arăt că directorul de la IPRS scrisese pe notă: „Nu se aprobă!”…
– Uite, zice el, înseninându-se parcă dintr-o dată, să duci actu’ aista la biroul personal, să-l păstreze şi eu chem pe cineva să-ţi caute un laborator… Să treci pe la secretara mea să-ţi dea cheia… Pe urmă, te chem eu mai târziu să vorbim…
A predat actu’, a luat apoi cheia viitorului laborator de la secretară, o femeie voluminoasă, care amintea de tovarăşele comsomoliste, gen „puşca şi mitraliera”, ducându-se apoi unde fusese trimis, pe etajul II şi a deschis o hardughie de cameră goală… Era acolo, într-un colţ, lângă fereastră doar un telefon, funcţional. Şi-a făcut rost de un birou şi două scaune (unul pentru el şi altul pentru un eventual oaspete), un raft de lemn pentru cărţi, un dulap cu ramă metalică şi uşi de sticlă pentru instrumentar (cum erau prin toate spitalele), două mese cu faianţă, grele parcă ar fi fost din plumb, becuri Bunsen, un pupinel, baloane de sticlă şi pipete, stative, biurete, pâlnii de diverse dimensiuni… Fel şi fel… Aşa zisul laborator arăta ca naiba…
Apoi s-a pus să aştepte. Urma să-l cheme Profesorul. Nu îndrăznea să sune el, putea fi ocupat… Îşi consumase de altfel destul de mult timp cu primirea lui, iar faptul că urma – aşa-i spusese – să lucreze împreună, direct şi nemijlocit, peste capul şefilor de secţii şi de colective – i se părea un noroc… De unde să bănuiască „boierul” ce-l aşteaptă?!…
De chemat, l-a chemat… Dar abia pe la 1,00 noaptea… Nu îndrăznise nici să-l sune, nici să plece acasă. Pe atunci, în cercetarea ştiinţifică se lucra şi noaptea… Au mai discutat vreo două ceasuri, fusese plăcut surprins că nu plecase încă, deşi ştia acum că are nevastă… L-a trimis acasă abia către dimineaţă. Începuseră cocoşii să cânte. Mai erau şi case la curte, unii ţineau câteva găini, un cocoş… Bucureştiul, dincolo de cartierele de blocuri era încă liniştit, mai supravieţuiseră ici, colo, case cu grădină şi boltă de viţă-de-vie…
– Te du şi te culcă, eşti tânăr, te dă nevasta dispărut…
În dimineaţa următoare, când a ajuns el la institut, pe la vreo, 9,00, i-a ieşit în cale şeful de secţie, de pe etajul unde era aşa-zisul laborator:
– N-am încotro, trebuie să vă dau o veste: Profesorul a fost schimbat în această dimineaţă. Partea bună este că la conducerea institutului a fost numit un chirurg excepţional, profesorul Alexandru Trestioreanu. Vestea mai puţin bună este că deja noul director general a fost informat că aţi fost angajat ieri, ilegal şi că sunteţi pila fostului… Vă sfătuiesc să rămâneţi liniştit la dv în laborator, să vă documentaţi între timp, poate să faceţi un plan despre ce veţi dori să lucraţi până se vor linişti cumva apele. Pe urmă, mai vedem… Eu zic că e mai prudent să închideţi uşa laboratorului, cu yala, prin interior. Dacă este ceva o să vă anunţ eu, prin telefon. Ştiu numărul. Nu v-aş sfătui să daţi telefoane, nu ne-a pus nimeni nici o restricţie, dar e mai bine să nu sunaţi nicăieri dv.

Cât a fost ziua de mare, a rezistat şi n-a deschis la nimeni dintre cei care încercaseră uşa… N-a mai fost nevoie să-i repete cineva sfatul. La fel a făcut şi în zilele următoare… Vreo săptămână sau două a tot auzit şi pe coridorul de la etajul II, unde se afla şi laboratorul lui, dar şi pe etajele de sus, şi sub el, hârşâit de dulapuri… Se făceau restructurări, erau mutaţi oamenii dintr-un spaţiu în altul, se transferau – şi pe inventar şi faptic – piese de mobilier şi aparate grele… În secţia de Biochimie, unde nimerise şi el, fuseseră totuşi cele mai puţine schimbări… N-a realizat însă pe moment importanţa acestui lucru. Era încă speriat de zvonurile ce ajungeau până la el prin mijlocirea unor colegi, dornici mai degrabă să-i observe reacţiile. Se simţea precum animăluţele de laborator, prins şi el într-o cuşcă. Le văzuse deja prin celelalte secţii; frecvent experimentele de cercetare fundamentală şi preclinică se făceau pe şoareci, şobolani, iepuri…

* capitol din volumul de proză „Uşa încuiată”, în pregătire la Editura CODEX AUREUS, Bucureşti; copertă de dr. Trestian Găvănescu, AFIAP:
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Ioan Paul al VII-lea

    Dacă l-aş vedea pe autor, i-aş spune şi eu, admirativ, fireşte: “Tiii, conaşule, da cum ai făcut matali aiastî treabî?!…” Se anunţă a fi un roman de zile mari… Sper din toată inima ca autorul să scape cu viaţă în urma acestor dezvăluiri… şi, măcar până la apariţia cărţii să nu mai posteze şi alte capitole…
    Ioan Paul al VII-lea

  2. Speranța M.

    Și textul, așa cum se anunță, și fotografia de pe coperta I, semnată de maestrul Găvănescu sunt geniale… Așteptăm volumul…
    Speranța M.

Leave a Comment

*