Unde-i Blinkerionul de altădată?

27.03.15 by

Trei ani la rând (2010-2012), am organizat la Piscu Vechi (iar prietenul meu, prof. Stelea Cosmin, a fost entuziasmat de idee, și de acord să mă secondeze ca hâtru „animator”) așa-numitele (pe cât știu o prioritate pe plan național) „revelioane ale pescarilor” – „Blinkerion Piscar”. Astfel, prin atracție paronimică și cu fanfaronadă numite, fiindcă noi suntem pescari din Piscu Vechi; dar la ele au participat și vajnici aruncători de undiță sau lansetă din megieșul sat Piscu Nou, experți în nobila artă (accesibilă însă, într-o democratică devălmășie, și firilor proletare, rebele, boeme) a „halieuticii”
În prima sâmbătă de după Bobotează, pe un ger crâncen, umplând de chidă mustețele, contractând și înghețând până la durere buricele deștelor, ne-am reunit în spațiul modest (însă cald, ospitalier, conferind încredere și intimitate) al unui mic restaurant sătesc (ținut pe atunci de Nelu Trăistaru și manageriat cu iscusință de Cornel Scrieciu). Simbolic (fericită potriveală a hazardului, sau poate rod al proniei divine), locanda era situată nu departe de celebra (și dinioară bogată în pește) Baltă a Sorii.

Ivan Generalic, Pește în aer, 1970

Ivan Generalic, Pește în aer, 1970


Oameni de (cum ar spune franțuzul) „tout acabit”: funcționari acribioși de primărie, lucrători veniți (și radiind o inaccesibilă aură de exploratori) de pe meleagurile încăpșunate ale Spaniei, pensionari, apicultori, profesori, electricieni, agricultori, șomeri; rumâni, rudari. Nu erau mulți: atâția doar cât să încapă unul lângă altul la mese, în „trapezărie”; cu spatele la părete și „fetița ochilor” ațintită spre a nu pierde nimic din parada, străluciul și farsele spectacolului ad-hoc. Cu emoții și defulări teribiliste, adolescentine – ca la un bac așteptat cu seriozitate de liceeni.
S-au înmânat diplome (fiecăruia după meritele sale undițărești – desigur hiperbolizate ca ale laureaților Oscar), legitim și pios acceptate (numai covorul roșu ne-a lipsit, că operatori care să filmeze totul am avut – profesorii Marius Călin și Marius Tuță); s-au oferit gadgeturi tematice, confecționate de mâna dibace a lui Cosmin Stelea; s-au citit (spre hazul onor asistenței) epigrame sau poezele dedicatorii; s-au gustat delicioase bucate pescărești, preparate cu măiestrie și devotament de „le Cordon bleu” Cornel Scrieciu; s-au bătut, cu ironie subțire, apropouri; s-au făcut farse; s-au depănat amintiri despre incredibile, fabuloase capturi băltărețe. Și, evident, s-au făcut cuvenitele libații (la unii cu bere fără alcool, dar este de apreciat că s-au adaptat și ei protocolului).
Greu de redat (în spațiul limitat al unui articol) multitudinea de impresii pe care le am de atunci, ori de istorisit toate momentele antologice. Cert este că n-am văzut niciodată, în satul meu (la vreo paranghelie aniversară ori oficioasă), o asemenea îmbinare de civilitate și prietenie, de ingenuitate, inspirație, dezinvoltură și bună dispoziție. Un asemenea eveniment a lăsat tuturor participanților inefasabile amintiri și nostalgii, a acționat ca un liant sufletesc pentru „obștea” pescarilor de la noi (altminteri una de marginali, în general oameni simpli, umili, răniți de viață, care se luptă din greu să asigure pâinea familiei). Ridicând-o la adevărata noblețe, care este una a generozității și încrederii în ceilalți. Aducând, în curgerea unor existențe terne și bântuite de grijile cotidiene, un suflu regenerator de poezie, un orizont de feerie și miraculos.
De atunci (ca să încheiem într-o notă optimistă, și văzând în asta un avertisment al… „proniei divine”, simptomele unui maleficiu pe care – ca să vedeți că, totuși, sunt și eu un pescar și gândesc ca atare, adică după canoanele realismului magic – cine alții decât pescarii de la Piscu Vechi îl pot, prin reiterarea Blinkerioanelor, anula), iernile n-au mai fost cum se cuvine; ci nefirești, sălcii, uzurpatoare prelungiri ale toamnelor umede și mohorâte; ca o interminabilă convalescență.
Nu mai sunt fabuloasele troiene de zăpadă de altădată, în care ți se afunda, scârțâind, cizma până la carâmb. Nu mai bântuie gerul cel crâncen, umplând de chidă mustețele, contractând și înghețând până la durere buricele deștelor. Nu mai organizăm Blinkerioanele Piscar în cârciuma lui Nelu Trăistaru. Cea situată lângă celebra (și dinioară bogată în pește) Baltă a Sorii.
Dar ce-ar fi dacă…?
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*