Un sat de demult

01.06.11 by

Întâmplarea a făcut să citesc în această primăvară două cărți despre momârlani. Amândouă deosebit de bogate în informații “din interior”, legate de viața și obiceiurile populației din acele locuri, ambele datorate unor oameni născuți și crescuți acolo. Cea de a doua, Satul meu de altădată, continuă seria de explorări cu caracter etnografic a zonei, începută de Dumitru Gălățan-Jieț cu Tradiții și obiceiuri în satele din estul Văii Jiului (2005) și continuată cu Credințe, datini și superstiții în satele din estul Văii Jiului (2006). În cea de acum, autorul se concentrează asupra schimbărilor de mentalitate, de credințe și practici cotidiene care au loc astăzi în satele de la poalele Parângului. Această nouă realitate o compară cu ceea ce a cunoscut în copilărie și ceea ce a putut scoate la iveală cu ajutorul consătenilor binevoitori.

Timp de secole oamenii din Valea Jiului au locuit într-o izolare aproape totală. Rezultatul a fost că au dobândit o relativă independență economică și au dezvoltat un sistem cultural cu multe elemente locale. Componentele acestui sistem au început să se destrame cam pe la mijlocul secolului trecut, odată cu intensificarea exploatărilor de cărbuni din apropiere, dar procesul a devenit vizibil mai ales recent. Locuitorii ținutului nu se mai află înafara lumii. Circulația a fost ușurată de calitatea mai bună a drumurilor și înmulțirea mijloacelor de transport, ideile au început să circule grație radioului, televiziunii, gazetele s-au înmulțit și sunt accesibile. Au apărut mărfuri necunoscute înainte vreme. Ca orice om atașat locului și credințelor în care s-a format, autorul deplânge cele mai multe din schimbările pe care le constată. Unele dintre ele, dispariția șezătorii sau strânsul finilor, de pildă, afectează într-adevăr, sentimentul apartenenței la comunitate sau la generație și poate afecta relațiile dintre oameni. Trecerea în uitare a altora este parte a progresului. Abandonarea carului cu boi în favoarea unui transport mai rapid și mai ieftin nu poate fi deplânsă cu adevărat decât de martori de departe. Priveliștea poate părea romantică la prima vedere, dar oamenii sunt ființe practice care simt nevoia să-și ușureze viața mai degrabă decât să și-o îngreuneze. Nici obiceiul de a fura toaca bisericii în ajunul Paștelui, pentru a negocia apoi returnarea ei în schimbul unei plăți în ouă nu mi se pare a fi o pierdere spirituală.

Am găsit încântătoare descripțiile legate de cultivarea inului și cânepii și, mai ales, procesul transformării plantelor în fire în vederea confecționării de obiecte de îmbrăcăminte. Din nou, abandonarea obiceiului de a țese în casă nu-i poate fi reproșată țăranului, fiindcă ceea ce poate cumpăra acum de la prăvălie costă incomparabil mai puțin, în timp și în muncă depusă, decât ceea ce producea el. Dar merită reținută tehnica folosită în trecut și observațiile cu caracter personal ale unui om care a cunoscut procesul fabricației, de la culesul cânepii, la întocmirea snopilor, recuperarea semințelor, topitul tulpinelor, melițatul, scărmănatul și torsul firelor.

Lumea păstorilor și a celor care trăiau din rodul pământului a fost dintotdeauna dependentă de vreme, mai mult încă în zonele în care schimbările se petrec rapid și sunt neașteptate. De aici o mare nevoie de evaluări corecte, din surse multiple. Momârlanii s-au dovedit extrem de atenți, iar anume zile conțineau indicii care se extindeau asupra întregului an. Semnele trebuiau descoperite prin cele mai diverse mijloace. Astfel, în dimineața zilei de 1 ianuarie – notează Gălățan-Jieț –, ei așezau pe jos o șubă sau o bitușcă în staulul oilor și așteptau să vadă care dintre oi se va culca pe ea. Dacă se va culca o oaie neagră, lunile ianuarie și februarie vor fi friguroase iar primăvara va fi târzie. Dacă în schimb oaia care se va culca va fi albă, iarna va fi blândă, dar bogată în zăpadă. Dacă se va culca un berbec, atunci iarna va fi schimbătoare, cu puțină zăpadă. De bună seamă, trebuie să ai de-a face cu oile multă vreme ca să te încrezi în asemenea predicție, dar cine poate spune că animalele nu sunt în comunicare cu elementele naturii?

Ziua în care se întâmpla să cadă Crăciunul era și ea un indicator al vremii pentru întregul an care se apropie. Dacă era luni, atunci iarna avea să fie potrivită, nici prea cald, nici prea frig, primăvara va fi ploioasă iar toamna secetoasă; marți va aduce după sine o iarnă iute, aspră, cu zăpadă multă, primăvara vor fi ploi și vânturi iar toamna va fi secetoasă, etc.

O privire, fie și nesigură, în viitor, ca să știi ce-ți rezervă ursita este binevenită, iar fetele au știut să exploreze acest teritoriu. Dacă “înverjelatul” este cunoscut pe o arie largă, celelalte întrebări puse soartei, “testul cu vaca”, “sarea în opincă” și “găluștele” descrise de medicul-etnolog dezvăluie practici magice puțin cunoscute. Pentru deliciul cititorului voi cita descripția primului dintre cele trei teste: În casa în care este o fată de măritat, aceasta merge la miezul nopții în grajd la o vacă pe care o alege din casă în cazul în care gazda are mai multe vaci. Cum deschide ușa aruncă privirea la vaca respectivă. În cazul în care vaca este în picioare atunci este mare bucurie pentru fată, acesta fiind semnul că în cursul anului se mărită. În schimb, dacă o găsește dormind îi spune vacii pe nume și mai adaugă: “nici la anul?”. În cazul că vaca nu se ridică, îi zice din nou: “nici peste doi ani?” și așa mai departe până ce vaca se va ridica, indicând anul când se va mărita. Celelalte două teste sunt variațiuni ale celui dintâi. Ele sunt și un indiciu al unei vieți pașnice, în care fetele aveau multă răbdare și păreau dispuse să aștepte la nesfârșit ridicatul vacii în picioare, pentru a se asigura de săvârșirea măritișului. Era limpede că lucrurile nu puteau rămâne așa la nesfârșit.

Dar înnoirile afectează toate aspectele vieții. Frățiile de cruce își găseau justificarea în condițiile unei existențe în care oamenii trebuiau să se ajute pentru a supraviețui. Ei puteau fi chemați să dea o mână de ajutor la muncă, dar și atunci când izbucneau conflicte, un frate de cruce în armată putea asigura supraviețuirea. Dispariția instituției în zilele noastre este expresia schimbării de mentalitate, cu prioritatea acordată individului. Reușita nu mai este asigurată de intervenția grupului de frați; ea poate fi obținută de fiecare în parte. Probabil că aceeași regulă funcționează în toate celelalte cazuri de practici colective pierdute sau pe cale de dispariție.

Desigur, o seamă de schimbări reprezintă pierderi spirituale și economice. Scăderea semnificativă a turmelor de oi nu poate fi percepută decât ca o diminuare a puterii economice a zonei. În plan spiritual, pierderea costumului tradițional momârlănesc este și ea regretabilă. Sigur, este greu de crezut că el va mai fi purtat vreodată în permanență, dar este încurajator pentru sentimentul apartenenței la comunitatea zonală gândul că la sărbători oamenii vor purta o vestimentație care i-a definit ca grup uman distinct. Gândul că autoritățile locale vor stimula prin școala de arte perpetuarea tradiției este reconfortant.

O observație interesantă privește și scăderea numărului longevivilor în satele din zona pe care o supune studiului. Medicul identifică și motivele care au produs acest rezultat. Sătenii generațiilor anterioare trăiau într-un spațiu liber, efortul fizic dura toată viața, îndatoririle erau precise, dar fiecare individ era stăpânul propriului său timp. Industrializarea zonei a făcut ca acești parametri să sufere modificări. Schimbările vor persista încă multă vreme. Oamenii nu mai trăiesc o sută de ani ca înainte. Întrebarea este dacă există o compensație în calitate a vieții pentru anii pierduți.

Dumitru Gălățan-Jieț, asemeni lui Ioan Lascu, își încheie lucrarea cu un glosar regional, un instrument important pentru un teritoriu care se modifică rapid și unde există riscul pierderii, înainte de consemnare, a vocabularului care a făcut posibilă comunicarea.

Volumul Satul meu de altădată, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, face parte din seria de studii-evocări ale modului în care se desfășura viața, munca, sistemul de credințe, distracțiile, în trecut în comunități sătești izolate și în genere, puțin cercetate. Calitatea esențială a acestor lucrări este aceea că sunt scrise de intelectuali ridicați din comunitățile pe care le cercetează, oameni care cunosc faptele și le pot transmite generațiilor care vin. Satele de altădată nu vor mai arăta la fel în viitor, dar trecutul lor nu ne va rămâne necunoscut. Este meritul cronicarilor-etnologi.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*