Un reportaj senzaţional

25.02.13 by

Aveam de pregătit pentru nr. 1 al săptămânalului „Viaţa medicală”, din ianuarie 2003, un repor­taj despre primarul din Bucium (Apuseni), care izbutise – Dumnezeu ştie cum – să aducă acolo, la capătul lumii, o doctoriţă tânără. Cu primarul discutasem, în octombrie 2002, patru ceasuri întregi, discuţii în­re­gis­tra­te pe casete; cred că erau vreo trei casete cu el, cu doctoriţa din Bu­cium, nici cinci minute. Ca să scot textul de pe cele trei casete, de 90 minute fiecare, şi să obţin o dactilogramă exactă a interviului, mi-ar fi trebuit două săptămâni. Şi încă una ca să-l prelucrez. N-aveam timp pentru aşa ceva. Din fericire, dna doctor îmi relatase despre o femeie care trebuia să nas­că şi a şi născut… În maşină! Căci plecaseră din cătun către Abrud şi Câm­peni, cu spe­ranţa că vor întâlni ambulanţa pe drum. O întâmplare aproa­pe banală în condiţiile noastre, dar asta era tot ce aveam ca „material documentar”. De bine, de rău, cum bântuisem prin Apuseni de zeci de ori, făcusem adesea fotografii, discutasem cu localnici şi chiar înregistrasem discuţiile; unele puteau fi considerate un mic tezaur de grai românesc. Avem imagini şi din comuna Bucium: chipuri de săteni, primarul, doctoriţa – tânără şi divorţată şi frumoasă –  gospodării moţeşti, unele dichisite de parcă ar fi fost în Elveţia, altele într-o arhaică neorânduială, de un farmec aparte…

Dar cum să umplu o pagină într-o revistă medicală?

Mi-am amintit instantaneu despre frânturi de dialog purtate într-o co­mu­­nă de pe Valea Trotuşului, la Agăş, unde câţiva înţelepţi ai satului care nu uitaseră străvechile obiceiuri izbutiseră nu numai să aducă o doctoriţă, dar şi să creeze în jurul ei o atmosferă prietenoasă, în care nou-venita să se poată simţi utilă, aşteptată. Când doamna doctor, fată de oraş şi de familie bună, a coborât din trenul personal care oprea la Agăş, a avut surpriza să va­dă câteva femei în vârstă ce veniseră să-i aducă flori. Gestul nu a fost unul izolat; altele, asemănătoare sau diferite, au determinat-o să rămână definitiv la Agăş, să colinde satele îndepărtate de centrul comunei, rămase fără doctor de un car de ani, să se integreze în viaţa comunităţii. Decizia de a se stabili în zonă fusese determinată de intuiţia unor localnici care redescoperiseră vechile mecanisme de reglare ale comunităţii. Ce putea fi mai frumos?!

„Dar dacă aş transfera o asemenea idee şi în cătunele pe cale de dispa­­riţie din Apuseni?” m-am întrebat. Câteodată ajunge un singur gest pentru a declanşa o schimbare în bine. Chiar dacă sunt pe cale de a se stinge, în crângurile din Apuseni mai sunt şi înţelepţi. Cu această idee limpede în minte, m-am apucat de scris. Am început însă mai de departe, povestind despre starea jalnică a drumurilor, „reparate ultima dată pe vremea lui Dej”, drumuri pe care le văzusem, numărând în şocurile înregistrate în coloa­na vertebrală toate gropile şi înregistrând în acelaşi timp toţi sfinţii pe ca­re şoferi ocazionali îi mutaseră în înjurături neaoşe. Mi-am adus aminte apoi de poezia lui Topârceanu cu acel popă beţiv care se profila, călare pe cal, pe albastrul cerului; cum popă trebuia să fie şi la Bucium, am inventat şi eu unul, supărat pe doamna doctor, care, de când venise, mai micşorase numărul clienţilor de la înmormântări. L-am descris cum se lupta iarna cu nămeţii, ca să ajungă la câte un bătrân, ce se pregătea să treacă totuşi la ce­le veşnice. La fel, am pus de la mine povestea cu primarul care i-a dat doamnei doctor un cal ca să poată ajunge mai uşor să-şi vadă bolnavii; am mai adăugat că doctoriţa – tânără şi frumoasă şi divorţată – era împăti­mită de ski, deşi habar nu aveam dacă a pus vreodată piciorul pe skiuri şi tot aşa, cale de vreo zece pagini printate; într-o singură zi, după vreo 12 ore de „trudă”, am scris un „reportaj” de 24000 de semne necesare pentru o pagină din „Viaţa medicală”.

*

Nici nu predasem bine textul şi, în ziua următoare, mă sună dl director Mihail Mihailide: „Nu-mi stă în obicei să fac asta, dar vă felicit din toa­tă ini­ma; mi-aţi dat un reportaj extraordinar… Aşa ceva aştept de la dv.”

Textul, căruia îi dădusem titlul: „Un primar, 30 de cătune şi o doctoriţă”, a fost programat cu prioritate. Nu ştiam atunci câte sate are comuna, par­că îmi povestise cineva, altădată de 16, însă cum doctoriţa lucra şi în co­muna vecină, la Mogoş, m-am gândit eu că adunate or ajunge cumva la 30.

Când peste o lună şi ceva am ajuns iarăşi în Apuseni, primarul din Bu­cium, fost inginer la Exploatarea Roşia-Poieni, unde se îngropaseră la o vi­zită a lui Ceauşescu câteva zeci de utilaje mari sub un munte de steril, ca să nu le vadă cârmaciul cum zac fără piese de schimb, era într-o stare veci­nă cu isteria. Era cât pe ce să mă alunge cu furca! După apariţia reporta­jului, pusesem la poştă câteva zeci de exemplare cu speranţa că minunatele idei expuse aşa de frumos vor da roade şi doctoriţa va prinde rădăcini în satul în care a făcut pe vremuri apostolat şi preotul Agârbiceanu.

„Ce face domnişoara doctor?”, întreb eu pe un moţ care îmi ieşise în cale, imediat ce intrasem pe drumul cu gropi ce ducea către Bucium.

„Apăi, no, zice omul cântărindu-mă cu atenţie, a flocăit-o nevasta prima­rului de era cât pe ce s-o chelească; acuma s-a refugiat la Mogoş, că acolo nu se mai duce nimeni să o bată…” Ca să treci din Bucium către Mogoş, trebuie să urci muntele pe un drum de căruţe şi să cobori apoi de partea cealaltă, şi iar să urci… „Dar care-i povestea…?” insist eu, fără să pricep ce s-a petrecut în comună. „Apăi, no, poveste faină, dom’ne dragă. Soţia la domn primar este moaţă de-a noastră, e strănepoata lui Fefeleaga, şi-i muiere faină. Şi când a văzut ea că bărbatul a dăruit din banii Primăriei un cal domnişoarei doctor, puţin a lipsit să nu dea divorţ. Degeaba s-a apărat domn inginer că sunt scorneli jurnalistice, că nu ştiu ce ziarist scrisese prin revistele de la Bucureşti de asta, că n-a avut nici un câştig de cauză. Câ­­teva luni s-a mutat omul la Primărie ca să doarmă, că nu-l mai primea muierea acasă…”

Era în februarie 2004. Informat acum, şi ştiind cât de mult sunt aşteptat, am ocolit cu grijă Primăria din Bucium şi am mers mai departe, spre dis­perarea şoferului, către Mogoş, ieşind seara târziu cu ceva noroc către În­tregalde. La Mogoş, unde se mutase şi doctoriţa Meda Iancu, ce plecase călare să vadă un bolnav, aveam să aflu că primise calul în dar de la primarul din Mogoş. Atunci am aflat şi că skia. Sătenii ştiau de păţania cu nevasta primarului, strănepoata lui Fefeleaga şi povesteau bucuroşi… În ce mă priveşte, am fost ceva mai prudent, evitând să spun că reprezint celebra revistă medicală, despre care auziseră între timp şi moţii din Bucium şi din Mogoş şi din Ponor… A trebuit însă să mă împac cu ideea că nu o să mai scriu prea curând şi povestea strănepoatei lui Fefeleaga. Şi doar începusem documentarea aşa de frumos…!

Trecuseră mai mulţi ani, poate vreo şapte de la acel text, în opinia directorului de la „Viaţa medicală”, senzaţional. Pregăteam un reportaj de atmosferă pentru Răstimp tot ceva des­pre Apuseni – şi aveam nevoie de o enumerare de sate din zonă, cu un anume efect stilistic; am deschis „Enciclopedia geografică a României”, mi-o cumpărasem de  câteva săptămâni. Mi-au căzut ochii chiar pe comuna Bucium: şi culmea, avea 30 de sate! Şi eu aş fi jurat că inventasem cifra asta, doar aşa, ca să sune cât de cât poetic, un titlu de reportaj: „Un primar, 30 de cătune şi o doctoriţă”.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. un român din Australia

    Nu reportajul e senzaţional, ci omul care l-a trăit şi resorturile intime ce l-au determinat să aducă la lumină povestea…

Leave a Comment

*