Un discurs poetic înnoitor

12.08.14 by

Născută în 1964, la Turnu Măgirele, poeta Luminiţa Zaharia, prezentă în numeroase antologii, este autoarea unui mare număr de volume proprii: Lecţii de melancolie (1997), Singură prin Uchronia (1999), Fulgerul loveşte o singură dată (2003), Contraste (2005), Totul cântă-n jurul meu (2007), Are mama două fete (2008), Băiatul că cărţile (2009), Tu însămi, însuţi eu, dialoguri lirice (2012) şi Singularia tantum (2013). Recent, tumultuoasa poetă, stabilită în Bucureşti, întocmeşte o pe cât de consistentă pe atât de drastică antologie lirică de autor: Transcrierea fonetică a iubirii (Editura Armonii culturale, Adjud, 2014).
Poeta de pe lira căreia struna socială nu lipseşte ia cu dexteritate pulsul vremii pe care o trăim într-o lume a contrastelor şi contradicţiilor de tot felul, care de care mai frapante şi, implicit, mai flagrante (Contraste). Ea pledează, totodată, pentru trăirea sinceră, nesofisticată, a emoţiei fruste, nealambicate şi neliteralizate. Surprinderea pulsului vieţii nu are nevoie de nicio retorică sforătitoare, firescul şi simplitatea îi sunt mai mult decât suficiente spre a trece neafectate într-o poezie a cotidianului pe care, oricât de derizoriu ar fi acesta, îl preferă visului: „Lasă-ţi sufletul nou în lumină/ într-o ameţitoare libertate/ lasă emoţia să explodeze/ lasă iarba din iarnă să crească/ lasă fiinţa mică/ de lângă tine/ invizibilă dar tenace ca o furnică/ să te caute, să te găsească” (Lasă). Şi mai ştie poeta că zăbava în lumea visului e una proteguitoare prin definiţie, acolo acţiunea corosivă a timpului nemaifăcându-se simţită, drept care împlinirii îi este preferată perpetua căutare: „Ei sunt visătorii eterni,/ nemaitreziţii, nemailucizii,/ ei nu vor ca visele lor să se împlinească,/ vor să le viseze, şi-atât” (Ce se întâmplă cu oamenii).
Dragostea e în lirica poetei o vină de neiertat, o crimă teribilă, iar cea care a inventat-o e condamnată la moarte (Condamnare). Cu toate acestea, poeta nu pregetă o singură dată să nu-şi strige propria-i iubire pe care o vede supravieţuind tuturor intemperiilor şi cataclismelor cosmice (Ca şi cum). Dar oare, se întreabă poeta, cuvintele n-au cumva forţa magică de a ucide sentimentele exprimate, caz în care orice declaraţie de dragoste, ridicată la cea mai înaltă tensiune poetică, e substituită strategic prin tăcere? Poemul Despre omul acesta o demonstrează cu prisosinţă. În aceeaşi dialectică poetică absenţa e, pentru şi prin doza ei de aşteptare inclusă, preferată prezenţei iubitului. Solitudinea implică speranţa pe care reunirea cuplului e exclude din oficiu: „E soare şi-ar trebui poate să râd/ dar inima mea mă trădează./ Ai venit. Cât de singură sunt./ Tu eşti ceva frumos care durează” (Ceva care durează).
Poemele Luminiţei Zaharia constituie adevărate tururi de forţă întru a demonstra cum de la afirmarea unei idei se ajunge la negarea ei, fie de la un text la altul, fie chiar pe parcursul unuia şi aceluiaşi poem. De pildă, Lacrimile şi poezia demarează cu versurile: Lacrimile şi poezia/ sunt supapa mea salvatoare”, spre a se încheia astfel: „Lacrimile şi poezia/ nu vor fi niciodată/ supapa mea salvatoare”. Totul e pus, în discusrsul poetic al Luminiţei Zaharia, sub semnul relativismului: certitudinea de azi devine îndoiala de mâine; bucuria clipei e comutabilă cu tristeţea eternă; oaza răcoroasă sucombă uşor sub presiunea expansivă a deşertului toropitor ş.a.m.d. Aşa se face că: „Ura e doar iubire mascată.// Ura e iubire?/ E zaţul iubirii,/ iubirea întoarsă/ pe partea cealaltă.// Ce e iubirea?/ O mică minciună, o boală/ şi trebuie prin urmare extermiată./ Distruge totul în jur/ ne răvăşeşte viaţa/ ne face slabi, nu eroi./ Trebuie deci să ucidem fără tăgadă/ iubirea din noi” (După ce moare iubirea). Iubitul e proiectat uneori în alt univers paralel, în alt timp şi poeta se întreabă, înfrigurată, cum ar fi fost altfel toată viaţa cuplului (Cum ar fi fost). Alteori, îşi remomerează propriul statut de dinainte de a-l fi cunoscut pe cel drag şi plonjează într-un „atunci” când „singurătatea era un somn fără vise” (Aproape liber). Figura ursitului, o dată ivit, îi populează toate gândurile şi toate trăirile, dar, concomitent cu iubirea pârjolitoare, se înteţeşte, inevitabil, spaima de timpul care îşi accelerează în chip bulversant ritmul: „Întâia oară iubesc!/ Acum, de-abia acum,/ singurătatea mea e rotundă,/ destinul împlinit/ (dovadă lacătul fără cheie,/ dovadă fierul înroşit),/ epilogul – închis.// Dumnezeu adoarme mulţumit./ Ce nobil, să dăruieşti./ O femeie va muri la noapte din prea multă iubire./ Înscrieţi-vă repede, nenăscuţi,/ E aproape liber pe autostrada singurătăţii.” (Idem, p.165). În ipostaza de iubită, poeta s-a „vaccinat de verbul tâmp a da” şi-i pune partenerului condiţii iniţiatice dintre cele mai greu de nu cumva imposibil de atins: „să îmi ţâşneşti şuvoaie-n valea seacă,/ ce-ar deturna vapoarele cu miere,/ dischinezia inimii să-mi treacă/ săpând cărări virgine prin plăcere…// uimeşte-mă! află-mi nuanţa justă,/ în hollyrai pavează-mă c-o stea,/ croieşte-mi cloş din clopoţei o fustă,/ să exersez în a o lepăda,// să-mi fii atotdedat, un kamikaze/ cu fiinţa atârnată-n vid de-a mea,/ să-mi explodezi în piept scrâşniri de raze – / atunci, iubitul meu, voi fi a ta” (Dăruire). Autoportretul pe care şi-l face, în Iubire avară, e unul deloc măgulitor, ea fiind, rând pe rând, spre a ne opri doar la primul vers din fiecare strofă: „o maşteră o viperă o iubită avară”; „o văduvă neagră o căpuşă”; o cloanţă o cruelă”; o canibală o fomistă”.
Multe poeme au formă dialogată între partea pasională şi cea raţională din fiinţă, între cea platonică şi cea carnală, fără să se ajungă la un răspuns sau opţiune categorică şi tranşantă în ceea ce priveşte devenirea entităţii umane care ezită să numească regnul proxim spre care migrează ori dacă are sau nu suport material precis (Unde vrei să ajungi, Sunt mai aproape). Nu lipsesc poemele dialogice cu miză polemică. A se vedea, în acest sens, Repetiţia e mama cuiva, în care i se aduc contraargumente unui critic literar care o acuză pe poetă de desuetudine. Poemele devin o permanentă laudă adusă iubirii, în general, şi a iubitului, în special, iubit care prin prezenţa lui dezminte şi contrazice ideea de imens spaţiu pustiu (Neatinsă de lumină fără epilog). Acest ursit sau ales e prologul unei poveşti de dragoste fără epilog: „ţi-am descoperit/ rând pe rând/ frumuseţile toate/ te-am prins în trei cuvinte:/ căldură/ intensitate/ simplitate/ aşa cum bogat dăruitorul da Vinci/ printr-un singur surâs/ prea sfios/ a trezit în noi/ din departe de veacuri/ tot ce e omeneşte mai frumos” (Poveste). Poeta obişnuieşte să vadă partea frumoasă a lucrurilor şi noţiunilor cărora o întreagă tradiţie le-a conturat doar urâţenia. Iată, spre exemplificare, cum e abordată atât de hulita singurătate, eventual făcând abstracţie de cheia ironică a textului: „Singurătatea e ca o platoşă/ ca un inegalabil trofeu/ ce-l câştigi nemeritat, dintr-odată/ şi să renunţi la el e prea greu.// Singurătatea e o binefacere/ ce liberi sunt oamenii singuri/ ce nemapomenită stare/ de-ţi vine să-ţi spargi capul de ziduri.// Singurătatea, această comoară/ din care n-ai cui să-mparţi niciun pic,/ totul îţi aparţine exclusiv/ televizorul, zaţul din ibric,/ mobila şi scrisorile de dragoste/ pe care le aştepţi zi de zi,/ praful din cameră, praful din suflet/ şi tot ceea ce s-ar mai putea împărţi” (Despre singurătate). Cu cât omul află şi ştie mai multe, cu atât el se simte, prin însăşi condiţia lui umană, mai singur, pus nu o singură dată în situaţia de a nu mai comunica nici cu sine, cum, de altminteri, Einstein o prevăzuse (Împuţinare).
În ciclul secund al antologiei, Are mama două fete, e abordată, cu nestăvilită dezinvoltură basmică, tema perenă a dedublării , în prima parte a poemului titular întâlnim autoportretul fiicei cuminţi, obediente, delicate, visătoare, grijulii, romantice etc, ca la polul diametral opus din partea a doua să ne întâmpine fata rebelă, băieţoasă, agresivă, guralivă, voluntară etc. Aceste două ipostaze corespund celor două tipuri de civilizaţie care şi-au avut şi-şi au codurile lor conduistice şi, respectiv ritmurile lor de a exista. Vremea scrisorilor parfumate a rămas deja în urmă, cedând locul SMS-urilor care exclud comunicarea afectivă şi poezia intrinsecă de orice fel. Poeta e inepuizabilă atunci când aşterne pe hârtie fascinante poeme totale în care imaginile şi rimele se rostogolesc în adevărate cascade, precum în antologicul Pilula de a doua zi, adevărată artă poetică antiepigonică. Debordantă e şi inventivitatea, în sillage suprarealist, a poetei care se întrece pe sine în poeme exploatând inspirat procedeul kinesteziei, precum în, nu mai puţin antologicul, Revolta simţurilor. Luminiţa Zaharia are teritoriul ei poetic personalizat şi nu râvneşte, decât spre a le parafraza, la modelele altor confraţi. Cu toate acestea, idolii nu lipsesc şi rolul lor de a călăuzi jindul fanilor spre astre e onorant şi necesar (Suntem fani). Fără a fi o nostalgică în sensul cunoscut al termenului, poeta evocă patetic paradisul de-a pururi pierdut al copilăriei cu bucuriile lui inerente în simplitatea lor (Omul şi castelul). Poeta se face, cochetând poetic, fireşte, vinovată de a-şi fi păstrat, sine die, candoarea şi naivitatea copilei de odinioară, imaginaţia ei eidetică funcţionând, ca la orice poet autentic, la capacitate maximă într-o lume care se maculează galopant (Călduţ, cald, aproape fierbinte). Adulţii din preajma ei, ca şi, mai târziu, cei care vin, au tot sfătuit-o şi continuă s-o sfătuiască să fugă de câte ceva, să se păzească de toate relele posibile, concluzia amară fiind că, de fapt, au îndrumat-o premeditat să evite viaţa în ceea ce are ea mai profund şi mai autentic, pregătind-o mereu pentru o societate invariabil depăşită din punct de vedere educaţional şi mental (Run, baby, run!).
Forţă pamfletară în cheie ironico-satirico-umoristică au şi aşa-zisele còpii după natură, cum este, de pildă, al aferatului demagog avântat în campanie electorală unde se dezumanizează cu fiecare zi (Vinovăţie). Teribila poetă se revoltă nu o dată împotriva societăţii de consum, totul fiind aici şi acum lipsit de fibra trăirilor sufleteşti autentice şi înlocuit prin cele mai perfecţionate artificii alienante şi surogate de tot calibrul, ca în poemul Trucaje. Artificiozitatea a invadat până şi dragostea, vorbele au fost vidate de sens. Convenţionalismele domină tot mai presant afectivul şi-l risipesc irevocabil în derizoriu.
Luminiţa Zaharia e o poetă care-şi sporeşte mijloacele de exprimare poetică şi sfera tematică de la un volum (aici ciclu) la altul. În ciclul Totul cântă-n jurul meu are curajul să scrie un poem care incorporează pagini de tratat ştiinţific despre legăturile organice, pe scară istorică, dintre muzică şi poezie (Siameze). În alt poem cu valenţe de ars poetica, rolul de cel mai mare poet şi-l asumă, rând pe rând, matematicianul, filozoful, psihanalistul, muzicianul, pictorul, astronomul, iluzionistul, fizicianul, groparul, medicul, arhitectul, bucătarul, ţăranul agricultor, alchimistul, cosmonautul, profesorul, pentru ca în final poeta să ajungă la concluzia că: „Adevărul gol-goluţ, e-aproape pur/ şi niciodată simplu./ Dacă cel mai mare poet/ nu e Altcineva decât Timpul?” (Cel mai mare poet). Poezia are, de asemenea, legături intrinseci cu pictura, un tablou anonim precum Câmp cu maci declanşându-i, în chip proustian, amintiri din perioadele pe care în copilărie le petrecea în paradisul gospodăriei bunicilor care, aşa cum de întâmplă în mod obişnuit, îi satisfăceau toate poftele şi nu-i puteau refuza niciun capriciu oricât de năstruşnic (La un tablou anonim).
Conştientă pe deplin de resursele ludice ale limbajului infantil, poeta ştie să se copilărească frumos şi chiar să teoretizeze eseistic pe această temă în cadrul căreia se simte ca pasărea-n zbor sau ca peştele-n apă: „Poezia asta de jucărie/ seamănă poate cu o jonglerie,/ cu o hârjoană de oameni mari, mai aparte./ Ea nu va zace, nemuritoare,-ntr-o carte,/ ci se va consuma proaspătă ca atare./ Ea e o poezie, chipurile, de stare,/ menită să dărâme falsul concept/ că tot ce e bun nu e drept/ sau că tot ce e rău înnobilează./ Ea stă dreaptă şi veghează/ ca voi să nu fiţi înghiţiţi de monstrul Blazare” (Poezie de jucărie). Starea de uimire din ochii copilului care descoperă lumea din jur n-o părăseşte nici la maturitate când îşi scrie cu netrucată candoare versurile: „N-aţi fi crezut că se poate/ să-ţi pierzi cu tine copilăria în spate/ şi-n fiece por, pe luptate/ cu legile firii,/ cu toate forţele angrenate/ într-un spasmodic efort,/ în ciuda iubirii, în cinstea iubirii,/ în decorul de toamnă aproape mort?/ Chiar şi cireaşa de pe tort/ Marele copil o refuză/ şi o donează pentr-o buburuză” (Marele copil). Copilăria e ne-ncetat asociată cu poezia şi poeta se întoarce recuperator spre această vârstă a fanteziei neţărmurite: „Am uitat poeziile acolo şi/ le-au mâncat porumbeii./ I-aud uneori gângurind aşa de frumos…/ Spun: acelea sunt poeziile mele!/ dar nimeni nu mă crede” (Aşadar, noiembrie). Cândva poeta a crezut orbeşte în cuvintele atotvindecătoare şi care să o treacă, pe ea şi pe cel drag, în somn, „podul fragil peste moarte” (Cuvinte). Îndoiala s-a infiltrat însă în sufletul ei şi conclude că miracolul scontat n-a avut loc. Ştie, de asemenea, că prea multe cuvinte asfixiază sentimentele şi chiar fiinţa, marile iubiri fiind, aşa cum remarca un filozof, mute: „fiinţa i s-a spart în miliarde de te ador te iubesc te doresc/ înterzise îmi sunt toate cuvintele/ altfel, vă daţi seama, n-aş mai putea respira” (Stretching). Nu lipsesc amintirile din viaţa androgină din care actanţii binomului erotic s-au separat spre a se putea căuta, cu trainică şi nesfărşită , la infinit (Primum non nocere).
Poeta se opreşte în poezia ei asupra unor lucruri despre care nu ne-am aştepta pentru că tradiţia şi textul lumii le-au ocolit programatic. Crezul ei e formulat fără echivoc: „Din gândul despre armonie/ se face repede o poezie./ Din gândul despre (ah!) iubire -/ găseşti rime, ăhă, în neştire./ Din gândul despre alăută/ iese-o poveste cu prinţesa slută./ Din gândul despre moarte/ poţi scrie o-ntreagă carte./ Din gândul despre foame, sete,/ ai umplut treizeci de caiete…/ Din gândul despre oarece/ dai lumii-n dar un şoarece./ Iară din gândul despre gând/ poţi scrie-atrocităţi oricând” (Poezie asamblată). Astfel, cu mare efect poetic, sunt abordate şi exploatate cu o vervă mereu de zile mari, reclamele comerciale, curiozităţile de ordin ştiinţific, ştirile de la radio şi televizor, invenţiile tehnologice, noile descoperiri medicale, fondul paremiologic al limbii române şi nu numai, divinaţia, reţetele culinare, basmele de pretutindeni, moda, curele de slăbit, tabieturile mic-burgheze, folclorul copiilor, tratatele de lingvistică, arta, metaforele încremenite ale limbii şi expresiile idiomatice, perspectivele miraculoase pe care Intenetul le aduce în cadrul comunicării planetare în care se intregrează fără complexe: „ei ce ziceţi/ fraţilor/ contrafraţilor/ derutaţilor/ mă aliniez uşor?/ la urma urmelor nu are de ce să-mi fie ruşine/ sunt o băbuţă de mare viitor” (Mă aliniez).
Luminiţa Zaharia a înţeles că poezia se naşte şi se hrăneşte din poezia predecesorilor pe care-i invocă cu admiraţie şi recunoştinţă: Rimbaud, Leonard Cohen, Simona Popescu. Nina Cassian, Octavian Paler ş.a. Când nu-i aminteşte personal în bogatul evantai intertextualizator, cititorul îi ghiceşte în ton şi-n frazare ritmică: Blaga, Nichita Stănescu, Arghezi, Minulescu. Tema poetului e una din constantele antologiei Luminiţei Zaharia care îi atribuie truditorului cu condeiul un statut aparte şi-i motivează fără niciun fel de rezerve admirative toate ciudăţeniile acestui ins ce „are stofă de vampir” (Poetul, în starea lui de om, Când iubeşşti un poet, Poet sub acoperire). Poeta conştientizează acut că poezia lumii şi-a epuizat principalele teme şi că a ajuns la o extremă saturaţie abordativă: „marile teme ale omenirii s-au epuizat/ poezia şi-a trăit traiul/ cuvinte, sentimente – acelaşi plagiat/ maştera strânge lacrimi cu vătraiul./ trai pe vătrai! conchide alchimistul/ convins că numai el mai poate/ s-aducă ceva nou în vorbosferă/ literaturi de specialitate/ plutesc în derivă aşteptînd să se nască/ un alt einstein un alt mephistopheles/ ori un alt che răbdând o altă bască” (transcrierea fonetică a iubirii).
Maestră inegalabilă a parafrazării, Luminiţa Zaharia scrie un poem formidabil plecând de la meniul afişat pe o tăbliţă la o cantină socială a săracilor lumii: cei care mai pot să iubească. La fel de în apele ei se simte şi atunci când, cochetă, îşi autopersiflează propriile îndrăzneli de limbaj şi stilistice care o singularizează in extremis: „-beată eşti tu întreagă, de nu vezi/ că te repeţi ca un cacadu roz,/ că de sărmana limbă abuzezi/ cu rime adunate din moloz.// cum sună versu-n capul tău de tablă -/ de parcă vii din patria lui Oz -/ (propun un nou program: poetul rablă),/ cum te conduce rima, iar, spre roz!// ding-ding! se-aude palid dinspre Creta -/ tu te şi crezi un Zeus milostiv!/ ding-dong! apare zâna cu bagheta -/ dovleacul îţi devine… leimotiv!” (căţelul lui pavlov). Luminiţa Zaharia îmbogăţeşte limba română cu termeni inventaţi, precum în De iubire, unde pot fi întâlnite vocabule obţinute prin aglutinare ori juxtapunere: mâineieri, puls-sens, Eaşiel, iubireafărăpăcat. Schimbările de gen gramatical sunt de mare efect: visă, de la vis; căluţă, de la căluţ; muz, de la muză; buburuz, de la buburuză etc. Din alte texte spicuim la întâmplare: poemzia, poemor, homovor, vorbosferă etc. Un studiu aparte ar merita rimele rare utilizate cu un firesc dezarmant de poeta care nutreşte o lejeritate de invidiat în asimilarea şi vehicularea de limbi străine: „sunt nopţi când numele îmi sună crud/ şi tot ce mi-a rămas e god is good…” (God is Good). Sau: „Ea se îndrăgostea, aşa,/ de eroi din mucava/ tare trist şi tare des…// Voilà al nouvelle poetèsse!” (La nouvelle poetèsse). Respectiv: „-N-aţi văzut un cal maro?// -Da’ cine-ntreabă?/ -Jane Doe.” (Jane Doe).
Despre poeziile Luminiţei Zaharia s-au exprimat entuziast, avizat şi mereu la obiect exegeţi precum Ana Dobre, Cezarina Adamescu, Marin Ifrim, Mihai Popa, Teo Cabel, Otilia Ardeleanu, Cristina Ştefan, referinţele lor critice fiind inserate după fiecare ciclu (fost volum). Cartea se bucură de o prezentare pătrunzătoare şi inspirat contextualizatoare a lui Gheorghe A. Stroia.
Probabil că unele texte au fost introduse în antologie după ce sumarul acesteia fusese deja întocmit şi nu s-au mai operat schimbări şi-n cadrul lui, de unde o inadvertenţă ce-i creează nedumeriri cititorului.
Transcrierea fonetică a iubirii, antologie auctorială de peste 300 de pagini de dialog neîntrerupt cu poezia şi arta, dar şi cu viaţa imposibil de conceput în absenţa iubirii, constituie un discurs poetic cât se poate de convingător şi de înnoitor şi face din numele Luminiţei Zaharia unul din reperele poeziei noastre de astăzi.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*