Un copac undeva, cândva…

27.06.18 by

Un copac undeva, cândva…

Se înălţa uriaşul copac. Cu sfidă­toare semeţie urca spre înalt. Tulpina lui de fildeş străpungea aerul încărcat de sunete şi rezonanţe siderale. Babel ,,vegetal”, coroana imensă şi stacojie sprijinea bolta albastră, nesfârşită a cerului. Îngeri căzuţi, trans­parenţi şi agili culegeau hulpavi fructele coapte ale copacului . Carnea acestor fructe de aur împrăştia împrejur un parfum tul­bure, nedefinit, ameţitor. Flori cu petale multicol­ore şi pistiluri de azurit deveneau, instantaneu, fructe mari, rotunde şi strălucitoare. Ele nu se ru­peau din peţiol, nu cădeau şi nu putrezeau. Se volatilizau doar, făcând loc altor asemenea roade. Păsări mari, bizar colorate, izbucneau brusc, în zbor zgomotos, din cuiburi căptuşite cu tungsten si pehblendă, în care cloceau ouă de ametist.
Copacul se înfigea adânc în măduva pământului, prin rădăcini neînchipuit de groase, care se răsuceau şi se încolăceau până la suprafaţa solului, creând între ele adevărate catacombe, ce duceau un­deva, în miezul terestru. În adâncile goluri dintre rădăcini, reptile gigantice cu solzi de bronz, cu limbi arzătoare şi bifurcate şi cu ochi opaci de fontă, păzeau comori fabuloase, fără seamăn, depozitate acolo de Marele Rehal, cel atât de temut si de ne iubit.
Oamenii plecaseră de multă vreme din împre­jurimi, căci aerul nu le mai pria, otrăvit de em­anaţiile puturoase ale catacombelor. Somnul îi părăsise, izgonit de agitaţia foşgăitoare a înger­ilor, cârâitul păsărilor şi sâsâitul lugubru al rep­tilelor. Pământul devenise până hăt departe, pustiu şi arid, ploaia fiind pur şi simplu furată de uriaşul copac, iar seva pământului smulsă fără milă de către acesta. Astfel, în jurul lui se căscau adevărate crevase, adânci şi uscate, izvoarele secaseră şi viaţa devenise imposibilă, murise în jurul maleficului arbore. Oamenii aşteptaseră destulă vreme o schimbare, dar nimic nu se în­tâmpla. Neliniştea, nesiguranţa şi sărăcia îi fă­cuse să cedeze, distrugându-le orice speranţă. De aceea, singura soluţie a însemnat plecarea cât mai departe de copacul ce stăpânea întin­derea trufaş, duşmănos și distructiv, sperând să afle
aiurea, locuri mai prielnice pentru viată…
Din păcate nu au realizat că evadau, doar pentru a muri, fară luptă și
glorie, într-un alt fel de țărână.
Targoviste- 2001
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment