UMILINŢĂ, MODESTIE, ORGOLIU

01.05.11 by

Mai degrabă decât realităţi curente, trăsături ale comportamentului cotidian acceptabile sau blamabile, în tot cazul, de valorificat pe măsura gustului social, modestia, umilinţa şi orgoliul aduc ceva din panteonul vetust al eticii. În conformitate cu sensul arhaic dar şi cu reminiscenţele care mai sunt, ele pot fi aproximate astfel:

I) Umilinţa este scădere. Scădere a ceea ce este în esenţă: creatură şi accident, efect şi contingenţă pentru ceea ce este în fapt, speranţă şi voinţă. Pentru umil, spaţiul public, adică singurul reper care funcţionează şi este admis în lumea secularizată deja, este spaţiul în care toţi ceilalţi au har, lui singur lipsindu-i. Variatele tipuri de umilinţă – umilinţa nu se află strangulată într-o singură manifestare care s-o ateste, dar care s-o şi pericliteze prin slăbiciune-  sunt forme de auto-excludere, de liberă eliminare din spaţiul convieţuirii, spaţiul public. Căci spaţiul public este singurul spaţiu al con-vieţuirii, fie dat prin buna-voinţa divină, fie construit prin ceva care să fie definit ca virtute istorică. În acest spaţiu toţi se regăsesc şi se recunosc fie prin simplă manifestare personală, fie prin negaţie şi retragere sau evaluare negativă. Resortul umilinţei este, în raport cu acest reper, de cele mai multe ori, temerea a priori, înrădăcinată în patologia perceperii de sine şi de ceilalţi. La baza umilinţei este dezechilibrul de percepţie. În cazul umilului, eroarea constă în reperarea celuilalt ca atare, nu ca semen. Celălalt reprezintă alteritatea sălbatică, diferenţa neîmblânzită. O astfel de lume în care celălalt are fizionomia care nu inspiră apropriere, ci distanţare şi frică, este o lume încă barbară, necivilizată şi străină. În lumea reglementată prin norma divină, celălalt, semenul adică – pentru că în lumea de acest tip, întotdeauna celălalt reprezintă semenul, rezultatul prin care diferenţa este domesticită – este egalul: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!

Cauza care duce la umilinţă este mutilarea în dublu sens: restrângerea de sine până la extirparea eului, adică anularea şi replierea pe fiinţa redusă la simpla dimensiune ontică, concomitent cu gonflarea celuilalt pana la schimonosire. Numai o singură specie cunoaşte umilirea şi umilirea de sine. Animalele, în acest sens,  nu sunt niciodată umilite. Ele pot fi înfrânte şi înfricoşate, ucise şi devorate, nu umilite. La baza umilirii se află perceperea disproporţionată a celuilalt: mult mai mare, mult mai periculos: simptomul uriaşului părelnic din proza lui Michael Ende.

Nu există strategii benefice ale umilirii, ci doar tertipuri primitive, valorificări iluzorii. Când animalul de pradă se ascunde, îşi escamotează prezenţa până la nivelul simulării inexistenţei. Furişându-se în apropierea vânatului, o face ca şi nefiind. Strategia vânătorii este minciuna ontologică: contestarea existenţei, mascarea ei (deşi între contestarea existenţei şi mascare sau travestire, nu este nimic de felul echivalenţei!) pentru ca, la momentul potrivit, printr-o evidenţă ucigaşă, raportul să se inverseze: ceea ce se pune în prim plan să fie existenţa aşa cum este ea, specia de care ţine şi care să facă ce ştie să facă: să vâneze, să devore, etc., pentru ca non-existenţa să fie lăsată pe seama a ceea ce şi este. Actul vânătorii este o perfectă dialectică a lui ceea ce este, adică a existenţei, şi a lui ceea ce nu este, a inexistenţei. Vânătorul este, într-o primă ipostază, cel ce se recomandă ca nefiind, inexistenţă pur şi simplu. Apoi, în a doua parte, el este tot ce este mai existent, mai agresiv şi dovedit ca fiind de faţă. Cele două poziţii originare se amestecă şi se retrag, se recunosc şi se neagă reciproc în afara oricărei priorităţi sau valorificări. Credulitatea victimei în actul vânătorii se justifică numai prin inversarea dintre existenţă şi inexistenţă, prin substituirea dintre ele şi reluarea, la momentul oportun, a poziţiei juste.

În societăţile secularizate, politica pe care o face umilul este politica uriaşului părelnic, pentru că umilul nu va înainta niciodată până la poziţia  care să-i confirme că uriaşul, departe de a fi ceea ce pare, pe măsură ce distanţa faţă de el se micşorează, nu este decât o mărime egală, părelnic uriaş, nu real. Umilul crede în tăria lumii ambientale, în forţa şi superioritatea ei, concomitent cu perceperea slăbiciunii proprii. Vocaţia sa ţine de contingenţa spiritului, de funcţionarea sa dereglată. Pentru el nici o solicitare ştiinţifică nu este posibilă pentru că dimensiunea lumii i-a fost deja dată. El ştie înainte de a şti, are probe înainte de a le avea. Nici o cercetare nu are sens pentru sine. Interogaţiile sunt pentru el fantezii, naraţiuni cu sensul deja fixat. Lumea funcţionează cu raţiuni prestabilite, nu este nimic nou sub soare. Certitudinile cu privire la sine şi la rest sunt pentru umil urmarea unei gnoseologii din care experimentul este exclus. Să vedem ce poate fi nu este sintagma în măsură să mobilizeze şi decreteze curiozitatea umilului. Umilul nu este curios pentru că, pentru el, ştiinţa funcţionează la nivelul preştiinţei. Umilul nu deduce niciodată, varianta lui de epistemologie este întotdeauna inducţia, cea mai slabă modalitate de cunoaştere şi interpretare. La rigoare, cauza umilirii, a umilirii de sine, este proasta gestionare a gnoseologiei lumii şi persoanei.

Regimul politic al umilului este unul complăcut în cultivarea servituţilor de tot felul. Baza existenţială a acestui comportament este eroarea de optică ontologică, secondată îndeaproape de una gnoseologică. Deficit ontologic şi obezitate ontologică: rezultatul citirii gnoseologice universale, dar şi ea ca urmare a unei predispoziţii ale cărei articulaţii sunt, probabil, dincolo de ontologie şi gnoseologie.

II)Modestia este egalitate. Chiar dacă ea se află mai repede în vecinătatea umilinţei decât a orgoliului, prin diminuarea stopată pe o anumită treaptă, modestia este un proces întrerupt. Patologia ei nu se consumă până la capăt, cum este cazul umilirii. Există, în privinţa ei, o limită a golirii, a debarasării eului în neant.

În modestie, puterea este dublu orientată: de a nu ceda presiunii sinelui devenit, în spaţiul public, Eu, şi de a nu ceda supra-sinelui devenit, în spaţiul public, Ei. Un echilibru între Eu şi Ei. Modestul este cel care suferă de tentaţia cedării. Acceptându-i pe ceilalţi, el o face fără să se excludă pe sine, se menţine în simfonia vocilor prin rezonanţa vocii sale pe care nu şi-o înăbuşe din neîncredere. Raportul este între încredere şi neîncredere. Fără să fie voce în pustiu, vocea sa nu este una de agora, de retor. Vorbirea sa nu este peroraţie şi nici discurs – atu-uri ale orgoliosului!

Modestul se desparte de umil pentru că excluderea sa nu duce la includerea celuilalt. Totul la modul exclusiv! De aceea relaţia matematică a modestiei este egalitatea.

Regimul politic construit pe modestie este egalitarist şi democratic, iar baza existenţială a acestui comportament este demnitatea întregii creaţii, egalitatea creaturilor în regnul de care ţin.

III) Orgoliul ţine de o saturaţie a eului, şi pentru că elementul de saturaţie nu vine din afară, el este o simplă invenţie.

Spaţiul public descris de orgoliu este extrem de sărac: peisaj compus dintr-un singur element, un non-peisaj. La limită, spaţiul public în această variantă este anulat. Orgoliul, pentru că minimalizează şi extirpă restul, este asocial.

Orgoliul este autodistructiv pentru că, în esenţa sa, el are nevoie de celălalt care să-l admită şi recunoască. Numai în raport cu el, aşa ceva este posibil. De unul singur, orgoliosul nu poate fi. Condiţia lui este contradictorie: are nevoie de celălalt pentru al exclude de la festinul fiinţei. Fiinţa este rezervată doar pentru sine. El este fiinţa. De aceea, orgoliul este apanajul dictatorilor. Cultul personalităţii este, în dictaturi, urmare firească a orgoliului. Ion Ianoşi face o admirabilă descriere dictatorului în circumstanţele unei adunări populare: în centru este El, deasupra pe un panou uriaş: portretul Lui. Mulţimea are chipul lui înrămat, în faţă. Se scandează numele Lui, aplauzele sunt pentru El (Ion Ianoşi, Eu şi El. Însemnări subiective despre Ceauşescu, editura Dacia, 2003). Tot Ion Ianoşi descrie privirea dictatorului: orientată în faţă, nu se opreşte asupra nici unui chip, alunecă printre fizionomii, undeva înainte, în căutare, probabil, de sine.

În totalitarism, când eul personal nu mai poate fi licitat în spaţiul public apar înlocuitorii: Partidul, Cârmaciul, Tătucul,etc. Calităţile acestora, plusul lor ontologic este compensarea slăbiciunilor individuale: clarviziunea, omniscienţa, legile istoriei, cu scopurile pe măsură: crearea omului nou, societatea fără clase, viitorul de aur, ş.a.m.d., pentru că “ semnul distinctiv al totalitarismului este voinţa de a aboli un anumit număr de frontiere: între spaţiul politic şi societatea civilă, stat şi partid, public şi privat, militar şi civil, colectivitate şi individ, politică şi morală” ( Fr. Lauppies, coordonator, Dictionar de cultura generala, Editura Amarcord, Timişoara,2001, p.663).

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*