Ultimii mohicani: Ion Gheorghe și Liviu Ioan Stoiciu ?!

22.08.15 by

Ultimii mohicani: Ion Gheorghe și Liviu Ioan Stoiciu ?!

De multă vreme nu am mai scris despre o carte imediat ce am citit-o. De multe ori, după lectura unei cărţi, dacă nu-mi notez ceva, în timpul cititului, uneori trec anii sau veşniciile până când reuşesc să îngân ceva în cine ştie ce împrejurare. Singura ocazie de a salva câte o impresie mai puternică despre volumele citite, sau măcar „vizitate”, este tot jurnalul de lectură, această condică de prezenţă a cititorului în rosturile scriitoriceşti. Azi dimineaţă, 16 august 2015, am primit un e-mail de la o cunoştinţă, având în atache manuscrisul de versuri religioase al unei doamne dedicată total credinţei, trimis mie pentru a-l prefaţa. Am refuzat categoric şi justificat pentru că prefaţa respectivă ar fi făcut deservicii doamnei respective. Şi mie, fireşte. Nu mai pot discuta despre cele sfinte decât cu mine însumi, chiar şi atunci având grave probleme de comunicare. Acum 10 zile am primit noul volum de versuri al poetului Liviu Ioan Stoiciu, „Nous”, Ed. „Limes”, Floreşti-Cluj, 2015. În următoarele trei zile, am citit toată cartea. Am prostul obicei de a mă „culca” mereu cu cărţile altora. Doar cu cele frumoase, fireşte. Citesc până când mă ia somnul, având mereu în dreapta mea, la capătul patului, o carte, un caiet, un pix şi câte un ziar sau o revistă. Una e să intri în somn relaxat de un vers terapeutic, şi alta e să adormi cu gândul la vreo mârşăvie umană văzută sau simţită, direct pe pielea ta, în timpul zilei ce tocmai trecură. Versurile lui Liviu Ioan Stoiciu sunt inconfundabile, sunt un brand, sau, ca să folosesc un termen mai potrivit unor vremuri încărcate de nostalgie, au acel semn pe care-l puneau fermierii pe spatele animalelor, odinioară, în Vestul sălbatic. Nu ştiu dacă am mai făcut această afirmaţie în public, poate că mă repet: După dispariţia unor mari poeţi, cum ar fi, doar ca exemple – Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica şi Cezar Ivănescu -, cel puţin pentru mine, după părerea mea deloc umilă, în literatura romană actuală au mai rămas doar doi mari poeţi, foarte mari poeţi, cel puţin la nivelul celor amintiţi mai sus: Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. Mă întorc la dimineaţa de azi. După ce am anunţat cunoştinţa respectivă că nu sunt în stare să fac prefaţa la cartea de versuri religioase, am plecat la Sărăţeanca – împreună cu familia Geta şi Nistor Tănăsescu şi cu colegul meu Stelian Grigore, redactor-şef adjunct al revistei „Cartelul metaforelor”-, la casa de vacanţă a poetului Ion Gheorghe, autorul „Megaliticelor”, al „Elegiilor politice” şi al multor alte mari cărţi de versuri însemnate, ca şi cele ale lui Liviu Ioan Stoiciu, cu propriul fier roşu. După două ore de discuţii, întors acasă, răscolit de vorbele lui Ion Gheorghe ( vorbe care, şi acum – în clipa în care scriu aceste rânduri, după patru ore de la întoarcerea acasă, şi după un somn bun -, am impresia că au fost scrise direct pe aerul rece de sub nucul din curtea sa ), nu mi-am găsit astâmpărul până când nu mi-a (re)căzut sub ochi cartea lui Liviu Ioan Stoiciu : „Nous”- s.n. raţiune, spirit (. Ea nu sădeşte cruci, cu banii primiţi,/ ci aclamă toaleta miresei, care a fost/ moartă de tânără…E apatică, fără puteri, fără nădejde./ Cel ce o iubeşte i-a trimis acum un an, în/ custodie, un heruvim”.Din câte ştiu, între cei doi mari poeţi există o apreciere reciprocă, nemărturisită public, a operei lor. E şi firesc să fie aşa. Am scris aceste rânduri pentru a mă elibera de presiunea energetică pe care am simţit-o în toată fiinţa la întoarcerea din curtea plină cu statuete, de la Sărăţeanca, Buzău. Copleşit şi de gloria grea a lui Ion Gheorghe, dar şi plin de speranţe, ştiind că, mai mult ca sigur, după el, rosturile sacre ale poeziei – nu şi cele ale pastelor litice – ,vor fi preluate de un urmaş la fel de demn: Liviu Ioan Stoiciu. La plecarea de la Sărăţeanca, l-am rugat pe Ion Gheorghe să-mi povestească ceva anume. De fapt, eu eram doar mesagerul doamnei Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Saeculum” , care, la sugestia lui Dumitru Radu Popescu, vroia câteva cuvinte pentru publicaţia sa. Nu s-a putut, poetul era obosit. Mi-a declarat doar atât, citez aproximativ: „Nu mai am ce spune, am dat tot ce am putut literaturii ţării mele. Nu mai vreau nimic, nu mai cer nimic, ţara, literatura şi breasla nu mai au ce să îmi ofere. Lumea de acum, nu mai e lumea mea”. Între Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu e o diferenţă de vârstă de vreo 15 ani. Destul pentru cel de-al doilea pentru a-şi definitiva opera şi a ţine pasul cu Ion Gheorghe, în drumul lor (ieşit din) comun, spre locul în care „zeii” poeziei universale grădinăresc şi sufletele marilor poeţi români: Eminescu, Blaga, Arghezi…Citez din memoriile lui Ion Gheorghe: „Dacă aş fi trăit într-o ţară mai norocoasă, sub oblăduirea unei clase politice inteligente, creatoare şi mai puţin slugarnică în faţa teoriilor străinilor, privitoare la originile noastre etnice şi ale limbii române, astăzi aş fi fost considerat un Schliemann al românilor”. Azi, pentru mine, nu a fost doar o zi aniversară a lui Ion Gheorghe, şi nici un moment de reflecţie asupra poezie celor doi, Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. A fost doar o trecere în revistă a propriei visterii lirice de suflet. Certitudinea că poezia pe care te poţi baza, ca să fie un bun sufletesc al tău, nu trebuie neapărat să fie scrisă de tine. De aici încolo începe sacralitatea unei literaturi speciale. Mă opresc aici. Prea multă satisfacţie dăunează grav invidioşilor dintotdeauna. Gânduri bune pentru toţi ceilalţi poeţi care au citit sau vor citi de acum încolo măcar poezia lui Ion Gheorghe şi cea a lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu de alta, dar „locul trei” e încă liber în modesta mea viziune despre poezia actuală!…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*