Trubadurul

01.02.12 by

Lui Alex Cetăţeanu

 

Departe, în Canada, trăieşte un român,

Poet adevărat, cu suflet mare,

Atâtea vise-n jurul lui  rămân

El doar  le-adună şi le dă culoare.

 

Trăieşte un român peste ocean,

Nobleţea lui se-ntinde pân’ la stele,

În ţară, vine-n fiecare an

Şi ceru-n drumu-i, raze dulci aşterne.

 

Cu dor de ţară, scrie prin străini,

Răsare poezia-n grai şi-n sânge,

De bucurie ochii lui sunt plini,

Doar inima, din când în când, îi plânge.

 

E Alex Cetăţeanu, cine nu îl ştie?

Poemele-i sunt raze, lung fior,

Alină suflet rătăcit din glie,

Un trubadur, un veşnic călător.

 

La Amărăşti, el şi-a zidit o casă

Vegheată de-o biserică pe deal,

Lângă părinţi, e bolta tot frumoasă

Şi mama îl aşteaptă an de an.

 

 

 

Cântec despre natură

 

Prin mine, trec văzduhuri şi bat din aripi tare,

Mă poartă, zi şi noapte, vibrând ca un catarg

Şi lasă-n pieptul meu dungi fine de culoare,

Pe care vânturi surde le-adună şi le sparg.

 

Prin mine, gonesc râuri cu peştii coloraţi.

E ceru-atât de-aproape că iată-mi cade-n gură,

Se-adună-ntr-o clipită, toţi munţii cei înalţi,

Luminile, în ochi, se-mprăştie, se-adună.

 

Marea, din patru unghiuri, năucitor mă cheamă

Cu şoaptele de valuri, cu valurile vii,

Natura toată-mi este prietenă şi mamă,

Eu port în mine cerul cu mii de ciocârlii

Sat natal

 

Ţi-e trupul mai curat ca o zăpadă,

Mai alb decât ninsoarea ce-a căzut

Şi nu există ochi mai buni să vadă

Mirajul crud al frunzelor de vânt.

 

Ţi-e trupul mai curat ca firul ierbii,

Dar nimeni nu-i în carnea lui să scurme.

O, Doamne, stăvileşte-n zare cerbii

Şi gândului, dă-i semn de rugăciune.

 

 

E clipa…

 

E clipa când noianul de roze mă cuprinde,

Când urmăresc, tăcută, corăbii care trec,

Un foc care ucide, azi, iată, se aprinde

Şi florile tăcerii în mine se petrec.

 

E clipa când frunzare topite de rugină

Îşi flutură drapelul sub vântul adormit

Şi cerul clar, şi noaptea cu veşteda lumină

Mă fac să poposesc în ochiul obosit.

 

E clipa când pământul îşi macină ursita,

Şiraguri de castani rămân în urma mea

Şi-a doua oară, iată, mă-nvăluie ispita

Şi poposesc pe rugul covorului de nea.

 

Portret

 

Cum stai în iarba încă udă, cu umeri goi şi păru-n vânt,

Pari o sculptură făurită de-un mare sculptor pe pământ.

Ai trupu-nvăluit în giulgiu de raze galbene şi sfinte,

Cu ochii mari priveşti departe, cu suflet fraged şi cuminte.

 

În jurul tău, chiar şi copacii întineriţi, de primăvară,

Te cercetează-n amănunt, cu ochi de floare te măsoară

Şi nu ştiu cin’ te-a dăltuit de farmeci orice călător,

Ţi-e gura plină de iubire, trezeşti în inimă fior.

 

Cum stai în iarbă, pari zeiţă cu ochii mari de mură coaptă,

Laşi fruntea să o lumineze un far aprins pe bolta-naltă.

Pari o Giocondă gânditoare în poieniţa cu-albăstrele

Şi mi se pare că nu eşti decât tot floare printre ele.

 

Nu mai ştiu

 

Câmpia, un imens tablou de porţelan…

Şi ninge din pământ şi cer de-azi-noapte,

I-o iarnă rece, cu aromă de metal,

La geamul unei şcoli, se aud şoapte.

 

O lungă simfonie vibrează împrejur

Şi frigul ne pătrunde drept în oase,

Mi-aş fi dorit o zare de azur,

A ghiocei pământul să miroase.

 

Nu ştiu ce am, dar parcă vin din luptă,

O negură se-aşterne-n zori de zi

Şi bolta-n astă seară-mi pare suptă,

Eu nu mai ştiu de sunt sau de voi fi?

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*