Tristeți simulate pe viu, din mersul trenului

27.01.17 by

Tristeți simulate pe viu, din mersul trenului

Ce-o fi în mintea ei, lângă zgomotele trenurilor, într-un salon special
Unde doctorul vine din când în când să se mulgă de profesie. Ceaiuri
și compoturi, pline cu dragoste și milă extraterestră, înțelegere a
bolilor. Doctorul guiță în saloane, ca mistrețul în lanul de porumb.
Orbii văd calea ferată, spitalul, cartierul din apropiere. Nu se mai fac
Injecții, pacientele sunt tratate în particular, lipite de pereții cerului
Cu guri desfăcute spre pastile și cu dureri fizice de cap. Secolul acesta
A luat-o din loc. Numai doctorii și pacienții nu au habar că deja nu
Mai sunt. Nu mai e nici spitalul, nu mai e nimic. Cine plânge la urmă
E mort. Așa se termină orice poveste cu spital între șinele de tren.
Sinucideri simulate la căldura rece dintre doctor și mintea ei, a șinei
De fier. Vorba ceea, să-ți trăiască halatul. Și moarta. Și profesia.
Și chefereul adeneului părintelui cu ecartament ecarisat de mai nimic.
Doar de țipetele unui tren alergic la trecerea peste suflete de fier.
Tristeți simulate pe viu, din mersul trenului, mai nimic, ceaiuri și compoturi.
Chioșcăreli de la chioșcul sau chioașcăul din apropierea gării. Mai nimic.
Plus o factură morală. Suflet plătitor inclusiv de păcate. Riscul și pliscul.

Sufletul tău are nevoie de un pian acordat

Se deschide o ușă cât o pleoapă adormită. Ți se întră în ochi, apoi în suflet
Și taci pentru că așa e viața, sufletul tău are nevoie de clape de pian
Acordat. Și îți cânți lacrimile. Ce degete ai. Parcă ai inventat muzica.
Lacrimi curg din degetele tale. Lacrimi cu amprente. Lacrimi umplute
Cu mici porții de suflet, pe ici, pe colo, prin cuie înfipte în lumina cărnii.
Citești alt suflet și parcă te-ai mărturisi, sunteți gemeni de la naturi astrale.
Se deschide o ușă. Se intră și se iese. Cu ochii, cu pașii, cu sufletul peste tot
Ca și cum niciodată nu o să fii singur. Ca și cum deja intri în sufletul tău
Ca în foamea și setea de zi cu zi. Ca și cum niciodată nu o să fii singur.

Moartea ne iubește pe toți

Moartea ne iubește pe toți. Ne suferă, ne alină, ne duce între sfârcurile ei
Pline cu vârfuri de iarbă. E doar Moartea. Nu e mare lucru. E ceva trecător
Precum o operație pe creierul Cerului, fără anestezii dar cu fermitate.
Eu nu iubesc moartea. Trag de timp cu toți doctorii înghesuiți într-un ceas
Cu cuc. Un ceas de pădure, cu frunze căzute în rădăcini. Sunt oarecum
Peste tot, ca un fel de elemente compuse de jur și de împrejur. Nici dacă ar
Fi să nu mai fiu, nu mă doare în cot. Tare frumos am văzut cum întunericul
Se coboară sub limba mea de copil astâmpărat de toți, de părinți, de profesori
De sisteme. Aș spune că sunt prieten cu moartea, că m-am culcat cu ea, că are
Ceva din mamele tuturor copiilor avortați. Mâine e mâine dimineață și nu sunt
Sigur dacă am să mai văd Moartea. Nu e de glumă. Dar nici de plâns mai devreme
Decât Ea. Cine știe, s-ar putea să mă plângă. Sunt sigur că are lacrimi de apă
De ploaie, nu de acid sulfuric, e și Ea o femeie nemăritată acum și în vecii
Vecilor. E doar o Moarte, ceva sfințit inclusiv de popii planetei. Doar o moarte…

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*