Tristețea ca un mod de a fi

01.10.19 by

Tristețea ca un mod de a fi

Într-o zi mă aflam în Serbia, la Cladova. Un orășel mic, liniștit, care îmbină armonios noul cu vechiul. Eram pe o stradă centrală. Ceva mi s-a părut neobișnuit. Strada era interzisă circulației mașinilor. De-o parte și de alta a străzii erau localuri, restaurante, cofetării, cafenele. Fiecare din acestea își extindea spațiul pentru clienți și în stradă, sub forma meselor acoperite cu umbrele. Nu erau mulți consumatori, dar era liniște. Printre mese și în spațiile libere rămase se jucau copii, mulți copii. Oamenii care treceau pe trotuare se salutau între ei, salutau pe cei de la mese. Pe fețele tuturor se citea relaxarea, bucuria, bunăvoința. Vorbeau între ei, râdeau natural, fără prefăcătorie. Nu înțelegeam limba, urmăream doar mimica fețelor și constatam că oamenii aceia nu erau stresați, nu erau presați de lupte interioare. Și, culmea, oamenii aceia făceau parte dintr-un popor care de abia ieșise dintr-un război, care le spărsese țara, mândra Iugoslavie de altădată, în cinci țări, le ucisese părinți, copii, frați, rude, le distrusese case și alte bunuri. Oamenii aceia găseau, totuși, puterea de a trece mai departe, de a privi cu seninătate și încredere spre viitor. Erau robuști, bine hrăniți, veseli, siguri pe situație, solidari. Casele din oraș și din satele din apropiere erau bine îngrijite, parcă toate erau noi, abia terminate, cu grădini pline de verdeață în jur, cu garduri frumos construite, iar curățenia era un mod de a fi. Într-un cuvânt, eram într-o țară în care pofta de viață și bucuria de a trăi era la ea acasă. Cinste lor!

Am ajuns în Severin. Era cu totul altă atmosferă. Oamenii erau mult mai slabi, mai sfrijiți, mai supți la față, dezamăgiți și mai încrâncenați. Cei mai mulți mergeau cu capul aplecat, cu privirea în pământ, rumegându-și gândurile și necazurile. Era o populație tristă, obosită. Din când în când unii se salutau între ei, dar rece, scurt, fără bucuria de a se întâlni, ci doar ca un act artificial. Străzile erau nemăturate, cu tomberoane pe la porți, așteptând îndelungat gunoierii, multe case coșcovite, îmbătrânite înainte de vreme. Ce să mai vorbesc de sate! Doar în Bulgaria, în zona Vidinului, am mai văzut case mai sărace, mai dărâmate, mai neîngrijite și mai murdare decât la noi. Prea puține construcții noi, iar cele mai multe din cele care există sunt impunătoare, cu o arhitectură străină, adusă de cine știe unde și plantată fără gust într-un spațiu nepotrivit. Altădată răsunau satele de muzică populară transmisă de cele mai diferite aparate date la maximum. Acum nu mai auzi așa ceva decât pe la cârciumi sau din mașinile unor tinerei dornici de a ieși în evidență. Întâlneam la tot pasul oameni gata de a-ți spune cele mai noi bancuri, glume. Acum asemenea ,,creații” sunt tot mai puține. Parcă ne-a dispărut pofta de a râde, de a face haz nici chiar de necaz.

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă cu noi, cu românii. De unde până unde senzația aceasta pe care ți-o inspiră, că e un popor trist și îmbătrânit, cu lehamite de viață.

În primul rând, este tot mai absent segmentul tânăr de populație. Țara noastră este pe locul al doilea în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează: 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație. În perioada 2007-2017 am pierdut 40.000 de medici, 84.000 tineri numai în 2016 sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare. Am devenit sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada. Cinci milioane de români sunt permanent sau temporar în străinătate ca emigrați. Pierdem o mare parte din tinerii care s-au calificat aici pe cheltuiala statului român; a crescut vârsta la care femeile procreează (de la 18 ani în 1980 la 30 de ani în 2017). Copiii rămași în țară abandonează școala, devin analfabeți, nu primesc educație morală părintească, motive pentru care vor deveni o mare problemă peste 5-10 ani. Românii plecați la muncă în străinătate, chiar cu studii superioare, acceptă munci umile, degradante uneori, străine de calificarea lor. Nu poți să te bucuri, când știi că fiul sau fiica ta, după ce au absolvit o facultate sau chiar un masterat în țară, îngrijesc bătrâni în străinătate pentru o brumă de parale. Se schimbă mentalitatea celor plecați, acceptând după un timp principiile morale ale țării unde lucrează (homosexualitatea, neasumarea întemeierii unei familii, bigamia etc.). Cei mai mulți dintre emigranții români nu investesc în România resursele lor financiare. Chiar dacă își construiesc aici case, cimentul este francez, cărămida poloneză, instalația electrică olandeză, cea sanitară germană, aparatura neromânească, deci totul se reîntoarce în aceste țări. Statisticile spun că 20% dintre cei plecați nu se vor mai întoarce niciodată în România fiind pierduți definitiv, iar alți 23% au cerut cetățenie străină (Ungaria, Italia, Spania, Franța, Canada, SUA). Este dureros să-ți vezi copiii venind în vizită după mulți ani de ședere în străinătate, iar copiii lor să nu știe românește, să aibă nevoie de translator. Dezvoltarea noastră economică este foarte slabă, locuri de muncă tot mai puține. 40% din suprafața arabilă a țării este cumpărată de străini; marile magazine cu produse agro-alimentare distrug agricultura românească (sectorul legumicol, pomicol, creșterea animalelor) care a devenit una de subzistență. Principalele resurse strategice, adică bogățiile solului și subsolului, sunt în mâna străinilor.

De treizeci de ani asistăm zi de zi la un circ continuu. Oamenii politici se ceartă între ei ca la ușa cortului, se demască unii pe alții, sunt descoperiți că au furat mai mult sau mai puțin din banii țării. Starea aceasta conflictuală de la vârful țării se reflectă și în relațiile oamenilor simpli. La nivelul unui sat sunt mahalale în care nu întâlnești două familii în bună înțelegere. Fiecare este împotriva tuturor și toți sunt împotriva fiecăruia. În familii sunt multe neînțelegeri și certuri. Multe familii se destramă, marcând viitorul puținilor copii rezultați în sânul lor. Cearta, dușmănia, invidia, egoismul, alături de alcoolism, tabagism și desfrâu sunt câteva din rănile sângerânde ale vremii noastre.

Nu mai ai putere de convingere ca să îndemni un copil să învețe. Când vede un analfabet că ajunge primar în capitală sau europarlamentar, pe altul la fel că învârtește banii cu lopata sau pe un președinte care spune la început de an școlar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut media șase și am ajuns președinte!” îți piere graiul. Din 1960 sunt în școală, ca elev, ca student, iar de aproape treizeci de ani ca profesor. În fiecare an am avut senzația că învățământul se degradează tot mai mult, că nivelul scade tot mai mult. E vorba atât de nivelul elevilor, cât și de al profesorilor. Abandonul școlar, absenteismul, lipsa de interes sunt la ele acasă în cele mai multe școli. Lipsa de educație duce la îndobitocirea unui popor, care poate fi apoi mult mai ușor de condus, de manipulat!

Aflăm că ne sunt răpiți copiii, că sunt sacrificați pentru a li se prevala organe, sau pentru a fi folosiți ca sclavi în industria sexului din străinătate. Aflăm că la bandele de tâlhari și de criminali care se ocupă cu astfel de lucruri oribile se raliază uneori angajați ai unor instituții menite să apere legea, să apere cetățeanul. Îți cauți dreptatea și n-o mai găsești, infractorii și infracțiunile se înmulțesc ca pecinginea. Bolile ne seceră ca holdele vara, cancerul se întâlnește tot mai des, medici competenți găsești tot mai puțini, sănătatea se târguiește ca roșiile la piață. La instituțiile publice te duci cu căciula în mână și ești privit de sus, cu aroganță, fără pic de respect. Dacă vezi un funcționar zâmbindu-ți, intri în panică, ți se pare că ceva nu e în ordine.

Alimentele sunt tot mai scumpe și tot mai proaste, aduse de aiurea, îndopate cu tot felul de chimicale, care nu sunt decât otrăvuri cu efect întârziat. Se apropie iarna și lemnele au ajuns la prețuri astronomice, iar pădurile tot mai puține și tot mai ciopârțite. Mâna de lucru, fie calificată, fie necalificată, e tot mai puțină, iar costul pentru ea tot mai mare.

Clientelismul politic, nepotismul și favoritismul au făcut ravagii în societatea românească. Vine la putere un partid și imediat schimbă toți conducătorii de unități, plantându-și oamenii de încredere, indiferent de pregătirea și competența lor. Cum să mai prospere o astfel de instituție condusă de un om care n-are nici în clin nici în mânecă cu domeniul în care funcționează instituția! Copii, nepoți, frați și cumnate, alături de prieteni și amante sunt avansați tot într-o veselie. Competiția și competența sunt de domeniul istoriei. Corupția este o meduză cu multe-multe tentacule, care ștrangulează în fașă orice urmă de progres și de elan.

S-a implantat în mentalul social, în mintea oamenilor, ideea că aici, în țara noastră, nu mai e nimic de făcut, că nu mai ai nici o șansă, că orice viitor este compromis. Am întâlnit părinți care-și îndeamnă copiii să plece ,,afară”, fiindcă ,,aici n-ai la ce să stai, n-ai ce să faci!” Mă bucuram într-o vreme, văzându-i pe cei plecați că își construiesc case aici și speram că într-o bună zi se vor întoarce. Din ce în ce mai slabă nădejde. Unii îmi spun: ,,La ce să mai venim aici, părinte! Ne-am făcut rosturi acolo, copiii au ieșit pe salariu, au slujbe bune, stăm și noi pe lângă ei. Poate găsim pe cineva să vindem casa de aici!” Alții îmi spun: ,,Mai venim aici să ne plătim impozitele și să ne pomenim morții!” Sumbru.

Credința este subminată fățiș ori pe rețelele de socializare de tot felul de religii străine sau de secte zise creștine cu o subtilitate demnă de cauze mai nobile. Trebuie distrus cu orice preț orice filon care leagă acest neam de rădăcinile sale, de istoria sa, de Dumnezeu.

barda Acestea sunt câteva din cauzele tristeții neamului meu. Au fost, ce-i drept, perioade în istoria sa mult mai grele și el a găsit întotdeauna puterea de a se regenera, de trece mai departe. Va găsi, oare, și de data aceasta o astfel de putere? Mă întreb și întreb!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*