Trei crai ascunşi la …casa Melik

06.01.12 by

Trei crai ascunşi la …casa Melik

 

Bucureştii, în vara anului 1848. Oraşul avea să cunoască vremuri tulburi. Căci urma să devină teatrul de operaţiuni al Revoluţiei. Mai mulţi lideri, adunaţi în taină într-o casă obscură din mahalaua Dobroteasa, hotărăsc declanşarea acţiunilor în ziua de 11 iunie. Au bătut clopote pe dealul Mitropoliei şi la celelalte biserici. Gloata s-a adunat în pieţe. Pe o tribună improvizată pe strada Lipscani, tânărul Magheru citeşte proclamaţia revoluţionară.

După abdicarea domnitorului – noaptea din 13 spre 14 iunie (!), se alcătuieşte un guvern provizoriu; se trece la înfăptuirea unor reforme. În 15 iunie, pe Câmpia Libertăţii – Câmpul Filaretului pe atunci – populaţia oraşului cere respectarea celor 21 de articole ale Proclamaţiei; în 19 iunie, boierimea reacţionară se întâlneşte în sala Momolo: pune la cale înăbuşirea mişcării. În aceeaşi zi, un grup de ofiţeri din garnizoană trimis la Palat ca să „complimenteze”, chipurile, guvernul provizoriu, îl arestează! Vestea declanşează alte tulburări. Ana Ipătescu mână târgoveţii în luptă. Palatul domnesc este înconjurat, se trag focuri de armă, cad anonimi. Pe uliţele oraşului se ridică baricade… Se împart arme… Lista morţilor e cel puţin ciudată şi aminteşte, „bucureşteanului recent”, de altă cacealma, din decembrie 1989, când au fost omorâţi tineri nevinovaţi, dar nici unul dintre cei căţăraţi în balconul din Piaţa Palatului. Tulburările se prelungesc imprevizibil. Costache Chiorul, „zbirul agiei”, terorizează populaţia în noaptea de 28 spre 29 iunie. Gestul nu rămâne fără urmări; dezlănţuiţi, micii negustori devastează casele lui Chiorul, dar şi ale altor boieri; speriaţi, aceştia cer ajutorul Înaltei Porţi; o puternică armată turcească, sub conducerea lui Fuad Efendi, se stabileşte în Bucureşti. Lideri importanţi ai masoneriei îşi pregătesc, discret, retragerea, salvând ce se mai putea salva. Casele unde se întâlneau rămăseseră în afara oricăror bănuieli. Şi totuşi…

 

Marele Maestru porunceşte

 

Printre cei apropiaţi cercurilor ce pregătiseră Revoluţia se afla şi Iacov Melik, arhitect cu studii superioare la Paris. Tot la Paris traversase şi ritualurile de iniţiere masonică. Extrem de inteligent şi influent în cercurile politice, Iacov urcase treptele organizaţiei oculte până în apropierea Marelui Maestru. La întoarcerea în ţară, avea să primească misiune importantă. Nu avea să se încurce cu lucruri mărunte, „bucătăria” o rezolvau alţii, cei din „sectorul operativ“, cum se vor numi mai târziu. Până şi căsătoria a fost aranjată, în aşa fel încât să servească unor scopuri …„umanitare“. Iacov Melik nu va afla niciodată pentru cine slujea. Mariajul cu Ana Nazaretoglu, fiica unui negustor armean din Bucureşti, care primise drept zestre clădirea cunoscută astăzi sub numele „casa Melik“, a fost un eveniment în lumea mondenă a Bucureştiului cosmopolit. Şi exact asta se dorea. Prevăzători şi extrem de abili, capii Revoluţiei – şi ai Masoneriei – folosiseră atent fiecare om, fiecare casă, fiecare moment care putea da seamă despre multiplele lor posibilităţi. Pregătirea mişcării fusese lăsată pe umerii celor ce puteau rezista încercărilor, alţii, extrem de influenţi, aveau în grijă ştergerea urmelor. Fiica unui alt mason important, Ana nu a ridicat pretenţii faţă de soţul ei. Aşa încât tăcerea în care se scufundaseră tinerii căsătoriţi nu atrăsese atenţia nimănui. Vremurile erau tulburi. Neavând chef de necazuri, soţii Melik au ţinut porţile şi uşile închise. Nu mergeau nicăieri, nu primeau pe nimeni. Dacă cineva, în societate, îşi exprima nedumerirea, de fiecare dată apărea un altul ce arunca o vorbă, acolo. „Arhitectul a dat de pizdă, şi nu-i mai trebuie altceva… Şi-apoi, femeile, rele de muscă, te storc…”

 

Ascunzătoare …la casa Melik

 

Un personaj ciudat trecea pe uliţa din faţa casei – acum strada Spătarului, strigând în turceşte, vorbe fără rost, ritmându-le cu zdrăngănit de talangă. În noaptea aceea ploua torenţial. De mai bine de un an însă, în nopţile şi zilele ploioase, nebunul, cu aceeaşi talangă atârnată de gât, desculţ, colinda pe străzile Bucureştiului, boscorodind în turceşte. Avea teritoriul lui. Nimeni nu-i mai dădea atenţie.

„Un nebun scăpat din bolniţa Coziei…”

Iacov Melik a tresărit. Ştia la perfecţie câteva limbi de circulaţie, inclusiv turca. Caută către orologiul din faţa biroului. Cheamă pe unul dintre servitori, omul lui de încredere, şi-i şopteşte ceva, apoi, cu gesturi măsurate şi-a pregătit pistolul, a luat pe el o pelerină, coborând grăbit, în curte. Abia a avut servitorul timp să deschidă poarta. Dintr-o caretă nemţească de genul celora folosite de boieri sau de negustorii armeni bogaţi, au coborât trei bărbaţi, înfăşuraţi şi ei în pelerine. Vizitiul a schimbat două vorbe – poate chiar o parolă – cu arhitectul. Apoi a dispărut, cu trăsură cu tot, înghiţit de întuneric. Cei trei l-au urmat pe Iacov.

 

În lumina palidă a lumânării

 

Servitorul i-a recunoscut într-o clipă: erau trei dintre liderii importanţi ai mişcării. Urmau să fie arestaţi de agenţii Agiei: Ion Heliade Rădulescu, membru al guvernului provizoriu, C.A. Rosetti şi Ion Brătianu. Fin observator, C.A. Rosetti băgase de seamă că au fost recunoscuţi. După ce au intrat în camera de primire, de sus, i-a spus în şoaptă, gazdei. „E mai bine să am un turnător pe care-l ştiu, decât unul pe care să-l  cred loial şi să nu fie”, a replicat Iacov. „Mă ocup imediat şi de asta…”

I-a lăsat pe cei trei în salon şi, făcând un semn servitorului au coborât împreună în pivniţă. Acolo, pe lângă butoaiele cu vin, pe care le primea prin mijlocirea socrului său, se aflau şi două nişe, zăbrelite zdravăn.

Când renovase casa, în 1822, Kevorc Nazaretoglu, tatăl lui Agop, făcuse şi cele două celule cu zăbrele metalice, potrivite ca grosime, şi câte o uşă zdravănă la fiecare, ferecată cu încuietori. Să fie! Iacov i-a cerut servitorului să intre acolo şi l-a închis. „Nici o grijă, or să vină oamenii Agiei şi te scapă!” i-a mai adăugat el, în loc de bun rămas. A luat singur carafa cu vin, scos atunci dintr-un butoi bătrân, şi a urcat. „Poţi să strigi cât vrei, îşi spuse el în gând, de aici nu se aude nici măcar la ieşirea din pivniţă. Armean deştept a fost Kevorc…”

 

Nebuni zdrenţăroşi, închişi într-o cuşcă

 

Nici prin gând nu-i trecea cât de deştepţi fuseseră meşterii ce plănuiseră scoaterea din ţară a celor ce se aflaseră în fruntea mişcării.

Peste câteva nopţi, trei trăsuri oprite ca din întâmplare în uliţă, aveau să ducă pe locatarii casei Melik, pe drumuri lăturalnice, dincolo de graniţă. Ultimii au plecat Ana şi Iacov Melik, însoţiţi de Agop Nazaretoglu, tatăl lui Ana. Nimeni nu s-ar fi gândit că între nebunii zdrenţăroşi, închişi într-o cuşcă, şi însoţiţi de oamenii Agiei, pentru a fi duşi la bolniţa unei mănăstiri din sud, se aflau tocmai cei ce-i ascunseseră pe conducătorii Revoluţiei. Lucrătorii din „operativ” nu se opriseră doar la atât. Un alt armean, s-a dat autorităţilor drept Agop, împiedecând astfel urmărirea fugarilor. Şi dacă ar fi fost numai asta… Un grup de rebeli avea să devasteze curând şi locuinţa-ascunzătoare. Ca să scape de pedeapsă, Ana şi Iacov au stat în exil nouă ani.

 

Secretele romanului „Craii de la Curtea Veche” s-ar fi aflat în dormitorul soţilor Melik

 

Şi când s-au copt condiţiile ca să poată reveni în ţară, au restaurat întreaga clădire. Iacov a adus meşteri pricepuţi din străinătate, dar a avut însă înţelepciunea să respecte întru totul arhitectura populară a casei boiereşti ridicată pe uliţa Spătarului, în jurul anului 1760. Nu era român, dar iubea România. Şi nu de faţadă. A pus să fie refăcut cerdacul închis cu geamlâc, din colţ, loc unde se afla şi intrarea principală a locuinţei, a adus mobilier nou din străinătăţuri, şi-a instalat biroul într-o cameră ce dădea către uliţă, a umplut curtea cu flori şi viţă-de-vie. Actuala intrare, din faţă, în camerele de jos, era doar pentru servitori. Scări, construite din piatră de râu, atât de bine zidite încât nu se infiltra apa printre ele, duceau către catacombele pivniţei, întinse, zice-se pe sute de metri. Unele ar fi comunicat cu alte case de negustori, probabil tot masoni, de pe uliţele vecine. Nu se ştie niciodată… La vremea respectivă Bucureştiul subteran era mai bine amenajat decât cel de la suprafaţă.

 

 

Casa Melik, restaurată iarăşi după 1989, găzduieşte în prezent Muzeul „Theodor Pallady”

 

Şi tot atunci, cât s-a lucrat la refacerea clădirii, Iacov a pus să fie chemat un preot ca să oficieze o slujbă pentru scheletul găsit într-una din nişele din pivniţă. Dintre vecini, un tânăr cu minţile rătăcite, povestea tuturor cum auzise, în noaptea când devastatorii contra-revoluţionari puseseră foc, o voce care blestema, urlând: „De foc să muriţi, trădătorilor!” Servitorul din casa Melik, închis în nişa din pivniţă, înţelesese cum se făcuseră jocurile. Şi „derbedeii” tocmai acolo coborâseră mai întâi ca să aţâţe focul. Una din catacombele subterane care ducea către nişă era plină cu paie uscate, tocmai potrivite unui atare scop. Meseriaş, cel ce călăuzea grupul, a deschis o trapă pentru aerisire ce răspundea pe acoperiş, într-un horn, şi vâlvătaia a cuprins casa înainte ca cineva să mai poată interveni. Cine să mai bage în seamă urletele unui coate goale, ce intrase acolo ca să fure şi ameţit de vinurile nobile o fi adormit tun?!

A rămas consemnată însă şi o întâmplare tragică: Ana Melik, curtată din câte se pare şi de Mateiu Caragiale, autorul romanului Craii de la Curtea Veche, a supravieţuit soţului.

Şi într-o noapte, de la o lumânare de seu, uitată aprinsă, dormitorul ei a luat foc. Prinsă de flăcări a murit şi proprietara, arzând de vie ca o torţă. S-a zis că ar fi fost un blestem, că urmaşul boierului român care a vândut casa, cu doar 1400 de taleri, negustorului armean Kevorc Nazaretoglu, s-a considerat înşelat. Dar cine să mai ştie adevărul?!

Slujitorii templului au şters urmele mai bine decât istoria.

Sau, poate, e doar o legendă. O legendă răspândită tot de ei…

Casa Melik, ce aparţine astăzi de Muzeul Naţional de Artă al României, adăpostind Muzeul „Theodor Pallady”, aşteaptă încă pe cei ce doresc să dezlege enigmele Bucureştiului de altădată.

 


(fragment din volumul fântâna de gheaţă,

în curs de apariţie la editura CODEX AUREUS, Bucureşti)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*