Tratament de junghiuri cu gust de paradis

07.05.12 by

Cam pe la jumătatea lunii august, o cunoştintă a Mariei, un domn cam pe la patruzeci de ani, ne-a dus cu maşina tocmai la Căciulata. Ne-a cazat la un hotel în curtea căruia aveam o piscină cu apă termală şi a plecat. Mamaie, de când l-a văzut şi până ne-a părăsit, nu a scos o vorbă.

–         Vă mulţumim! Am să o sun pe mami şi am să-i spun. Sunteţi cumsecade!

–    Ce o fi fost în capul fetii  mele, nu ştiu! Uite aşa, să te mai pună pe drum! …Că vezi, Doamne, singure, ne rătăceam! Păi, cum să-ţi spun dumitale? Eu am mai fost pe-aici, când trăia omul meu, mai încoace, după colectivizare…

– Domnul, nu o luaţi în seamă! Sunteţi un om agrebil! – am îmboldit-o eu pe mamaie!

–         Stai, fă, că dai cu mine jos din picioare! Copiii de astăzi…

–         Copii, ca oricare!

–         Ei şi dumneata?! Pe vremea mea…

–         Taci, mamaie!

–    Uite tac, altceva ce să fac? Ditamai coprela… şi-o vezi şi dumneata, doar osul şi pielea! Nu mănâncă neam! Eu nu ştiu ce să mă mai fac cu ea!

            –   Nu vă faceţi griji, creşte! E timp pentru orice, dar până atunci, eu o să vă las. Am să vorbesc cu Maria şi, dacă o să-mi zică ea, am să vin să vă iau.

            – Ba nu te mai deranja! Mai consumi şi benzina… Că de la Vâlcea, e tren până la Craiova, iar de-acolo, cu rata.

            – Domnul, dacă o să zică mami, da, nu vă luaţi după bunica! Ea a rămas aşa, ca pe vremea  lui tataie. De zgârcită ce este, ar fi în stare să se  întoarcă acasă, cu căruţa. Sau călare pe un măgar. Norocul meu e că nu are!

            Cunoştinţa Mariei, de care nici că auzisem şi nici nu aveam de unde să mai aflu vreodată ceva, a plecat şi dus a fost. Parcă s-ar fi vânturat în cosmos.

            Încă din prima zi, mamaie s-a dus, în hotel, la doctor şi i-a prescris proceduri. I-a făcut într-un fel program. De dimineaţa, de cum se trezea, umbla din cabinet în cabinet, pe la tot felul de doctori. Uneori, o însoţeam.

            – Ăsta e de junghiuri! – îmi zicea ea – te unge cu nişte alifii pe spinare de mă trec toţi fiorii, ca atunci când eram fată mare…

            –  Şi-ţi punea ventuzele moş Gheorghe? …Sau tataie?

            – Fă, împeliţato!  Ia vezi! Ce te bagi tu? Moş Ghoerghe ăsta, vecinul nostru…

            – E tataie al meu…

            – Fă, taci că îţi rup botul! Ţi-o fi spus ăl hodorog  cine mai ştie ce bazaconie, şi-n veci, n-o să-ţi mai iese din cap.

            – Bine, bine! – o întrerupeam când i se roşeau şi urechile, şi nasul.- Vezi că trebuie să dea ăla cu nămol pe dumneata! Ţi-ai luat slipul?

            – Aoleu, fată, nu e nimic de capul tău!

            – Ehe! Mamaie, chiloţi, că aici, te dezbracă ăla în pielea goală… Iar dacă nu vrei, o să te bagi acasă, în gâldan, cu porcii.

            –  Doamne, abia acum văd eu şi pe cine am crescut, şi căt de năroadă te-a făcut… Aia care te-a făcut…

            – ,,Mumă-ta’’, ca să-ţi aduc aminte. Treaba dumitale, să nu zici că nu ţi-am spus… În plus, uite, că era să uit, cam până în prânz, trebuie să mergem la termale… Mai te prăjeşti la soare, mai te bagi în bazin… La dat în clocot, de parcă n-ai fi dat destul! Şi aci, ăstea în baston, cu curu` într-o patre şi strâmbe din toate, nu stau cu ţâţele goale. Mamaie, că tot veni vorba, spune-mi şi mie, de ce s-au înmuiat şi s-au lăsat până spre…

            – De-aia! Ca să mă scoţi din minţi tu. O să vorbesc, la hotel, ca la început de noapte, să te culce, pe o bancă, aci, în curte. Asta aşa, ca să te învăţ minte să nu te mai holbezi, când la ţâte, când la curul meu!

            – Lasă, lasă, nu mă lua pe mine cu poveşti! Mai bine mi-ai spune drept, că a tras prea mult tataie de ele! Aşa e?

            – Fă, ţie nu ţi-e ruşine?

            – Nu! Că doar întreb şi eu, ca să ştiu. Dumneata nu vezi ce merişoare am? Mâine, poimâine….

                                                            ***

            În fiecare zi, cam când era soarele pe vîrful muntelui Cozia, spre răsărit, intram în bazin. Acolo, mă simţeam de parcă mă făcuse mama pe malul Ocenului Planetar. Înotam ca o răpitoare după un fel de pradă imaginară, dintr-o parte în alta, când de-a lungul, când de-a latul. Când oboseam şi apele, în locul în care mă opream, îmi depăşeau înaltul, mă agăţam, de obicei, de cine nimeream, până când, întâmplător, am zărit, în mijlocul mulţimii, un tip interesant.

            –   Cât să mai odihnesc şi eu un pic! Nu vă supăraţi! – i-am zis şi a tresărit venind cu privirea, parcă dintr-un alt timp. Mi-a zâmbit şi am vrut să plec, însă am simţit în ochii săi lumina de copil, chiar dacă era cu doar câţiva ani sub vârsta mamei.

            – Sara e numele meu!

            – Ei, nu nu se poate! Totul e invers, dar fie… Eu, Avram!

            – Mi-a părut bine! – i-am întins eu mâna ca o lady, iar el, nici una, nici alta, m-a strâns în braţe şi m-a sărutat pe frunte.

            – Vai de mine! Stai, că abia acum văd că nu mi-am pus şi sutien!

            – Păi… – a ezitat el – Ai…?

            – Cum să nu? Mami mi-a cumpărat un costum de baie complet, cum au fetele mari…

            – Ca să vezi! Eu de altceva întrebam. Până una, alta, poţi să stai şi aşa. Eşti o sexy! În plus, sânişorii ăştia ai tăi sunt ca nişte fructe, mici bumbi fragezi, din care băieţii nu au voie încă să muşte…

            – Că mă dor, altfel, cred că şi-ar înfige ei dinţii…

            Avi, că aşa am convenit de la început să-i spun, chiar dacă era ditamai bărbatul, s-a roşit tot, până şi pe vârful nasului.

            – Mă duc să mai înot! – i-am zis şi am tăiat-o cu capul pe sub apă, ca un delfin. În gând, chiar şi pe mine, îi simţeam privirea intrată în piele, ca uleiul de măsline cu care îmi dădea mami prin Grecia.

            – Of, de ce nu o fi şi el copil! S-a grăbit să fie mare! Că-mi vine să-l mănânc! Iar eu să vin pe lume într-un alt timp! Să stau când după mami, când după hârca de mamaie… Şi se mai zice că Dumnezeu potriveşte lumea, iar în ea, ba nimicul cu nimica, ba un bou şi o belea! În cazul ăsta,  ultima ar trebui să fiu chiar eu, însă… Nu! Nu, e cum să zic? Prea, prea!  – m-am tot frământat, când am ajuns la capătul celălalt de bazin. L-am privit. Avi stătea cumva, deasupra celor dimprejur, parcă săltat de ape, însă căzuse iar cu gândul în cine mai ştie în care parte a lumii, sau chiar ceruri, mai de lângă noi sau mai de departe…

            – Mă, ce tot te uiţi precum curca în stele, când a ta… Uite-mă, e aci! – am alergat eu din nou spre el, ca o fâţă parcă pregătită să înfrunte chiar şi marea cu al ei arsenal de răpitori ce puteau să mă înghită. Mda! Nu ar trebui să-mi fie frică! – m-am încurajat din nou. O ditamai balenă, dacă are minte, n-o să mă înghită, câtă vreme, doar cu mine în burtă, în veci nu va fi sătulă.

            – Iar am obosit! Cât să mai odihnesc şi eu un pic! – i-am zis din nou, în timp ce l-am luat de gât , lăsându-mă de el prinsă pe după mijloc. Îi stăteam în braţe, uite, aşa, hodoronc- tronc, încât nici el nu mai ştie nici pe ce lume e şi nici ce să mai zică.

            – Mi-a zis mie Tabitha, cu ceva timp în urmă, despre un fel de Făt-Frumos…  Iar eu gândeam că el o să vie aici din altă lume! Mă răpeşte şi… Ba nu! Că răpirile îmi plac doar ca mister. …Cum ţi-am spus, Făt-Frumos o să vie din altă lume, o să mă urce pe un cal alb… Adică, precum în poveşti, la greci, pe un Pegas! …Şi o să mă ducă la el, la palatul fermecat… Că aşa e în poveşti!  Apropo, tu ştii să citeşti? Doamne, ce întreb şi eu? Trebuie să ştii, că ai făcut până la vârsta ta, cred eu, câteva şcoli. În concluzie, ştii! Păi atunci, să-mi spui şi azi, şi mâine, niste poezii! Vrei? Şi să nu-mi zici cumva că tocmai urma, pe seară, să pleci?

            – A, nu! Stau mai mult… Eu, în concediu, la un fel de tratament.

            – Ştiu, te dor oasele ca pe mamaie!

            – Nu!

            – Atunci?

            – Păi, cum să spun, pe limba ta, ca să înţelegi?!  Fie! Mai ieri, alalteri, mi-a căzut măseaua de minte…

            – Vai de mine! Şi acum minte, neam! Dacă aude mamaie, te meştereşte ea cumva şi o să vezi cum o să-ţi crească alta.

                                                            ***

            În ziua următoare, la vremea tocmai potrivită, când soarele dogorea, am intrat din nou în pişcină. Întâi mamaie, apoi eu după ea. M-am acomodat cu apa, am făcut un tur de forţă, adică am tăiat bazinul înotând, dintr-o parte în alta, şi m-am oprit. Îmi lipsea ceva. Am privit pădurile, piscurile munţilor, am ascultat când cearta valurilor în vad, când şoapta Oltului, într-un fel, glas  al oamenilor şi din amonte, şi din aval. Am ridicat ochii spre cer… Nori trecători. Ici, colo… Când se făceau ba porumbei în zbor, ba tot felul de arătări…

– Fără Dumnezeu acolo sus şi om pe pământ, universul, cât e el de univers, doar pustiu şi gol! Avea dreptate gânditorul ,,eu ştiu că mor’’! El însă, o ardere şi atât.– îmi zic şi acum când povestesc.

– Mamaie! – am strigat-o pe bunica – băiatul ăla frumuşel, cu care m-am tot jucat ieri, o fi plecat?

– Auzi dumneata, – i-a zis mai întâi unei babe, cu care se împrietenise tam-nesam, total de-aiurea – asta e împeliţatul gol! Păi ăla, om în toată firea, iar ea?!… Apoi către mine: De unde să ştiu, mumă, că nu era de vârsta mea!

– Păi, vezi? De-aia nu are ursul coadă şi dumneata, tot aşa, că dacă era, luai foc! …Şi acum ce-am să mă fac? Cu cine mă mai joc?

– Ce-ţi spuneam eu dumitale? Doamne, ia-mă! Fă, fată, mai vino-ţi în fire! Ori vrei să mă omori?!

– Păi da, una, două, moartea! De parcă ai trăi doar cu ea?! – m-am revoltat când mi-am dat seama că Avram îmi lipsea şi-mi venea să strig: Aviii! Mă băiatule, unde Dumnezeu ai fi?

Am privit iar în stânga, în dreapta…

– Nimic! Bă tataie, dacă tu ai fi aici, m-ai înţelege şi, din pământ, din iarbă verde, pe băiatul ăla, de care eu ştiu că tu îl ştii, mi l-ai aduce. Altfel, degeaba te-am tras şi pe tine de mustăţi… Uită-te şi tu ce lume cu lipsuri şi iar lipsuri! Iar mamaie asta, plimbă lumi, în vorbe,  aşa ca să se afle în treabă, dintr-o parte în alta! Taca, taca,  taca, taca! Nu degeaba îi ziceai tu ,,hârca’’! – l-am invocat atunci, în gând, pe moş Gheorghe.

– Răbdare! – parcă mi-a şoptit el la ureche.

– Bine, dacă zici tu! Înseamnă că o să vie, nu?

Nu mi-a mai răspuns. Mi s-a părut atunci că o lume potrivnică stătea şi-n mine, şi dincolo.

– Bine… Bine, bine! Nu o să mor eu acum de dor… Dar să vă văd, ce-o să faceţi fără mine?!

Am mai înotat, am tăiat iarăşi bazinul în lung şi-n lat şi nici nu am apucat să-mi trag sufletul  când cineva din spate m-a strigat:

–         Sara!

–         Eu!

Am rotit privirea şi l-am găsit. Avi era pe mal.

– Doamne, minune!  Mă, tataie, nu degeaba te am eu în suflet. Acum ştiu că-mi eşti alături şi mă pândeşti în gând, însă… Îţi spun doar ţie, aşa ca un secret… Îţi dai seama, nu trebuie să afle nici mamaie, nici  Tabitha sau Maria, mama.  M-a fermecat Avram! Tu ce zici de băiatul ăsta, că-mi vine să-l sfâşii?

– Of, bine, bine… – mi-a răspuns din nou cineva de dincolo de mine.

– Avi, hai, vino! Că te-aştept de ieri…

–  Păi, o să vin, dar…

Când Avi a intrat în bazin, oamenii dimprejur au devenit poveste. Babele, cât erau ele de babe, taca, taca… Au muţit!

– Dar ce? – l-am întrebat când m-a sărutat pe frunte.

– Tu, un copil, iar eu…

– Călin, file din poveste! Pricepi tu, că am glumit!

– Domnule! – s-a amestecat mamaie! – Mă băiatule, nu-ţi prinde mintea cu zăpăcita! N-o băga în seamă, că nu mai scapi de ea!

– Ce bine ar fi! – mi-am zis în gând, apoi am revenit. – Bunica! Nu te uita în  gura ei, că a îmbătrânit degeaba. După mintea sa, ar trebui să fiu o sfântă! Să-i dau la porci, la bibilici, la curci şi la pisici… Şi să nu cumva să zic ceva în care să o contrazic!  Dacă n-ar durea-o toate încheieturile, o legam de pat şi-mi luam singură lumea în cap! Ascultă-mă, îţi spun şi ţie: de vreo trei zile îşi tot dă, când pe ţâţe, când pe buci, cu un fel de alifie. Dacă ar vedea-o tataie, ehe, ăla îi rupea, cât ai zice peşte, oasele!

– Ştii ce? Ai haz! Parcă n-ai fi o puştoaică! În plus, dulcică foc, aşa cum ţi-am mai spus… Îmi vine uneori să te iau în braţe şi…

– Ştiu! Să te mănânc… Nu? Păi, mănâncă-mă!  – i-am zis şi i-am sărit de gât.

– A, nuu!

– Ne vede lumea?

– Ba sau da… Povestea-i alta!

– Ai o iubită şi te gândeşti la ea…

– Nici asta…

– Atunci ce nu am eu şi are alta?

– Eee?!…

– Ştiam că nu ştii, însă frica… Ţi-e teamă să mă iubeşti. Întocmai ca într-o carte cu poveşti, a unui scriitor francez! Am citit-o! Of, frica asta!  Bine, te las, te mai gândeşti. Hai să înotăm, alături, ca doi delfini şi, până la urmă, îţi spun eu, tot o să… Tu după puterile tale, de băiat mare. …Poate am să te prezint Mariei. Şi-ai să mă iubeşti ca un tătic. Eu, cât pot şi eu, poate mai puţin, că sunt acum doar un copil. Dar stai, delfini? Nu, că ăştia, în gramatică, au doar genul masculin! Mai bine ca două ştiuci…

– Ălea sunt la feminin…

– Atunci, ca unul, Mitroacă, de prin Seculeşti şi cu baba lui… Nu, nu! …Că nu ştiu dacă ăsta o fi avut o babă, adică înţelegi tu, o femeie a sa, ca tot omul. Sunt sigură doar că acum umblă pe drum, în cisme de cauciuc, cu o căciulă ploştită pe cap, îmbrăcat în mintean, adică, un palton, vreau să spun, chiar dacă îţi iese sufletul şi în pielea goală,  din cauza ălor călduri.

– Of, Doamne, să fi dat ocol, de zeci de ori, pământului, şi n-aş fi găsit un aşa de vesel răcănel.

– Oac! Oac! Hai, că încet, încet, trebuie să-ţi plac. Oac! Oac! Aşa-i?

***

După  masa de prânz, după ce mamaie m-a mai şi certat, cam când soarele stătea să cadă dincolo de un alt munte, spre apus, ne-am dus din nou la bazin.

– Vezi, să te caţări pe băiatul ăla şi iar să mă faci de râs, că…! Mâine, am să-i dau telefon mumă-tii să… Doamne, păzeşte! Am fost şi eu fată, dar aşa ceva n-am  mai văzut! Să ştii că se răstoarnă pământul cu curu-n sus! Păi tu de băieţi eşti? Că nu ţi s-a uscat nici măcar buricul!

– Mamaie, taci, că mă zăpăceşti! Am vorbit eu cu tataie şi nu mi-a zis nimic. Pe de altă parte, doar mă joc şi eu cu el. Ce am făcut de vezi în faţa ochilor doar rău şi iar rău?

– Adică, vrei să spui că te-ai sfătuit cu moş Gheorghe al tău?! Nu, ascultă-mă, tu eşti de dus la balamuc! Iar ăstuia, când am să mă duc la cimitir să-l tămâi, tocmai atunci, adică nu,  acum, am să-i sparg capul…

– Eu zic să mai stai pe-aici şi să-ţi vezi de treburi. …Că dacă-l superi, ori pe mine, ori pe el, am să-l rog să-ţi pună într-o zi piedica. Şi-ai să vezi cum ai să cazi ca lovită de trăznet. Chiar şi din senin! Cred că ştii?! Se înţelege de la sine… Ai să-ţi rupi, la început, doar un picior. …Apoi, dacă nu te potoleşti, te pune tataie, cu ambele, desigur, frânte, drept în vârful patului. Şi atunci ai să vezi dumneata ce încă n-ai văzut!  Eu zic aşa… că ar fi  mai bine să te porţi şi cu mine, şi cu el, cum nu se poate mai frumos. Altfel, ai văzut pe ăia de la televizor, de pe Animal Planet, cum au dat de dracu, păros, cu şi fără coarne, că ăia mici nu au că sunt şi ei pui… Nu te păcălesc, în jungla Africii.  L-au găsit până şi pe tartorele ăl bătrân, adică pe dracu gol.

– Fată, ştii ce? Când ne întoarcem noi acasă, îţi ei bocceluţa şi te duci, măcar până la toamnă, când o să înceapă iar şcoala, la mumă-ta, în Grecia.

– Bine, o să mă tot duc,  unde s-a dus şi Ducă din luncă… După pui de cuc în noaptea de ajun. Mamaie, Toamnă  e mâine, poimâine… Doar peste nici două săptămâni o să fie întâi septembrie… Ai cam pierdut noţiunea timpului… Tu nu vezi cum a trecut astăzi, că parcă ar fi fost ieri, iar mâine, o să fie deja un poimâine sau chiar ziua de alalteri? Mai bine ai merge cu mine aci, peste drum, şi ai cumpăra două îngheţate cu fructe de pădure şi mă mai gândeasc, poate facem pace.

– Hai, că tot nu o scot la cap,  însă doar una!

– Nu! Că dintr-a mea, eu nu vreau să-ţi mai dau!

– Păi, bani, de unde fată, că pensia… Mi-au tăiat ăştia din ea.

– Lasă-mă cu o fi şi o păţi, că ţi-a trimis mami. I-ai înfăşurat bine în ciorap şi i-ai pus la cap de  pat, sub saltele. O să-i mănânce moliile! Şi când nu o să mai aibă ce roade, o să dea buzna peste mine…

– Ştii tu?!

– Ei, ştiu, i-am văzut…

– De, ce să mă fac? Asta e! Am să mă duc eu la balamuc…

– Treaba ta, dar îţi spun de pe acum că ai să-ţi cheltui banii de-aiurea… S-a dus vremea când te-ar fi primit, că erai dumneata şi deşteaptă, şi frumoasă, şi devreme, seara, acasă! În plus, ce să mai cauţi şi acolo, când lumea e plină de nebuni? Doar aşa, cât să te afli în treabă?!

***

– Avi! Stai, că vin! – am sărit de bucurie când l-am văzut pe Avram deja în bazin. Am aruncat papucii şi una, două, fâţ, fâţ, am înotat până la el. M-a luat în braţe, m-a pupat pe obraz, apoi pe gât, încât şi acum, când mă gândesc, mă trec fiorii. Mamaie, pe mal, era în delir.

–  Tii, drace! …Că la asta, nu mă aşteptam! – am auzit-o bombănind. – Te pomeneşti că aşa i-o fi sortit! Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile! Nu, că şi ăsta e nebun! Se potrivesc. Minte, cât la unul şi la altul. Şi unde nu e…  Hai că… Femeie bătrână, şi vai de capul meu!

***

Seara, şi înainte şi după masă, mamaie mi-a ţinut o altă teorie. M-a tot bătut la cap până ce, gata, gata, să sar pe geam.

– Dumneata nu vezi că ai rămas în vremea lui Pazvante? Să nu fac pe-aia că…, să nu fac pe-ailaltă că… să nu iau, la bazin, chiloţeii că… Ce se vede, mamaie, ce? Că ce am eu are oricare!

– Nu mă lua tu cu de-astea de-ale voastre de acum! Chiloţii îţi sunt şi mici, şi strâmţi. Nu le mai trebuie ăstora cine ştie ce minţi să-ţi vadă ba păsărica, ba… De buci ce să mai zic? Ţi-am spus să luăm alţii, iar tu, nu şi nu!

– Aşa mi i-a cumpărat mami…

– Şi ea, tot ca fie-sa! Povestea cu ţandăra… Nu degeaba  şi-o tot aminteşte lumea!

– Eee! Te-am prins! N-ai făcut-o tu? Înseamnă că, mai pe la tinereţe, ai fost tot o poamă sau un pui de lele… Adică, aşa cam cum îmi zici mie.

– Uite ce, toate au o limită!

– Mai bine, decât ne-am tot ciondăni, am ieşi ca oamenii… Ne-am plimba… Mai te uiţi în stânga, în dreapta…

– Păi da, doar să beleşti ochii după băieţi şi să-mi cheltui mie banii… Mâine, poimâine, mor şi nu o să aveţi nici măcar de tron.

– M-ai înnebunit! Ai uitat că ăla  e în pod! Iar cu banii, am să o sun pe mamaie să-mi spună câţi din ce ţi-a trimis au fost ai mei?

– O fi fost ce o fi fost, dar în fiecare zi: hai să-mi iei! Şi hai, iar banii s-au dus pe apa sâmbetei!

–  Când, că doar alalteri am venit?! Mai bine spune-mi, mergi? …Sau te las aici şi mă duc unde a nins şi nu s-a prins. Mă îmbrac frumos, îmi pun şi o fundă în păr… Uite, pe asta roşie, că sare în ochi oricui, o fustiţă, şi una, două, am să găsesc un puşti! …Dacă de Avram îmi tot zici că se apropie de anii Mariei. Ce ai tu cu el? E frumuşel, e şcolit, îmi spune şi poveşti, şi poezii… Zi-mi şi tu una, să te văd, ştii? Nici măcar capra cu trei iezi?! O încurci ba cu ursul, ba cu tataie şi cocoşul ăla  de la miezul nopţii, ba cu Litră ăl bătrân, venit de pe lumea ailaltă, după o gură de ţuică… Şi cumpăna fântânii: scâârţ!, scââârţ! Şi voi zgârciţi, îl tot chinuiţi… Păi frumos e? Pune-ţi mână de la mână şi daţi-i şi lui o vadră, două, de rachiu! Apoi, stau şi mă tot întreb: unde ai fi văzut dumneata în ăle bălmăjeli, iezi?

– Ce să văd, fată?

– Pe dracu gol! Că doar ţi-am spus cu ăia de pe Animal Planet!

– Fă, în două zile mi-ai împuiat capul. Eu ştiu că ţi s-au aprins călcâiele… Uite, am să cobor, dar dacă te faci cumva nevăzută, să sară inima din mine, află că pe aici mor.

– Nu ai nicio şansă! La Căciulata te tratezi, dincolo la Cozia, la mănăstire, te spovedeşti… Tot un fel de tratament! Că sfântă de-ai fi şi dacă trăieşti printre oameni, ştii cum e?!  Păcatul se ia precum râia! Aşa că, după cum vezi, moartea, prin locurile astea, nu a găsit pat! Nu  a găsit gazdă!  Peste tot, aer curat, prinţi, Feţi-Frumoşi?… Apropo, dacă vrei, îţi găsec şi dumitale, mâine, unul. Ce-i drept, în baston. Boşorog sau hodorog? Că nu e unul şi acelaşi… Chestiune de nuanţă, apoi de perspectivă şi de interpretare. Nu-mi răspunzi?! Eu ştiu că ţi-ar da inima brânci la Avram, dar… Ţi-am luat-o înainte. Am pus mâna pe el şi am să-l prezint Mariei…

– Aoleu, fată, dar rău te-ai mai sclintit?! …Şi ăla, vai de capul lui! Mai nărod decât nărojii, dacă se uită în gura unei pârţotine.

– Eu sau dumneata? Că în noaptea trecută, a trebuit să deschid geamul ca să mai pot respira!

– Eee, de-aia,  am avut astăzi un junghi în mâna asta!

– Nu! Ţi-am mai spus: Dumnezeu nu doarme! Când dai prea mult din cleanţă, îţi mai arde câte una peste bot!

–  Bine! Ascultă-mă însă pe mine: dacă te ţii numai de prostii, acum tu urmezi… Eu o să mă spovedesc şi cumva m-o ierta…

–  Eu sunt  sfinţită deja. Că sunt copil… Ce te uiţi la mine? Nu ai spus aşa în postul Crăciunului?

– Fugi, fată, de-aci! Eu? Nu cred! Dar dacă da, mare greşeală am făcut!

***

Ne-am îmbrăcat ca pentru o plimbare de seară. Până şi mamaie şi-a pus pe ea un taior pe care îl ţinea în cufăr, pentru lumea ailaltă, semn că amânase moartea. Eu, la insistenţele ei, am luat nişte pantalonaşi mai largi şi o bluză, însă nu m-am lăsat până nu am legat-o aşa, cu un fel de fundă deasupra buricului, cum făceau fetele mai mari de prin liceu. S-a strâmbat la mine, însă, în cele din urmă, a tăcut. Când în lift, la coborâre, mi-am desfăcut nasturii cât să mi se vadă şi mie sânişorii, a început a bombăni.

– Râs de râsul lumii! Să ştii că eu mă întorc!

– Treaba dumitale. Eu nu! Dar ai grijă, Dumnezeu o să oprească liftul între etaje şi la ora asta liftieri… Acolo ai să dormi!

– Ai vrea tu?! Uite, am să merg, însă nu cu tine de mână, ca să mă povestească o lume.

– O fi el vreunul care să nu se teamă?!

– E, ba vezi că nu?! Zmuciţii ăştia din generaţia ta şi ai mumă-tii… Ăla, cum ziceai că îl cheamă?

– Avi, mamaie, de la Avram, ăla din Biblie. Şi află că e cuminte. E profesor, are şi mici afaceri… Aşa că, dacă am să-l întânesc, ai scăpat de cheltuieli. Îmi cumpără şi îngheţată, şi ciocolată, că e băiat darnic şi cu suflet bun… Cel puţin din punctul ăsta de vedere, ar trebui să nu mai bombăni.

– Ba, tocmai de-aia! Că îţi cumpără, ca să-ţi ia minţile! Şi după aceea, vine mumă-ta din Grecia, iar  mamaie n-o să mai ştie pe unde să scoată cămaşa!

– Nu ţi-am spus că e în toate minţile! Şi eu la fel! Of, tare aş vrea să dau timpul înapoi, pe vremea când erai ca mine, să mă conving şi eu dacă dumneata ai fost ca maicile la mânăstire. Dar…

– Hai, mai zii! Că iar spui cine mai ştie ce prostii…

– Am citit eu o carte şi, cum să îţi spun, nici acolo, prin chilii, nu e veşnic cum ar trebui… Gângul omului ehe… E şi, dacă e, atunci a şi fost şi va şi fi. Şi când vrei, şi când nu vrei! Mai contează unde?! Iar gândul, mira-m-aş să-l poată cineva opri!

– Mda! Uneori, mă uimeşti! Ştii ce? Dacă nu ai fi aşa de zăpăcită, află că alta ai fi în ochii mei.

– E, ce mai contează?!…

La câţiva paşi, după ce am trecut strada, spre chioşcurile cu artizanat şi tot felul de alte obiecte-amintiri, în faţa unei terase,  l-am văzut pe Avram. Nu m-am putut abţine şi am fugit spre el. În urma noastră, mai tăragănat şi mamaie.

– Sărut mâinile!- a salutat-o el.

– Să trăieşti! – i-a răspuns şi ea pe un ton cât decât mai prietenesc.

– Doamnă, aveţi o nepoată… O dulcică şi o frumoasă!

– Ţi-aş da dreptate, dacă nu ar fi aşa năroadă!

– …Încă un copil! Dacă acum nu e plină de viaţă, atunci când?

–  Mă aşteptam. Doar nu o să-mi dai mie dreptate?!

– Rog să mă iertaţi! Respect oamenii, chiar îmi sunt dragi, dar ei, copiii, sunt partenerii mei de fiecare zi. Sara însă e,cum să spun, parcă nu e copil. Are parcă deja o viziune asupra lumii… Din acest motiv, desigur, îmi este dragă. Mă înţelegeţi?!

– A, stai că nu ţi-am spus – i-am luat-o înainte bunicii – am fost şi în Anglia, şi în Grecia, apoi la Tabitha în Tunisia… Ea, Tabitha, dacă o vezi… Mai bine nu! Mi-a vorbit despre Fenicia, despre Cartagina, Grecia şi Roma antică… Poveşti cu zei şi ehei… Dacă vrei, vorbim în engleză. Mamaie nu o să ne mai înţeleagă şi-mi spui tu ce vrei.

– Nu ar fi frumos, nici din partea mea şi nici a ta… Este totuşi bunica… Te-a crescut!  Sara nici nu  îţi imaginezi tu  cât suntem noi în sufletul bunicilor!

– Vezi fată ce zice băiatul ăsta?!

– Păi nu ţi-am spus că e şi frumos şi deştept?…

– Domnule, oricum ai da-o, tot ca ea e!

***

În zilele următoare, programul a fost, cu mici excepţii, acelaşi.  O vizită la mânăstirile de pe Valea Oltului şi o plimbare până dincolo de lacul Vidra, au nuanţat prezenţa noastră în această parte de lume. Totuşi, cât am stat la Căciulata, ceva se petrecuse în adâncul sufletului meu. Cu cât rămâneau mai puţine zilele  de stat în staţiune, cu atât simţeam un tremur în mine. Până atunci, mi se păruse neînchipuit de firesc să plec şi să mă întorc de oriunde. Până şi moartea lui moş Gheorghe o  trăisem la limita firescului cât timp mi se cultivaseră, de mică, lumi posibile. De altfel, pe tataie îl simt şi acum, alături mie, chiar dacă vă povestesc şi el ne ascultă, parcă, de alături. Şi totuşi, din altă lume. Orice puteam trece cu vederea după mici zmiorcăeli, însă nu şi clipa în care aveam să zic lui Avi: ,,bine, mai vorbim’’.

Târziu, când  spre sfârşitul liceului, învăţasem câte ceva despre teoria cunoaşterii la Platon, mă tot întrebam dacă nu cumva sufletul lui moş Gheorghe, ajuns, după moartea lui, aici, pe pământ, în lumea ideilor şi formelor pure, nu se reîncarnase în Avi, veşnicul Adam  multiplicat şi tot călător, între începuturi şi un târziu de mâine. Chestiunea asta mă făcea să mă simt, uneori, şi eu un fel de Eva, chiar dacă mie mi se spunea Sara, Mariei, Maria, Tabithei, Tabitha

Nimic din ce simţeam nu-mi puteam  explica, mai ales că, din clipa în care îl văzusem şi până în gară, la Craiova, când ne-am luat rămas bun, mamaie ne veghease mai ceva decât un străjer. De teamă să nu cumva să mă strecor din pat şi să mă duc la el, doar cu un ochi dormea. Chinuri de-aiurea, mai ales că el era şi timid, dar mă şi privea ca pe un copil.

– Pupă-mă, bă, şi pe mine o dată, pe buze, să simt ce simte o fată întâia dată pupată! Că nu sunt eleva ta, ca să te mănânce puşcăria! Of, mormoloc mai eşti! – i-am zis într-o seară, când  ne întorceam singuri de la Mănăstirea Cozia.

S-a oprit în loc, m-a privit uimit în ochi şi m-a sărutat. Am tremurat toată ca varga. Cred că şi el la fel. Acolo, s-a oprit, de altfel, toată aventura. În rest, oricât i-aş fi sărit în braţe, la bazin, oricât l-aş fi luat de gât şi i-aş fi spus că îmi vine să-l sfâşi, rămânea stană de piatră. Se uita veşnic după bunica şi doar uneori mă mai săruta, părinteşte, pe frunte.

– Păi bine, domnule profesor, doar atât şi doar aşa! – îl luam, uneori, în bâză. – Se pare că nu ţi-ai pregătit bine lecţia! Aşa că asta ştii, asta faci! Mă, tu vrei să pleci acasă muşcat şi zgâriat?… Nu am cum acum, dar aşa ţi-ar  trebui! Să te întrebe lumea ce potaie ţi-a sărit la gât? Iar eu să mă fac, nevăzută, lângă tine, să aud ce bazaconii ai să îndrugi! Bine! Mai e şi mâine! – îl ameninţam, în glumă, uneori.

Peronul gării din Craiova, locul în care, pe vremea locomotivelor cu aburi, se fluturau batiste, a devenit, pentru mine, un loc trist. Mă  duceam acolo şi priveam la trenurile ce mergeau spre Severin. Avram locuia în acel orăşel, prin care poposise, cu aproape 2000 de ani în urmă, şi împăratul Traian.

În prima zi de şcoală, îmi propusesem să mă duc la el, însă un altceva, tot din interior, m-a limitat la un  simplu telefon.

–  Ce mai faci, domnule profesor? Mă aşteptam să-mi scrii şi tu măcar două rânduri!  Şi rânduri te-ai făcut! … Ori nu ştii alfabetul? Domnule profesor!…

–    Bună, scumpa mea! Sincer, ce să spun?! Nu mă aşteptam nici la telefon! … Dar ce te face să fii, aşa, protocolară?

–   Păi ce să fac, dacă în vara trecută m-ai sărutat doar o singură dată? În plus, tu eşti om de afaceri, eu, o zăpăcită, cum zice mamaie!

– Ei! Ce e cu tine? Nu te recunosc! Nu e aşa, dar nici n-o condamna!

– Atunci ce să fac?

– Să fii tu, Sara!

– ,,Să fii!’’ – mi-am amintit cuvintele lui moş Gheorghe.

– Vino la Craiova! Ce te face să stai tu acolo pe malul Dunării? Că doar nu prinzi, zi de zi, la peşti? Sau cine mai ştie ce peştoaice ai pescui?!

– Of, Doamne! Am aproape dublul anilor tăi. Ba chiar cu vreo doi mai mult… Nu este însă exclus. Am luat în calcul varianta.

– Şi? Atunci ce mai stai? …Că peste vreo două, trei săptămâni, vine şi Maria din Grecia. Te prezint ei. E cam de vârsta ta… Să vezi ce mamă  frumoasă am!  Mă, dacă te îndrăgosteşti de ea, te strâng de gât! Până una, alta, a venit tunisianca. Alta care mi te poate lua…

– Nu fi copil!

– Ce să fac dacă asta sunt?! Că dacă nu aş fi, oho, acum nu ai mai umbla creanga, cu ochii pe sub fustele moţatelor pe care, zici tu, că le înveţi chestii, socoteli…

– Bine, îţi promit că, într-o zi, am să vin… Până atunci, mai vorbim…

Am oftat şi l-am lăsat, însă mă simţea deja mai vulnerabilă chiar decât trebuia. Lipsa unui tătic, după moartea lui moş Gheorghe, tocmai acum îmi  juca farse, chiar dacă Tabitha venise special, pentru mine, din Grecia. Ea însă era ea. De la o zi, la alta, îmi doream alături pe cineva mai puternic, mai ales că mi se părea că fiecare dintre cei din jur îşi cereau, din mine, partea. Când şi Avi a smuls şi el, nu glumă, făcând socoteala, eu pentru mine, nu mai aveam ce lua. Ici, colo, câte un gând, însă şi ăla îmi scăpa.

–  Ce să mai zic? Aşa o trebui! Omul să se împartă altora, lumii! De altfel, doar  el pentru el, la ce bun?! Nici măcar în paradis! – mă consolam uneori oprindu-mă din plans.

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*