Titus, despre urâtul urâtului şi cartea sa de vizită

17.12.12 by

 

 Dragi mei,

            După cum intuiţi, mi-aş dori să discutăm multe, să întoarcem ,,lumea pe dos’’,  cum spune românul, dispus să despice firul în patru, doar, doar o da de un ceva mai bine şi o scăpa de tranziţia ce ţine, pentru el, parcă, din primordii şi tinde a se finaliza tocmai la sfârşitul lumii. După cum specialiştii, peste câteva mii de miliarde de ani (ani de-ai noştri, cu 365 de zile), tot ar trebui să fie. Aşadar, am dat la o parte cealaltă chestiune (ce-i vine, uneori, mânuşă, tot lui, românaşului, veşnic pus pe şotii), legată de  felul în care bate câmpii fie şi numai pentru a se afla în treabă.

Mi-ar fi plăcut să repunem în discuţie existenţa, evident la nivelul discursului  impus de mileniul al- III-lea,  anul 2012 (chiar dacă abordarea nu ar fi  depăşit   preocupările din celebrul dialog ,,Parmenide’’, al lui Platon, unde abordările se cantonează în: 1. existenţa în sine, 2. existenţa fie sub forma ,,Unului’’,  fie sub forma ,,Pluralităţii’’).

Îmi doream să repunem problema spaţiului, că tot ne-am înmulţit ca ciupercile după ploaie şi abia ne mai cară, încă neînclinată, căruţa noastră cosmică. Ferească Dumnezeu s-o apuce şi pe  asta pandaliile că te pomeneşti cum odată ne aruncă pe toţi tocmai la dracu în praznic cu gravitaţia lui Newton şi a noastră cu tot.  

La un moment dat, mi-a trecut prin cap să vorbim despre  Fiinţă, pusă în discuţie, în întreaga istorie a gândirii omenirii, doar de doi mari gânditori: Parmenide şi Heidegger. În această problemă, cât să mai limpezim apele, poate ne ajuta cumva şi Vali, soţia mea, din lumea cealaltă, locul, din care, cu siguranţă, perspectivele îşi au alte orizonturi şi alte coline. Până una alta, dacă tot nu am făcut-o, repetăm într-una spusa din Antichitate: ,,Fiinţa este şi nu pote să nu fie’’ şi ne tot întrebăm ce şi cum o fi, iar când vrem să facem pe deştepţii, ne mai dăm şi cu părerea. Evident, tot ca să ne aflăm în treabă câtă vreme nici ştiinţa şi nici înţelepciunea nu se vinde, în colţ la Matache Prăzaru (că doar transmitem, din Oltenia, pe unde şi oriunde tot ce ne taie capul).

 În altă ordine de idei, trebuia să fi repus problema lucrului (ca expresie cu tot felul de conotaţii, folosite de-aiurea, chiar şi la nivel înalt, de către oameni cu pretenţii. Poate se mai corectau şi ei, poate îşi mai venea în matcă şi limba română…) şi a lucrului în sine (noţiune total diferită şi greu de pătruns de minţile mai puţin instruite). Despre lucrul în sine a vorbit, la nivel conceptual, pentru întâia dată, Kant  apoi, până târziu, până după Arthur Schopenhauer, întreaga filosofie continentală, dar mai ales cea de sorginte germană.

Să fi discutat despre lumea, ca ansamblu, lumea, ca un tot, atât cât poate cuprinde mintea omului, şi să fi făcut-o într-o abordare de  tip holistic, la nivelul înţelegerii comprehensive etc. ,,Păi şi de ce n-am făcut-o?’’ – o să întrebe cârtitorii de profesie, prezenţi şi ei, ca şi joiţinele, cucuvelele, sfârlogeii, mai ceva ca musca sub coada calului. Mi-e greu să răspund, însă  cu gura încleşatată şi pe jumătate, totuşi, vă  zic: pe de o parte, din lipsuri (de la cele sociale, unde omenia, onoarea, demnitatea etc. au ajuns doar cuvinte în dicţionare, până la cele sufleteşti, spirituale, de care am şi eu nevoie, ca oricare alt om), pe de altă parte, din teama de a nu face scurtă la limbă, în zadar, mai ales acum, când repetiţia  nu mai  este  mama învăţăturii şi  metoda în perfecţionare, ci, mai degrabă, din pespectiva majorităţii occidentale, pierdere de vreme. Pragmatismul contemporan, lucru dracu! O să-l vadă ei, curând! El, pragmatismul ăsta desnăţat, ne-a îndobitocit mai rău, ne-a robotizat  încât nu mai putem vedea că una este să fii în posesia a ceva (palate, maşini de lux, bani, femei frumoase etc., toate perisabile în timp şi alta e a avea în tărtăcuţă (de la Dumnezeu, la care musai să mai adaugi şi tu, zi de zi, după puterile tale, cât să-ţi faci rostul, aici, pe pământ). Fără ,,a avea’’, cu toate proprietăţile, fie ele chiar şi pe Coasta de Azur,, în Bevery Hills, cu siguranţă puţi a prost, indifernt de felul în care te ferchezueşti şi te-nchipui. 

            Nu am făcut mai nimic din ce am zis mai sus, însă nu mă scuz. Consider, totuşi,  că mai este vreme. În plus, mi s-a părut mai firesc să vă împărtăşesc, la început, câte ceva din gândurile mele, din relaţia lor cu un contingent viclean, ce ne lasă uneori goi şi pe dinăuntru, şi pe dinafar`.  Şi pentru că tot a venit vorba şi nu pot trece cu vederea, trebuie să spun că urâtul, în forma sa absolută, se întruchipează în cel (cele) ce sună a troacă. Suflet, în el(ea), nu, creier nici măcar cât nuca, minte ioc… Ce să mai zici? O iei razna ca în bazaconia ăluia cu ,,ia de-aici că n-ai servici’’ şi ţoapa, ţopa, ţopa! Ăştia goi pe dinăutru, mascaţi pe dinafară, doar nişte oase ambalate într-un fel de zdreanţă care,  tăvălită când ici, când colo, pute tocmai de la mama dracului. Doamne! Să nu-mi spuneţi că n-aţi şti cum arată în natură că… Nu?! Domnilor, păi doar ce le-am pomenit mai sus! Apoi, de fiecare dată… Coana Joiţina, frivolă pe post de cucuvea la margine de drum, lângă o pădure sau  la locul său de veci de pe centură.  De mult, în tinereţe, o simţeam pe joiţină de la hăt… Uneori îmi părea că mirosea a spermă şi petrol, alteori parcă puţea a curvă, când se-ntoarce de la slujba sa, din peco. Mde! ,,Mă înşel!’’- îmi tot ziceam. – Mi-e, totuşi, vecină! Iar acum, după ani, tocmai eu, care l-am tot luat la întrebări pe Darwin, să-mi spună unde este veriga lipsă între om şi maimuţă, numai să-mi apară în minte şi dau evoluţionistului dreptate. Ce-i drept, în parte, pentru că ea, ,,vecina’’ de mai înainte, ar fi mai degrabă nu veriga, ci corcitura între dracul gol, ăla din primordii, despre care v-am spus că ne-ar fi deocheat, şi…   N-am idee  cine şi-ar fi prins mintea cu el, aşa că… Cert e că e! Mare greşeală că n-am băgat, când trebuia, la cap. Dar cum să o faci când, odată, într-o excursie pe Valea Sohodolului, la lăsat de noapte, în mijlocul a nu mai ştiu câţi bărbaţi, vecina s-a pus pe făcut plajă la lună. Evident, dezbrăcată, încât am rămas toţi ca proşti, cu gura căscată! Acum, vorba românului pus pe drumuri, în căutarea împăcării cu sine: ,,când n-ai cap, vai de picioare!’’ Şi vai, ascultaţi-mă pe mine, Stan păţitul!  Şi încă ce păţit?! Dar să revenim!  Alături ei, cacavelei, gaşca! Concepută toată, la orgiile (mai nou se cheamă party) cu Sfârlogea, colegii de spriţ, de şanţ şi de partid.  Spuneţi voi, ce altceva putea să iasă?!  Doar Cioc(ciolina) despre care, adesea, v-am vorbit, şi Urinela. Helăuuu! Ambele un fel de gură- cască,  veşnic  salivând cu limba scoasă după te miri ce sculă, chilipir, întâmplător bănoasă.  Au venit pe lume, au crescut şi, cum au dat de gust de… tot ţuşti din barcă în barcă, înşelând când pe unul, când pe altul. Din atâta ,,ţuşti’’, uneia i s-au tivit buzele şi i-a crescut nasul, cealălaltă s-a trezit, tam-nesam, paraşută crăcănată! Şi, ca un făcut, ambele, pe dinăuntru, ca şi hoaşca, troacă, troacă! Într-o astfel de împrejurare, la condiţia sa de nimic, Ţârdel V. Limbric, în gaşca-şatră, pe post de ginerel, privindu-le, i-a căzut părul, a chelit, ochii i s-au împăienjenit, apoi i-au ieşit din  căpăţână, ca la broasca cea râioasă. Cum la bază e instinct, V Limbric, fără jenă, ca la târlă, tot privind scârbit  la a sa strâmbă, mai în glumă, la început, mai pe bune, mai la urmă, cum vă spuneam şi în trecut, s-a dat la boticul  lui de soacră. Pe motiv că ea îl poftea şi saliva, tot saliva şi scosese limba toată… Mă rog, nu vreau să mai aud! Chestii  de-ale lor sau, altfel spus, urâtul în forma sa de absolut, trecut de mult prin postmodern. ,,Nu-l luaţi în seamă! Exagerează!’’ – o să sară joiţinele, urinelele, sfârlogeii şi ţârdeii de pe-aici, şi lumea întreagă. Acum, desigur, nu vreau să  vedeţi în mine un caraghios şi un  ipocrit! Sunt om în toată firea, ştiu! Lumea, oriunde  ar fi ea, şi trecut, şi viitor, e şi bine, e şi rău. Numai că binele stă în adevăr şi în frumos  pe când răul, în minciună, în urâtul ăluia cu coarne, despre care v-am tot spus. Şi totuşi, ca să vedeţi că înţeleg, accept şi faptul că, pe lumea asta, urâtul şi-ar avea un loc al său. Cum am putea distinge frumosul dacă alături, ce-i drept, mai deoparte, n-ar fi, în sluţenia sa, şi urâtul? Lucru` dracu` în casa popii când, însă, ai de-a face cu urâtul urâtului pus când pe treabă, când pe şotii! Altfel spus, în stare manifestă! Atunci, desigur, urâtul în forma sa de absolut. Ferească-te Dumnezeu! Cum s-a pus pe capul tău, ai dat de dracu! Nu-ţi dă pace până ce nu-ţi ia, cel puţin, cele şapte piei!  Restul,  dacă-ţi mai rămâne, au grijă guvernanţii,  finanţiştii, garda, procurorii, miliţienii… Tii, drace, şi  câţi or mai fi?!

            Oameni buni, să aveţi sărbători fericite! …Şi fiţi deştepţi şi fără frică!  Urâtul urâtului, ce-i drept, îşi are cartea sa de vizită, însă nu uitaţi că orice cojoc îşi are acul lui.

                                                                                                Pentru eternitate, al vostru,

                                                                                                                        Titus

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*