Titus, despre muncă, golani şi curve

02.11.12 by

 

 

Dragii mei,

 

Înainte de orice, mă simt dator faţă de  voi, cititorii de acum, sau de peste vremuri, cu nişte completări la spusele mele anterioare, chiar dacă ele, adăugirile, nu aduc o viziune clară asupra unor civilizaţii antice, deja trecute, sau, de ce nu, dizolvate în noi, purtătorii cu sau fără de voie, şi a începutului, şi a sfârşitului. Înainte de a reveni la epistola de data trecută,  vă sugerez doar  unul dintre principiile Şcolii de la Palo Alto,  de lâgă Los  Angeles,  principiu conform căruia ,,totul comunică”.  Voi reveni asupra acestei chestiuni ceva mai târziu, după ce vă voi spune măcar câteva vorbe despre ţiganii asupriţi peste măsură, în vremurile arianismului din Valea Indului. La un moment dat, vă spuneam,  au ajuns şi la noi, (cam pe vremea lui Brîncoveanu) mergând pe jos, ,,călcând deşertul cu piciorul, mai în brânci, mai şchiopătând’’. Evident, asuprirea (ca metodă de a avea şi ce nu îţi aparţine) peste măsură a provocat migraţia. Ţiganii atunci au fugit.  La început, care încotro, apoi şi-au strâns rândurile  şi au format două grupări ce  s-au despărţit, probabil, la poalele munţilor Nepal, pe teritoriul statului cu acelaşi nume. Una dintre grupări a tarversat tot ce putea fi luat la picior prin teritoriile Orientului Mijlociu de astăzi. Mulţi au pierit bolnavi în deşertul orientului, loc în care au fost îngropaţi chiar de vii.  Cei care au rămas s-au pierdut, fie printre localnici, fie au ajuns în diverse colţurii ale lumii, locuri în care, chiar  şi numai prin simpla prezenţă, au influenţat cultura, civilizaţia etc.

Cealaltă ramură, mai bine organizată, s-a încumetat să traverseze munţii Nepalului, sperând ca dincolo de crestele lor, să găsească raiul pomenit şi la ei, în miturile, dar mai ales în filosofia îndiană, sub forma binelui pentru toţi, dar mai ales  sub forma contopirii cu Atman, Sinele Suprem, cunoaşterea şi lumina însăşi. O soartă de invidiat nu a avut-o niciuna din cele două mari ramuri. Nu trebuie demonstraţii  academice şi nici studii la Sorbona pentru că  se vede cu ochiul liber, privind sincer, detaşat, într-un astăzi neromanţat. Asta, evident, dacă avem ochi să vedem. Menţionăm, totuşi, că ramura care a trecut vârful munţilor, a găsit dincolo de ei, de munţi, nu râuri cu lapte şi miere, ci potrivnicia vechiului popor chinez organizat, atunci, la nivelul familiei-trib, stăpânitoare a unei bucăţi de pământ, singura sursă, pentru ea, pentru familie, şi de viaţă, şi de moarte. În măsura în care îmi este permis, am să vă destăinui că sloganul folosit de regimurile comuniste, la începuturile sale, pentru a manipula – ,,fiecăruia după nevoi’’ – funcţiona în expresia sa completă  şi nedistorsionată: ,,fiecăruia după cât produce, fiecăruia după nevoi’’. Altfel spus, atunci, în  perioada de începuturi a poporului chinez, dacă voiai să mănânci, trebuia să şi munceşti. Drama, privită cu ochi reci, începea la sfârşitul unui ciclu de producţie, după ce se strângea şi se raţionaliza recolta. Primeau hrană suficientă, încât să poată munci pe măsură, într-un viitor ciclu de producţie, mai întâi părinţii, ,,lucrătorii’’, cei care produceau, apoi cei care depuneau un efort mai mic. Dacă se întâmpla ca hrana să nu  ajungă pentru toţi membrii familiei, nu se diminua nici măcar un bob de la ceilalţi. Cei neproductivi, copii, în special fetiţele, apoi bătrânii, erau sorţiţi dispariţiei. Moartea făcea parte din viaţă şi era privită cu un firesc greu de închipuit (în timpurile noastre), câtă vreme, din văile morţii (de obicei nişte mlaştini sub nicio formă cultivabile), străbăteau, fără a impresiona, ţipetele sau geamătul celor ce li se pecetluise soarta. Doar bătrânii aveau înţelepciunea şi puterea de a-şi părăsi singuri comunitatea şi a  se lăsa, de vii, pradă sălbăticiunilor, convinşi fiind de faptul că sufletul lor va dăinui dincolo de trupul sfârtecat şi ingerat de către orătănii. În consecinţă, pierdeai pământul, pierdeai sursa de hrană, piereai şi tu. Primul zid viu, format din familiile-trib, unite peste noapte, era gata să facă orice pentru a-şi asigura  perpetuarea, existenţa în timp. În aceste condiţii, ţiganii din ramura nordică au ocolit partea de sud a Chinei şi s-au stabilit pe un teritoriu nelocuit, dar la fel de neprimitor, teritoriu ce aparţine, în vremurile noastre, statului Bangladeş. Limba bengali, dacă se dau la o parte infuziile civilizaţiei  contemporane şi cuvintele împrumutate din limba popoarelor alăturate, este foarte asemănătoare cu limba vorbită şi de ţiganii din România şi, credem noi, de oriunde ar fi în lume.

Cu speranţa că am plictisit doar cât este omeneşte acceptabil, revin la cel puţin una din ideile anteriore, chiar dacă îmi propusesem să discutăm despre fenicieni şi despre frumosul uman, pe pământ. Cum timp (ca dimensiune) e berechet, reiau ideea cu munca. Nu de alta, dar  dacă pentru ţigani este considerată un blestem (s-ar putea să aibă şi de ce!) şi fug de ea ca dracu de tămâie, pentru români este un fel de ,,las` că merge şi aşa!’’ Motive?   În primul rând, statul nostru nu o încurajează. Dar asta e altă poveste. Pe de altă parte, derbedeii, golanii de cartier şi leprele lor nu muncesc niciodată. Se vaietă şi iar se vaietă! E mai uşor! Nu stăm acum să tot scormonim, mai ales că, după cum bine ştiţi, printre noi sunt destui. Mai ceva decât ţiganii!  Bunăoară şi cucuveaua asta a mea, coana Joiţina, nu ar fi muncit de ar fi crăpat dracii! Cât timp mi-a încurcat viaţa, a trebuit să-mi iau menajeră. Să-mi facă o ciorbă, să-mi spele o cămaşă? Poveste grea! Şi totuşi, ca barza aia chioară, cucuveaua are cuib.  Are câtă vreme şi-a confecţionat o mască pe care o afişează pe centură, la bordei, la palat sau la drumul mare. Te uiţi la ea, ai crede că e sfântă. Îţi vine să o pui în ramă, chiar dacă moaca îi este de Mărie Năroadă, ce râde în bâlci, când o apucă şi mai ales atunci când gândul  o duce insistent la cine mai ştie ce sculă. Doar când i-ai întins un deget şi ţi-a luat mâna toată,  poate mai observi, cât de cât, ceva.  Şi asta, în condiţiile în care nu ţi-a pus deja poalele în cap şi ţi-a luat, ca bărbat, minţile şi banii. Trebuie să recunoaştem că punctul nostru slab stă la ele, priponit pe bucile bombate şi sfârcurile tâţelor de ele ţuguiate. Iar de aici, doar un pas, ca să şteargă şi Urinela, şi Coc(ciolina), şi hoaşca a bătrână, şi toate ca ea, cu oricare,  şi vase, şi paharele, şi pe jos.

Domnilor, cucuveaua, frivola, de, perversă, aşa cum o ştiţi, doar să simtă miros de ceva parale, de om cu ceva… stare şi, una, două, îl dă dracu pe ăla de acasă, pe cel ce cu acte, din întâmplare, o are. Se mută la tine, te suceşte, te învârteşte, te linge şi unde nu trebuie, până când mai închizi măcar un pic seiful. Cum şi-a dat seama de această chestiune, de cum te-a simţit că te-ai mai împuţinat, glonţ, dusă e deja la altul, în alt pat. Masca umblă fără umbră, fără niciun fel de nume, din bordeie pân` pe la castele, câtă vreme omul (mai ales ca bărbat), minte n-are. Acum să nu credeţi că ar evita o partidă cu vreo lesbiană?! Nu! Poftele-i vin cât ai clipi, însă, musai, partenera să deţină la chiloţi şi diamante, şi parai.

Dacă tot am vorbit de muncă, stau şi mă întreb, pe timp de iarnă, şatra hoţilor de suflete, despre care vă spuneam data trecută, Sfârlogel, Ţârdel  cu gaşca, helăuuu! Urinela, Cioc(ciolina) şi beleaua a bătrână, din ce o mai trăi? Că,  din câte văd, le-a cam scăzut venitul! Până şi chiar cel mic (pentru că aici, la oraş, capra  în cinci picioare  şi ţâţe pentru fiecare, nu mai are nici verzişori şi nici lăptic), mai nou,  e hrănit, după cum a constatat şi poliţistul cutare, din satul Joiţinei, de bunică-sa, moartă de vreo cinci ani şi jumătate. Pe de altă parte, cu el,  cu bietul copil, după cunoaşterea şi, vai, conştiinţa procurorului, se joacă un tataie, babacul Joiţinei, bunicul după mamă, damblagiu, săracul, într-un picior şi cu alzheimer, de….  Se tot învârte ca oaia căpiată, câtă vreme  Dumnezeu nu-l iartă.  Mă rog, dacă la el în suflet, Cel de Sus o fi fost vreodată. Că dacă o fi fost doar celălalt, adică dracu, vă daţi şi dumneavoastră seama că, deocamdată, tartorele îţi face mendrele.  Şi mai aflaţi că o să şi le  facă, ani buni la rând, cu toţi, cu şatra toată, cât timp pentru ei Dumnezeu  e doar paradă  şi cât timp au trăit doar (vorba lui Becali) din curvărăsii, hoţii, din datul cu parul în cap, plimbându-şi,  zi şi noapte, masca. Aşa cum am mai spus, din bordei pân` la palat.

Nu, nu e de glumă! Vă spuneam de la început despre cei de la Şcoala de la Palo Alto, care susţin ştiinţific cum că ,,totul comunică’’. În consecinţă, comunicarea ar avea, în primul rând, valenţe biologice şi mai apoi bla, bla, bla! Chestiuni de comunicare, de manipulare… Tot un fel de hoţie, dar din vorbe, tot la drumul mare! În aceste condiţii, este uşor de intuit  că în noi stă doar ce e pus şi trece dintr-unul în altul. Dacă dracu a stat, ehe, demult, chiar şi în al nouălea neam, cu stră-stră…stăbunica în pat, şi pe tine mumă-ta tot un drac bălţat te-a fătat.  Ori cuvuveaua degeaba îşi plimbă ea pe ici, pe colo, masca.  Tot cucuvea, mai ales dacă pe coama casei tot o cucuvea o fi cântat! L-a înşelat pe tembelul de Sfârlogea, m-a  tâlhărit pe mine, fie şi numai pentru că, şi în suflet, şi la moacă, şi în cerul gurii, arată ca un drac. Neagră!!!

Pe de altă parte, eu chiar cred că Dumnezeu a pus în noi doar frumosul, doar binele.  Urâtul, răul, l-am cules pe drumul parcurs din primordii şi până acum. De noi depinde ce activăm. Mai grav e când Cel de Sus ţi-a întors spatele şi a plecat. Atunci e atunci, când urâtul din `năuntru şi de pe masca-ţi,  mai tot timpul,  greu de suportat, spurcată, te face doar un drac bălţat.

Off! Mă fraţilor, dacă ai putea căuta cucuvelele,  de măsele şi în cerul gurii, înaintea urcării în pat, ca pe armăsari la târgul de cai, până la urmă, chiar şi dracu ar fi  cumva  cu botniţă sau chiar şi înţărcat!

Nu vă sfiiţi, dar nici nu vă repeziţi cum vă apare în faţă o marghioală!  Căutaţi-o întâi la dinţi, apoi vedeţi ca nu cumva să fie  doar mască , şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, goală!

Până  la întâlnirea viitoare, când vreau să vă vorbesc despre frumos, mare atenţie şi la frivole, Joiţine, la Urinele sau Cioc(cioline), atenţie şi la gaşca lui Ţârdel, mai nou, gaşcă dincolo de cartier, că ăştia-s mai răi decât  spurcatul sau te miri ce răpitoare.

.                                                                                               Al vostru, pentru totdeauna,

Titus

www.omniscop.ro 

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*