Titus, despre legi şi lumea lui Ţârdel

11.12.12 by

 

Dragii mei,

De câteva luni, tot discutăm despre câte-n lună şi-n stele. Bineînţeles, din aproape orice intervenţie, nu lipseşte coana Joiţina, Urinela, Cioc(ciolina), Ţârdel, Sfârlogel, tot felul de limbrici, într-un cuvânt, cucuvele, cacavele sau mojici. Nici că s-ar putea altfel! Nu, pentru că, dacă ar fi doar pe ici, pe colo, treacă, meargă, însă, de cum faci ochii mari, în fiecare dimineaţă, despre cei ca ei, la radio, la televizor, la colţ de gard sau margine de şanţ, veşti, de peste tot, din ţară, ba chiar din lumea întreagă.  Scursurile, fără niciun Dumnezeu,  iau în râs te miri ce, înjură ca la uşa cortului, şantajează, sfidează, ameninţă, în plină zi sau la miez de noapte, iar  cel ce nu li se supune, coastele-i sunt la tocat, capul îi este pus în piuă sau direct pe asfalt, la pisat… Ce să mai vorbim? Experimentaţii! Băieţii deştepţi! Tâlhari din primordii, de când cu dracu împeliţat,  cocoţat pe un ţap, tocmai când Dumnezeu tot frământa pulberea din care a ieşit, ce-i drept, până la urmă, omul pulbere, din cosmos adunat. E, ca să vedeţi din ce ni se trage! De cum omul a deschis ochii, aici, pe pământ, tartorele deja împuiat, chiar de-acolo, de pe ţap, cu diavoliţe, cu tot, pe el, pe om, privindu-l, doar, l-a  pus la zid şi, cred eu, l-a  şi cam deocheat. Cei care, doar Dumnezeu ştie, cum au făcut de au scăpat, înspăimântaţi,  în  lumea în care omul  devenise deja lup pentru om, s-au strâns într-o grotă, s-au tot sfădit până ce au pus cu degetul, pe nişte lespezi, legi. Legi de respectat de unii şi de alţii, în ideea că ele, legile, vor face cumva ca oamenii să nu se mai sfâşie între ei ca nişte lupi. Şi-au reuşit! Numai că, între timp, (cum? Din nou, doar Dumnezeu ştie!), deocheaţii au îmblânzit sălbăticiunile, iar noi, fireşte, amestecaţi, acum ne sfâşiem mai rău decât o fac, între ei, câinii. Cam asta ar fi, să zicem, povestea cu ursul (un tăntălău şi ăsta) şi cu vulpea (paraşută încă de pe vremea când era în burtă la mumă-sa! Paraşuta dracului!), dacă tot vrem să adormim definitiv prostimea. Copiii îşi au programul lor de somn şi, credeţi-mă, abia îl aşteaptă mai ales atunci când doica (termen  aproape scos din uz), pe post de baby sitter, e ditamai ,,capra siliconată’’ şi-n ţâţe, şi-n bot, şi-n buci, şi… Nu vă mai spun că nu o să mai facă oamenii copii şi, atunci, cu siguranţă, sfârşitul lumii. Mare comedia dracului! Sincer, îi deplâng! Îmi este chiar milă când văd cum, de când pun botul, pun pe falsuri. Uite, de-aia îmi vine uneori să strig: ,,bă fraţilor, lăsaţi, mă, grâul să fie grâu! Asta, dacă vreţi să ştiţi şi voi cum e mirosul pâinii scoasă din cuptor şi răcită pe pridvorul de pe prispa casei! 

Pe de altă parte, aflaţi şi voi, ăştia care nu aţi pus mâna pe curul vreunei femei ( să ne înţelegem bine, femeie, nu păpuşă deja gonflată!),  că ea, femeia, e femeie aşa cum a făcut-o Cel de Sus, din coasta ta de om (dacă nu o fi şi chestiunea asta tot o poveste!). Repet, totuşi,  din coasta de om!

Domnilor, parcă mai ieri, alalteri (Doamne, cum trece timpul!), vă spuneam, evident,  tot în glumă, că, prima dată, ne-am pocit de când s-a lipit de noi vopseaua, scursură din scaraoschi.  A dracului vopsea, câtă vreme, de pe cei vopsiţi, nu s-a mai luat nici până în ziua de astăzi! Acum am mai adăugat şi bazaconia asta cu deochiul! Nu chiar bazaconie că dacă ar fi, nu ar mai exista ălea cu ghiocul, cu oglinda, cu înşelatul şi furatul, cu aducerea, în prag de seară, la aşternut, cu… Dracu mai ştie cu ce!  Că în materie ,,de’’, suntem mai ceva decât Einstein.  N-ar mai fi fost nici baba Floarea cu porumbul şi boabele de dat în bobi! Să nu-mi spuneţi că nu aţi trecut, fie şi numai cu gândul, pe acolo, pe la ălea cu fuste lungi, că nu vă cred!

E, din vopsit, din pocit, din deochi şi ,,cine mai ştie din câte ălea’’, ca să o citez şi pe o altă babă de pe la mine din sat, omul om s-a pus pe făcut legi. Probabil, chiar de a doua zi, după ce i s-a tăiat macaroana cu raiul.  Pentru mine, cam bolnăvicios! Să stai tu aşa, ca blendereul, cu gura căscată la stele, şi ele, vorba lui Eminescu, moarte de cine ştie când?! Sau poate după ce s-a întâmplat măcelul  lui Abel de către fratele său, Cain,  crimă  pentru care, Dumnezeu, pe post de judecător (altcineva nici că ar fi avut cine),  l-a pedepsit pe cel rămas în viaţă, mai întâi că nu a recunoscut, apoi pentru omor. N-am înţeles de ce o astfel de procedură, dar, mă rog, probabil, a fi condamnat să trăieşti (mai ales în ziua de astăzi), e mai mult decât a te pune   guvernul în ştreang! Că o face şi fără funie şi scăpare tot nu ai!

Revenind la ale noastre, cu legile trebuie să ştiţi că, pe atunci, omul, din lipsă de minte (să nu credeţi că acum ar avea cine ştie ce, dar alta e situaţia!), ce ridica astăzi, dărâma mâine şi umbla aşa, haihui, cu gura căscată, doar, doar, i-o pica vreo pară mălăiaţă, în ea. În aceste condiţii, Dumnezeu a intervenit şi, prin Moise, i-a dat tablele cu legi. Povestea cică ar fi o idee mai complicată, însă o luăm aşa cum  a fost scrisă în Biblie şi cum o considera şi Feuerbach (Ludwig Andreas Feuerbach): ca fiind prima constituţie menţionată în scris, din istoria lumii. Nu ştiu de ce, dar eu parcă tot aş pune la îndoială spusa gânditorului german. De ce? Păi, dacă tot aveau o constituţie, (legea după care se organizează un stat), de ce, Doamne, iartă-mă, au mai umblat evreii patruzeci de ani  prin deşert, până s-au aşezat în Canaan? Greu de spus când dovezile (ca certitudine) lipsesc.  Oricum, cele zece porunci uimesc prin simplitatea lor şi incizia ce o fac în sufletul şi mai ales în mintea omului Om.

Trecând şi peste această chestiune, trebuie spus că preocupări pentru organizarea comunităţilor umane prin intermediul legilor, au existat de când omul a avut conştiinţa de sine şi s-a plasat, cumva, în lume. Forţa lor, a legilor, îşi găseşte însă espresie în perioada civilizaţiei ariene din Valea Indului, în Orientul  Mijlociu, cu precădere în Mesopotamia, pe Valea Tigrului  şi a Eufratului, dinspre nord până la vărsarea lui în Golful Persic, la fenicieni, pe ţărmul Mediteranei,  apoi în Antichitatea greacă, ea însăşi dominantă, prin cultura sa, în spaţiului anterior sugerat.  O întreagă pleiadă de gânditori,  cu Platon  şi Aristotel în frunte, au scormonit şi cerul şi pământul, dar mai ales mintea omului, pentru aflarea adevărului,  considerat atunci (şi acum) şi binele, şi fericirea supremă pentru om. Dacă luăm în calcul numai cele 326 de constituţii trimise de către Alexandru Macedon lui Aristotel (profesor cu care s-a instruit, la curtea tatălui său, regele Filip),  în timpul celei mai lungi incursiuni făcută prin mijlocul deşertului, până în Valea Indului, vale mai sus amintită, ne putem da seama de importanţa acordată de marii gânditori ai lumii, legilor şi organizării sociale. Omul, din cele mai vechi timpuri şi până în ziua de astăzi, are, înainte de orice, pentru a-şi da sens vieţii, nevoie de identitate. Fără ea, mulţimile îl dizolvă iar mediul în care trăieşte nu-l recunoaşte.

Pentru că nu ne-am propus un discurs despre legi sau o despre o istorie a lor, sărim peste timp şi amintim doar despre coagularea marilor doctrine în jurul Sfântului Augustin, a lui Jhon Locke, a lui  T. Hobbes şi a lui Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu) etc.   Ultimul a susţinut cu tărie separarea puterilor în stat pentru a garanta libertatea individului. Lucrarea Spiritul legilor (1748)  este una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, constituţie care, la rândul său, a  orientat într-o formă esențială scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Legile însă nu sunt perfecte. În ele sunt strecurate fie carenţele umane (legate de orgolii, de dorinţa de a domina, de a dicta, de  interesele de grup etc.), fie greşelile lingvistice sau jocurile de limbaj ce joacă când nici nu te aştepţi, oricui, farse la nivel semantic.  O culegere  de astfel de greşeli este structurată în volumul ,,Legile trăsnite ale omenirii’’, autor Nicolae Vasilescu, Editura Monitorul Oficial, 2012.

Lucrarea, cu caracter inedit, stârneşte râsul, însă pune în scenă, în acelaşi timp, ridicolul uman. Iar de aici, pasul până la dimensiunea tragicului, devine doar de două degete.

Dacă legile nu sunt pefecte, uneori, chiar ,,trăsnite’’, cum le numeşte Nicolae Vasilescu, cu atât mai imperfectă şi uneori dincolo de ,,trăsneală’’ este aplicarea lor. Dacă, după aplicare, nu s-ar  întâmpla nimic la nivel social, uman etc, treacă, meargă! Am rămâne doar cu ideea conform căreia şi prostia umana îşi are memoria (istorică) tot în cuvânt. Când aplicarea afectează, în sufletul omului se toarnă, pe nesimţite, veninul. Ori ăsta otrăveşte. Ca să vedeţi că am dreptate, am să mă opresc, astăzi, la un caz, data viitoare, probabil, la altul.

În consecinţă, cam prin 1977, când eram student la Bucureşti, un anume profesor, la un examen parţial (cei care au absovit şcoli superioare ştiu despre ce e vorba), ne-a dat o problemă aparent simplă, însă pe care, matematic, cu legile, la vremea aceea învăţate, nu o puteam rezolva. Pe scurt, era vorba despre o scândură  aşezată pe două scaune. La mijlocul ei, acţionau două forţe egale şi de sens contrar (la nivel formal).  Ni se cerea să calculăm momentul de încovoiere în acel punct. Faptul că forţele (repet, formal egale) se anulau reciproc, nimeni nu a rezolvat problema. Nici eu, însă am avut curajul să scriu pe foaia de examen doar atât: ,,…domnule profesor, nu am idee cum s-ar putea calcula acel moment, dar sunt convins că presată şi de sus în jos, şi de jos în sus, scândura dumneavoastră numai scândură nu mai e!’’ Profesorul mi-a dat notă de trecere. Una, chiar mare, fără să înţeleg de ce. Târziu, am aflat că problema era una de factură socială pe care, din cauza regimului totalitar, nu o putea formula altfel. În ziua de astăzi, aceeaşi problemă (la nivel social) ar suna în felul următor: presat şi de stânga, şi de dreapta, la fel (sus e cerul, jos pământul, care încă ne mai rabdă), omul, fie nu mai e om (ori fără om, societatea e un non-sens), fie devine ,,lup pentru om’’, cum spune Locke, Hobbes, dar mai ales Jean-Jacques Rousseau, autorul care a formulat ,,Contractul social’’.

Despre felul cum se aplică el, Contractul social, dar mai ales legile, în zilele noastre, la noi, în România, însă în lumea lui Ţârdel V. Limbric (individul care, din câte spun unii, şi-ar fi ucis mama şi a fugit în Germania), a Cioc(ciolinei) ce-i alinta lui, lui Ţârdel, cu servicii ,,all inclusiv’’  crima şi nebunia (Ciocciolina minoră, din câte s-ar fi auzit, la doar cei 14 ani), a Urinelei, a Joiţinei sau a altor cucuvele, cacavele, am să vă povestesc data viitoare.

Până atunci, ferească-ne Dumnezeu şi de el, şi de ele! Că, mai nou, circulă prin târg zvonul potrivit căruia Ţârdel V., ca să-şi finanţeze soacra în procese prin te miri ce tribunale  ar fi făcut praf (fără acte, fără vreun drept, cum altfel?!), vreo 25 de hectare de  copaci crescuţi în zeci de ani, tocmai pe la (…), pădure pentru care şi-ar fi dat viaţa ai lui, din neam, în anii de colectivizare.

Domnilor, mai pe româneşte, Ţârdel V. Limbric şi ai lui, gaşca hoţilor de suflete, mai nou, după gura târgului, pun la pământ zi de zi, hectare de păduri. Hoţie ca la drumul mare! Aşa că: aloo! 112, jaf pe dealul!… Ce mai staţi? ,,Care?’’ Am să vă spun eu… ,,Puţintică răbdare’’!

                                                         Al vostru, pentru veşnicie,

                                                                                 Titus

 

 

Iar dacă, măcar în parte, le mai şi respecţi drumul tău prin viaţă cu siguranţă, are cel puţin nuanţă. Nu e  mult prea greu şi nici atât de strivitor.

             

www.omniscop.ro

Leave a Comment

*