Titus, despre Joiţina, tuta de România

02.12.12 by

Dragii mei,

Deşi mi-am propus ca o vreme să nu mai tot pomenesc de joiţine, de urinele, cioc(cioline) de al de Sfârlogel, Limbric şi cavele (m-am săturat până peste cap de ele şi abia mi-am mai limpezit şi sufletul, şi creierii, prin Dominicană), nu am încotro. Prezenţa lor, a şatrei hoţilor de suflete, în lume, ţine de evidenţă. În consecinţă, a-i nu îi lua în seamă ar fi o mare greşeală, mai ales că joiţinele şi sfârlogeii stau cu ochii pe tine, ca hoţii de butelii de pe vremea împuşcatului. Cu alte cuvinte, nu-i putem evita. Vrem sau nu, suntem, într-un fel, hrana lor. Ca şi păduchii, îşi fac loc. O iau pe picior în sus, se mai opresc printre picioare unde, cică, pielea ar fi mai moale, sug şi din… până ce se umflă bine, apoi, uşor, uşor, sus. Când deja, de pe şira spinării, au ajuns pe cap, cu toată nesimţirea, garează pe frunte, fie şi numai pentru a arăta lumii că el este cel ce şi-a luat din tine cât i-a poftit inima. Acum, desigur, ca om cu preţenţii, şcolit pe vremea în care în România era şi ceva bun simţ legat de învăţământ şi se făcea şi ceva carte, ca om care a condus, contextual, mii de oameni, încerc să îmi explic cum se poate una ca asta. Cum procedează o pleoşniţă împuţită şi un scârbos de păduche încât veşnic se agaţă, când nici nu gândeşti, de oriunde. Şi pentru că în expresia ,,la barza chioară, îi face Dumnezeu cuib’’, nu am găsit răspuns, iar joiţinele, cioc(ciolinele) şi sfârlogeii sunt asemeni pleoşniţelor şi păduchilor, mă întorc, iarăşi, spre ştiinţe.
De data aceasta, la cele în care subiectivul e principala problemă, adică este subiectul pus în discuţie. Şi pentru că nu putem lua totul în răspăr deodată (am fi cu siguranţă superficiali dacă am face-o!), ne vom situa mai întâi la nivelul intuiţiei. Cum însă luată separat, ea, intuiţia, cu greu poate fi explicată, desigur, vom reamiti câte ceva despre adevăr, despre înţelepciune, despre înţelegere, şi, de ce nu, despre lume, într-o formă de abordare de tip holistic şi comprehensiv. S-o luăm pe rând şi să spunem, mai întâi, că la nivel intuitiv, adevărul nu rezultă matematic, din combinaţii logico formale, ci se situează la vedere, prin sine, din convingeri interioare. El, adevărul, sau, după caz, falsul este ştiut de transparenţa minţii auto-creatoare. În termenii lui Kant, cunoscutul, într-o astfel de situaţie, se situează la nivelul datelor apodictice.
Trebuie spus însă că datele intuitive evidente prin sine ca ,,autentice” sunt generate în minte pe baza experienţei, concepţiilor imaginative, raţiunii, auto-observării şi, adesea, altor inputuri extrasenzoriale. Convingerea şi încrederea în puterea înţelegerii începe să fie stabilită dacă ea este într-o stare de rezonanţă cu adevărul. În consecinţă, ea, intuiţia este realizată şi evaluată ,,intrapsihic”, adică prin conştientizarea auto-reflecţiei, aprofundării şi viziunii creative a fiecărei persoane. Trebuie precizat însă faptul că astfel de intuiţii directe apar doar în cazul în care avem control asupra propriilor procese mentale. Cu alte cuvinte, trebuie să avem abilitatea de a reflecta comprehensiv şi de a contempla fară a fi influenţaţi de interesele personale. Elementul important al înţelegerii, cunoscut ca intuiţie, este de încredere doar când apare pe baza experienţei.
După cum se ştie, în viaţa de toate zilele, găsim diferite grade şi tipuri de intuiţie: unii sunt mai înzestraţi cu intuiţie în înţelegerea altor persoane (ascultarea acestora, manifestarea unei anumite simpatii faţă de ele etc.), alţii sunt mai buni la ,,intuirea” conexiunilor dintre fapte şi teorie, la detectarea conexiunilor şi relaţiilor ascunse, la interpretarea sensului cu acurateţe sau la realizarea întregului ,,tablou” din doar câteva părţi. O înţelegere care ,,intuieşte” un întreg, ajungând în profunzimile sale fie prin experienţă, fie prin raţiune este, cel puţin parţial, un act creativ, venit din reflecţie interioară, care depăşeşte orice gândire analitică.
Se poate, de asemenea, vorbi despre ,,intuiţii” care vin ,,ca un al şaselea simţ” şi au rolul de a ne arăta stări de lucruri ascunse percepţiilor normale. Acestea nu pot fi ignorate de căutătorii adevărului deoarece unele dintre ele s-au dovedit destul de corecte. Istoria ştiinţei şi istoria în general au , înregistrate, în toată lumea, nenumărate întâmplări de acest fel.
În aflarea adevărului, nu putem exclude nici inspiraţia profetică, nici alt fel de ,,mesaj” din surse de informaţie precum transa sau contactul cu un mediu, cu spirite care au părăsit trupul sau fiinţe astrale mai înalte. Acestă chestiune nu înseamnă că trebuie să punem pe picior de egalitate iluminarea autentică ce a fost prezentă în textele clasice încă din antichitate, cu moralismul dogmatic, profetic şi exclusiv, care are o natură părtinitoare non-universală.
În demersul nostru, pentru claritate, mai adăugăm şi faptul că adevărul (făcând abstracţie de teoriile adevărului din Antichitate şi până în prezent) are multe aspecte şi niveluri la care poate fi abordat (chestiune mai greu aceptată de mulţi. ,,Mai multe adevăruri, niciun adevăr’’- Ţuţea). În condiţia anterior formulată, înţelegerea umană este o calitate a minţii mature care abordează sensul realităţii şi adevărul atât de aproape, cât este intelectual posibil. Ceea ce este adevărat sau fals pentru noi depinde mai ales de facultăţile mentale, precum discernământul şi gândirea sănătoasă. Atunci însă când toată lumea crede că a cunoaşte şi a exprima adevărul în orice domeniu este mai important decât alte valori precum compasiunea, pacea interioară sau lipsa violenţei din vorbă şi faptă, adevărul, ca atare, are de suferit.
Pe de altă parte, este o diferenţă clară între fapt şi adevăr. Un fapt este adevărat, dar adevărul nu este doar factual, ci un standard supra-factual. Un fapt poate fi observat cu ajutorul unuia sau mai multor simţuri, apoi descris şi înregistrat, însă orice afirmaţie factuală sau teoretică, oricât de bine fondată în observaţie şi raţiune, nu poate cuprinde adevărul esenţial şi final al unei chestiuni.
Deşi adevărul este criteriul pe baza căruia decidem ceea ce este şi ce nu este esenţial ca şi calitate ce aparţine înţelegerii în general, înţelegerea propriu-zisă ţine cont nu numai de fapte şi de teorii, ci şi de valori ce provin din identificări profunde de sens şi scop, exprimate în viaţă. Se poate spune că adevărul este ceva care trebuie trăit, adică experienţa personală în toate aspectele sale, experienţă care reprezintă adevărata bază a înţelegerii. Acest chestiune poate părea obscură, până când ne dăm seama că singurul vehicul al adevărului este mintea fiinţei umane. Adevărul nu este un fel de cantitate neutră, obiectivă sau neanimată, ca informaţia sau teoria care pot fi înmagazinate, transmise, vândute şi consumate. El este, fără îndoială, o valoare în sine, una strâns legată de veridicitate, valoare care informează conştiinţa prin care decidem chestiunile de corectitudine şi dreptate.
În sensul general, în viaţa de toate zilele, adevărul are inevitabil legatură cu ideea de a face bine şi a evita răul. În relaţiile umane, acesta, de obicei, înseamnă atât evitarea minciunilor, cât şi afirmarea faptelor, aşa cum sunt ele. El, adevărul, este asociat cu deschiderea minţii, inclusiv neascunderea oricăror fapte care pot afecta judecăţile despre obiecte sau fapte. O astfel de deschidere este posibilă doar atunci când avem încredere în ceilalţi. Cu alte cuvinte, adevărul şi încrederea merg mână în mână, aşa cum fac decepţia şi teama..
În general, adevărul depinde de înţelegerea generală a întregului şi nu neapărat de înţelegerea unor detalii care pot fi irelevante. Prin cunoaştere, înţelegem tot felul de informaţii despre lume, despre ce este în ea şi cum este în ea, despre experienţa practică sau rezolvarea problemelor. Tot ceea ce cunoaştem se învaţă în cea mai mare parte prin educaţie şi pregătire, prin experienţă de viaţă, prin a trage concluzii din chiar greşelile noastre. Oricare ar fi domeniul din care acumulăm cunoaştere, prin analiză şi comparaţie ne dăm seama că adevărul sau falsitatea cunoştinţelor diferă sau au cel puţin nuanţe diferite de la un obiect la altul.
Într-un fel se pune problema cunoaşterii în cadrul ştiinţei dreptului, ştiinţelor naturale, studiilor de istorie şi altfel se pune în ştiinţele umanistice sau ştiinţele politice, însă, când se pune problema omului, standardul general de determinare a cunoştinţelor despre lume este consensul social.
Sunt multe de spus în acest domniu, însă mai adăugăm doar faptul că toate marile tradiţii ale lumii sunt de acord, mai mult sau mai puţin, că înţelepciunea se ridică la ceva mai mult decât cunoaşterea unor fapte despre lume. Înţelepciunea este înţelegerea matură într-o formă vie, nu una care poate fi inregistrată, măsurată, redată şi consumată. Înţelepciunea autentică este considerată destul de rară şi poate fi formulată ca fiind acel nivel de conştientizare a lumii şi sinelui care include în mod necesar percepţiile interioare. Ea apare odată cu înţelegerea propriu-zisă care se bazează, în principal, pe experienţă personală, auto-examinare, muncă permanent constructivă, reflecţie adâncă sau contemplarea vieţii şi existenţei ca întreg. Înţelepciunea diferă de cunoaştere tocmai prin faptul că ea este o calitate inseparabilă a caracterului şi persoanei. Nu orice persoană care are un tip de activitate mentală, activitate care implică memoria, raţiunea, judecata etc., este înţeleaptă.
,,Filosofia vieţii’’ sau înţelepciunea este celebră pentru că ea nu poate fi transferată prin nici o metodă normală de educaţie sau de literatură. Acesta se datorează parţial şi importanţei relative a elementului de intuiţie interpretativă, sferei înţelegerii, autocunoaşterii implicate, precum şi formei în care se acţionează, adică formei în care orice abordare este dusă până la capăt. Atunci când teoria şi practica sunt în conflict, echilibrul interior al individului este afectat şi, prin urmare, înţelegerea nu mai este autentică (…) Tradiţia secolelor susţine că un înţelept apare în calea oricui cel puţin o dată în viaţă, dar rar el este văzut şi ascultat. Calea spre adevăr este presărată cu certitudini abandonate. Nivelul purităţii morale, clarităţii mentale, veridicităţii intelectuale şi stabilităţii emoţionale decide adevărul pe care ne putem baza. Când orizontul se lărgeşte, valurile se astâmpară şi furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevărului ne vin la îndemână
” R. C. Priddy, Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html
Ca să nu plictisim, mai amintim doar că interacţiunea socială sau culturală şi ,,topirea orizonturilor” sunt precondiţiile celor mai înalte forme posibile de înţelegere a lumii şi a vieţii noastre. Extinderea conştiinţei noastre asupra diversităţii umanităţii este o necesitate şi mai mare pentru înţelegerea lumii de azi. Cunoaşterea singură nu uşurează viaţa unei persoane sau înţelegerea vieţii ca întreg.
Mda! O să îmi ziceţi: ,,prea multă vorbărie. Viaţa e alta!’’ O fi cum îmi spuneţi numai că fără ea, fără partea asta de cunoaştere, cum am putea analiza sau măcar intui tuta de Românica? Am văzut-o, cu toţii, la televizor. Te cruceşti fie şi când doar cască gura. Încurcă pe Creangă cu baba Floarea, scula cu prefectura, câtă vreme tuta are o singură chestiune în minte: să satisfacă pe oricine (are bani), în pat. Aşa sunt, fireşte, (ca să mai amintim de celebrul clasic în viaţă) şi joiţinele, urinelele, cioc(ciolinele), parcă toate nişte cacavele. În astfel de situaţii, când e vorba, cum am spus, de satisfacţii, Ţârdel, Sfârlogel, al de limbric şi de-i ca ei sunt doar pe post de şase. Umbră, degeaba, pământului! ,,Pst, vine tuta!’’
Nouă ne rămâne, totuşi, să intuim cum se urcă tutele pe tine şi cum se face că nu mai scapi de ele. Caz aparte! Se pare că nu ar ţine de ştiinţă, de carte… Eu cred că ar fi mai bine să întrebăm fie pleoşniţa, fie păduchele!
Până aflăm, să auzim de bine!
Al vostru, pentru veşnicie,
Titus

www.omniscop.ro 

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*