Titus, despre frumos şi ,,maidanul cu dragoste’’

11.11.12 by

Dragii mei,

Data trecută, înainte de a ne despărţi, vă anunţam despre faptul că mă tot frământă, de ani de zile, ideea de frumos. Chestiunea nu este una atât de simplă, cum pare la prima vedere. În condiţiile în care adăugăm, în problematica frumosului, omul, instantaneu, totul se complică. Întrebările kantiene: ,,ce pot să ştiu?’’; ,,ce pot să fac?’’; ,,ce pot să sper?’’; ,,ce este omul?’’se reactualizează, vrând, nevrând, chiar dacă specialiştii din domeniu le consideră ca fiind puse de-aiurea, adică fără rost. Din punctul nostru de vedere, chiar dacă peste omenire au mai trecut câteva sute de ani şi gândirea umană s-a maturizat, răspunsuri la aceste frământări, considerate, în definitiv, cotidiene, încă nu avem. Nici la nivel obiectiv şi nici la nivel subiectiv, chiar dacă se mai iveşte pe ici, pe colo, ba câte o babă pricepută la datul în bobi, ba câte o vrăjitoare care, cică ar şti să citească şi în stele, şi în dungile din podul palmei, încă de pe vremea când sforăia în pântecele mamei. Mai nou, nici cei care folosesc internetul drept mijloc de re-prostit prostimea, nu stau locului. Programe care mai de care, pe bănuţi, la prima vedere, nu cine ştie ce (dacă nu curge, picur[!), îţi spun, chipurile, când o să închizi ochii, ce va fi mâine, săptămâna viitoare etc… Numai despre faptul că iar te-a înşelat, nicio suflare! Nimic câtă vreme nu pe tine, ca om, te vânează (mai ales dacă eşti zdravăn şi bun de pus în plug), ci mai degrabă ce ai muncit, ai încasat şi ce mai ai prin buzunare.
Revenim la neliniştile amintite mai sus şi reiterăm ideea conform căreia răspunsul nostru este, cel mult, un punct de vedere şi nu o luminare cum mulţi s-ar aştepta. Nu, cât timp nu putem spune, în primul rând, ce este omul. Oricât am complica analiza, despicând firul în patru, până la abordările de factură holistică, el, omul, rămâne, ca şi universul (la nivel macro sau micro), marea necunoscută cu o încărcătură subiectivă încă nedefinibilă, nemăsurabilă şi greu de controlat câtă vreme ,,din ce este, cel mai mult gândul lui, al omului, este’’- Socrate. De aici, din cele spuse, şi reţinerile noastre faţă de adevărurile aposteriori formulate de către Kant, autorul anterior amintit. Ca să ne facem cât decât înţeleşi, exemplificăm prin a spune că doi oameni adunaţi cu trei oameni, nu fac niciodată cinci, chiar dacă îi avem în faţa noastră, îi vedem şi îi putem pune unul lângă altul, ca bilele pe o tablă pentru preşcolari. Apoi, în cazul omului, adunarea s-ar putea să nu fie o simplă adunare, doar de tip matematic, formalizată, ci de o altă natură! Vom reveni asupra acestei chestiuni chiar dacă nu ne-am propus să răscolim şi mai mult necunoaşterea şi nici să punem sub semnul întrebării tot ceea ce presupunem că am cunoaşte (,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi,/ pe buze ori morminte./Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/ dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…’’ – Blaga). Ne vom întoarce fie şi numai pentru a găsi formulări ce ne pot pune, măcar contextual, în echilibru. Până a le găsi însă, deocamdată tremurăm cumpănă timpului, puşi la zid de noi înşine şi, fie relativizăm, fie alunecăm în ,,Taină Divină’’, cum o fac, mai ales, teologii! Bunăoară, dacă cineva ne întreabă: ,,ce e frumos pentru tine?’’ – de obicei ne grăbim şi afirmăm cine mai ştie ce bazaconie. În alte situaţii, cu flerul ,,intelectualului de paradă’’, ce îşi ridică ,,interesat’’ ochelarii de pe vârful nasului, tranşem :,, Frumos e ce îmi place mie!’’. Şi într-un caz, şi în celălalt, expresia ,,dacă tăceai, filosof rămâneai’’ vine, oricui, mănuşă.
Frumosul există fără concept, spune Kant în Critica Raţiunii Pure, secţiunea 25. Cu alte cuvinte, frumosul nu se supune judecăţilor analitice din care să rezulte adevărul, care să ne permită afirmaţia de factura: ,,esti frumos!’’ (Să nu mai punem la socoteală faptul că în expresia anterioră, verbul ,,eşti’’, raportat la om, în sensul lui Heidegger, de ,,fiinţare’’ ridică alte semne de întrebare).
Şi totuşi, frumosul există! În natură, în jur, cu sau fără voia noastră, independent sau, dimpotrivă, dependent de noi. Îl simţim la nivelul percepţiilor senzoriale, prin contrastul frumos-urât, prin raportare la reperul deja consolidat, la nivelul judecăţilor deja validate, prin raportare la context (eşti frumos pentru că ai îmbătrânit frumos!), raportare la domeniu (exemplu: frumosul estetic în literatură, în artă), prin raportare la morala creştină şi, de ce nu, ca ultimă instanţă, în Creştinism, prin raportare la Domnul Issus Hristos, modelul suprem.
În consecinţă, dacă există frumosul, există şi omul care să-l exprime semenilor, altfel, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o, el, frumosul, ar rămâne doar formă manifestă în sine şi pentru sine. Suntem noi înşine conştienţi de urâtul gradual, când afirmăm frumosul în aceeaşi măsură. Altfel spus, urâtul potenţează în vreun fel frumosul? Privind în urmă, în primul rând în mine, îmi dau seama că atunci când echilibrul se duce de râpă, totul se amestecă. Marele echilibru (despre care v-am vorbit mai la începutul discuţiilor noastre) fie a murit, cum zice Nietzsche despre Dumnezeu, fie experimentează şi ne-a lăsat o vreme să ne fiarbă marele dezechilibru. Adică, mai pe româneşte, dracu gol puşcă, că tot se spune că ar fi ,,apropritar’’ de iad şi cazane cu smoală. După mintea mea (ca să mai şi glumim!), şi cu tartorele ăsta e tot o cacealma. Zic şi eu, altfel cum să-mi explic faptul că nici acum, în prag de campanie electorală, nu se mai asfaltează nimic. Luau ei, cei care trebuiau să ia, cumva catran, măcar cu împrumut, cât să re-prostească iar prostimea. Ca şi ăştia cu internetul, care se bat cu pumnul în piept: cică mor de grija omului şi transpiră zi şi noapte pentru informarea şi bunăstarea lui. Bazaconii!
Fraţii mei, aflaţi că cei mai frumoşi oameni de pe faţa pământului, după spusele multora, a lui Herodot, în special, au fost fenicienii. Veniţi din sau dinspre India, s-au aşezat pe malul vestic al Mediteranei (cam pe unde este Libanul astăzi) şi au zidit o civilizaţie înfloritoare, de invidiat. Oraşul Tir, principalul lor centru economic, le vremurile acelea, unul dintre cele mai puternice ale zonei, a fost râvnit şi cucerit cu mare, mare greutate de Alexandru Macedon, în timpul acelei lungi expediţii făcute de acesta, prin mijlocul deşertului, apoi prin mijlocul perşilor, până în Valea Indului.
Nici romanii mei nu au fost mai prejos. Cartagina, a doua mare fortăreaţă feniciană, le-a stat în gât. Până la urmă a fost înfrântă de către Scipio Africanul, însă cu pierderi imense pentru Roma. Totuşi, drept recunoştinţă, acolo a fost construit, de către ai mei, de către romani, al doilea Coloseum din imperiu.
Fenicienii erau frumoşi pentru că erau veseli, pentru că puneau preţ pe om şi pe iubirea de om, pentru că duceau pe mările lumii, din Orient, purpura pentru domniţele din îndepărtatele teritorii anglo-saxone, pentru că trăiau clipa ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor.
Noi, cei de acum? Suntem şi nu prea! Nu numai că uităm să ne bucurăm, dar ne urâm, ne blestemăm şi ne războim, ca chiorii. Diavolul îşi bagă coada. Ne pândeşte de oriunde, vine în mijlocul nostru, se strecoară ca apa prin rosturi, ne incită cu te miri ce, gândind că într-o zi, îi vom aparţine. Şi nu este exclus câtă vreme, când nici nu ne aşteptăm, ne apar în cale, ca un făcut, doar: joiţine, urinele, cioc(cioline), fel şi fel de alte japiţe, de putori, de ţapinari, cucuvele, de sfârlogei şi alţi tâlhari. De-al de limbric, ce să mai zic? Ar fi de spus, însă când mă gândesc la cât era de încuiat…Fără gram de minte, bâzâia ca musca făr` de cap în jurul unui maldăr de rahat, de coana Joiţina, când de pe la unul, când de pe la altul, zilnic adunat. Cu el, evident, şi pureci, şi păduchi de-i laţi, că doar, frivolă, cum era, o ştia toată scara! Şi de-ar fi fost doar atât, ar fi fost, totuşi, ceva. Mahalaua, de la un capăt la altul, dacă o întrebai, una, două: ,,A, păi cum să nu?! Da! Coana Joiţina… E aci, la doi paşi! Cu toţi ai ei, cu şatra hoţilor de suflete, chiţăie întruna. Ca iepuroaicele-n călduri! Scârţâie, zi şi noapte, şi paturile, şi duşumelele. Doar din când în când, una: helăuuu, urlă ca nebuna! Ce stai, fă? Dă-l în judecată, înfundă-l, ia-i casa, ia-i masa, fă-l în fel şi fel, că doar de-aia te-ai chircit cu el! Ce mai aştepţi? Că trece vremea şi odată te pomeneşti că-i mai iei doar…. De parcă nu ai fi sătulă! Că dacă te scutură unul, curg din tine traversele cât să-şi facă şi românii cale ferată, de aici, din ţărişoară, până la ăla în poarta de la Casa Albă. Că tot se zice el că ar conduce lumea! Auzi, a dracului, cică Urinela s-ar tăvăli cu el! Ailaltă, cioc(ciolina), am auzit şi noi că ar fi, mai nou, pe post de rotisor. Coana Joiţina, hoaşca a bătrână, cucuveaua cucuvelelor! Trage sforile şi îşi pune pe roţi putorile pentru randament! Că în ziua de astăzi, fără de el, eşti, cât ai clipi, în faliment. Unii, informaţi, nu glumă, zic, pe ici, pe colo, că s-ar fi dat la ginerel… Alţii, cică mai nou şi-ar fi deschis un cabinet de iniţiat puştimea. Ca să vezi, hoaşca dracului! Domnule, la ei, ca în Maidanul cu dragoste’’ al lui Zamfirescu sau în ca în ,,Groapa’’ lui E. Barbu. Au spurcat o lume! De-aia şi-a întors şi Dumnezeu faţa de la noi şi pîmântul s-a dus cu curu` în sus .’’
E, spuneţi şi voi, în aceste condiţii (nu mai amintesc şi de stat şi instituţii că ne apucă pe toţi dracii!), mai putem vorbi despre frumos noi?

Al vostru, pentru totdeauna
Titus

Leave a Comment

*