Timpul şi „spaţiul“ / „ţara“ regelui-psalmist David, între legendă şi istorie (I)

16.03.16 by

Timpul şi „spaţiul“ / „ţara“ regelui-psalmist David, între legendă şi istorie  (I)

«Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt pentru ca să găsim în ea, întocmai ca într-un spital sufletesc, la care pot să vină toţi, doctoria potrivită cu boala fiecăruia. Căci este scris: „doctoria este aceea care va face să înceteze suferinţele cele mari.“ […] Cartea Psalmilor […] cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele viitoare, însemnează faptele istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de Timpul şi „spaţiul“ / „ţara“ regelui-psalmist David, între legendă şi istorie

(I)învăţături bune, punând la îndemnâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos.» (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt înainte la Psalmi1).

Civilizaţia ebraică s-a ivit într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, „unde curg laptele şi mierea“2, într-un spaţiu destul de restrâns, căci suprafaţa Israelului era la început de vreo 15000 de kilometri pătraţi, cu un relief foarte variat, de la trei mii de metri, altitudinea Munţilor Hermon, până la Marea Moartă – cea cu ţărmurile aflate sub nivelul Mării Mediterane până la 394 de metri –, la interferenţa drumurilor ce legau civilizaţiile arhetipale3 ale celor trei continente: cea egipteană, cea asiro-babiloniană şi cea pelasgă > valah-arhaică (de sub peceţile Reformei Zalmoxianismului – prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale4), civilizaţie desemnată de Marija Gimbutas (de prin 1970 încoace) prin sintagma Old European Civilization5.
Civilizaţie interferenţială, civilizaţia ebraică s-a constituit şi durează de milenii6, în ciuda numeroaselor cutremure, a secetelor, a norilor de lăcuste, a ţânţarilor malariei, a invaziilor neîncetate de triburi nomade din vecinătăţi, a faunei feroce, cu lei, urşi, lupi, leoparzi, ori cu şerpi veninoşi, sau în ciuda sărăciei bazinelor hidrografice şi a deşertizării.
Civilizaţia interferenţială ebraică s-a dezvoltat prin istorii, pe un segment temporal impresionant, între anii-orizont 1100 î. H. şi 64 î. H. (anul integrării în Imperiul Roman), şi apoi, cu „tributul veacurilor“, s-a păstrat, în ciuda vitregiilor cunoscute la traversarea imperiilor antice, evmezice şi moderne, ajungând şi mai învigorată, după cum se vede în prezent. Şi centrul acestui spaţiu cultural / civilizatoriu s-a aflat în Valea Iordanului, cu trestie-papirus şi curmali, vale mărginită de coline cu bogăţii de viţă de vie, de livezi de smochini şi măslini, cu arbori răşinoşi, ori buni de construcţii: stejari, cedri, chiparoşi etc. Văile fertile permiteau cultivarea, îndeosebi, a orzului – alimentul fundamental al spaţiului respectiv – şi a grâului. Renumite erau şi turmele / cirezile din zonă, îndeobşte cele de oi / capre, bovine (vaci, bivoli) etc.
Prin secolul al XIII-lea î. H., în vremea marelui faraon-constructor, Ramses al II-lea, evreii (nume provenind din habiru / khabiru, adică „războinic mercenar“, aidoma celor din balcano-anatolianul spaţiu Pelasg > Valah al „Cultului Cabirilor“, ori, după alte izvoare, din spaţiul Larsei şi Assur-ului, desemnând oricum – dinspre textele egiptene – „cei de dincolo [de Nil]“ / „cei din Răsărit“) au intrat în atenţia „istoriilor antichităţii“ prin fuga din Egipt, deoarece au refuzat muncile grele la piramide etc.; sub conducerea lui Moise (în pelasgă > valahă: Moshua > Moşu, în egipteană, Maşu, în ebraică: Mosha > Mosé, reverberând semantic-sincretic pelasgo- > valaho-dacul mosua > moş, adică înţeleptul / bătrânul), triburile semite au migrat dinspre Delta Nilului spre răsărit, străbătând nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moartă prin sud şi, „trecând Iordanul dinspre partea estică, au ajuns în Canaan“; în vremea „lentei lor migraţii“ de vreo patru decenii
«evreii s-au organizat într-o confederaţie de triburi, au trecut la o viaţă sedentară şi au început acţiunea de ocupare a Canaanului; în această perioadă şi în asemenea condiţii a început procesul de constituire a poporului lui Israel» (DIC, I, 168).
Israel este numele schimbat dat lui Iacob, succesorul lui Isac, „după ce luptase o noapte întreagă cu un înger“:
„Numele tău nu va mai fi Iacob, ci va fi Israel, pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost mai tare!“ 7 (Facerea, XXXII, 28 / Bibl, 46);
„numele Israel se întâneşte şi în contractele babiloniene din timpul lui Hammurabi, dar şi în lista oraşelor lui Tuthmosis al III-lea; Iacob / Israel a fost chemat în Egipt cu familia sa de fiul său Iosif, ajuns mare vizir“; „amănuntele sunt pe larg povestite în Facerea, XLV, 4 – 10; studiile de istorie antică a ţărilor din Orientul Apropiat, precum şi rezultatele cercetărilor arheologice au confirmat validitatea Vechiului Testament ca principala sursă de informaţie privind civilizaţia şi cultura ebraică.“ (DIC, I, 168).
După moartea lui Moise, triburile israeliene au trecut sub conducerea lui Ioşua, un veritabil strateg; căci în vremea acestuia, neamurile evreilor – ce asimilaseră întru etnogeneză ebraică şi autohtonii Canaanului din zonele colinare, şi filistenii cu viguroase rădăcini în Pelasgia / Dacia–Arhaică, şi amoniţi / amoreeni, moabiţi ş. a. – s-au avântat până între zidurile de la „oraşul palmierilor“, Ierusalim (< Gerusia- + Salymos8). În orizontul anului 1125 î.H. / î. e. n., israelienii s-au evidenţiat ca stăpâni ai Canaanului; şi „obiectivul principal al triburilor israeliene, în număr de 12, erau văile fertile ale Canaanului, fâşia de circa 30 km lăţime de-a lungul coastei Mediteranei“ (DIC, I, 170) De prin secolul al XI-lea, documentele sacre par a grăi tot mai mult despre veritabilul popor israelian de sub conducerea regelui Saul, controlând drumurile comerciale dintre Pelasgia / Dacia–Arhaică / Medie, Mesopotamia şi Egipt. Viaţa psalmistului / regelui David se aproximează dinspre legendele şi istoriile ebraice – cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/David_(Biblie) – a se fi derulat între orizonturile anilor 1040 şi 970 î. H.; se afirmă că ar fi fost rege al evreilor / Israelului între anii 1010 şi 970 (s-ar fi stins din viaţă înainte de echinochţiul de primăvară, înainte de nisan, dar nu mai înainte de a fi încredinţat conducerea statului Israel fiului său Solomon). Analiza „istoriilor“ ni-l reliefează pe David ca întemeietor de ţară / neam, în vremea „regalităţii“ lui fuzionând neamurile / triburile israeliene, filistene, arameene, amonite şi moabite, astfel desăvârşindu-se etnogeneza evreiască. În Cartea a doua a regilor (V, 3 – 5) se menţionează: „Au venit toţi bătrănii lui Israel la rege, în Hebron şi a încheiat cu ei regele David legământ în Hebron, înaintea Domnului; şi au miruit pe David rege peste tot Israelul. David însă era ca de treizeci de ani când s-a făcut rege şi a domnit patruzeci de ani. În Hebron a domnit peste Iuda şapte ani şi şase luni, iar în Ierusalim a domnit treizeci şi trei de ani peste tot Israelul şi peste Iuda.“ (Bibl, 333). David a pus bazele administraţiei civile, a stabilit capitala la Ierusalim, a întreţinut bune relaţii cu Hiram din Tyr, de la care a primit ajutor – meşteri şi materiale de construcţie – pentru impresionantele edificii din capitală. Avea o armată permanentă, din mercenari, şi trupe periodice / vremelnice. A pus bazele unei cancelarii („corp de scribi“), unde se consemnau evenimentele acelor vremuri, a organizat clerul, viaţa de curte etc.; după „istoriile“ transmise dinspre orizonturile davidiene ale mileniului I î. H. se spune că a făurit «dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat, puternic“; era „înzestrat şi cu daruri artistice remarcabile (cânta la harpă, era un talentat poet)“; „David avea însă un caracter nu lipsit de flagrante contradicţii, fapt care a făcut ca ultimii ani ai domniei să-i fie tulburaţi de nemulţumiri interne, de gelozii şi de discordii familiale; cu toate acestea, David rămâne marele rege din istoria evreilor şi – în epoca sa – unul din marii suverani din întreg Orientul Apropiat“» (DIC, I, 167). Regatul Israelului a fost propulsat la apogeu de fiul lui David, Solomon (970 – 931 î. H.). Contemporanii regelui David în ariile civilizaţiilor arhetipale ale planetei. Rege trălucit-legendar al evreilor, David (1010 – 970 î. H.) şi-a desăvârşit opera-i întru Dumnezeu, cu întregul său popor, sub un puternic şi benefic flux spiritual-monoteist, venit „din nord“, din Dacia / Cogaion (Sarmisegetusa), în primul rând, prin faimoşii Cavaleri ai Zalmoxianismului atestaţi documentar în aria dintre Marea Mediterană şi Marea Moartă, încă din secolul al XIV-lea (aceşti nemuritori cavaleri-lupachi ai Daciei, Soli / Mesageri Celeşti la Dumnezeu, trimişi din cinci în cinci ani, Soli ce, în realitate, urmau neabătut sacra lor cale-spirală-planetară, pe care, între nenumărate altele, aveau şi foarte importanta haltă9 din Ierusalim; în orizontul anului 1380 î. H., Analele lui Suppiluliuma – cf. GHT – elogiază faptele de vitejie ale unui astfel de Sol însoţit de o sută de cavaleri lupachi, viitor rege-zeu-medic, Salmos / Zalmas-Zalmoxe). Regele David a fost „contemporan“ nu numai cu nemuritorii regi ai Daciei din Dinastia Zalmoxienilor ce aveau vocaţia construcţiilor urieşeşti, a arhitecturii religioase şi militare, cu acel murus dacicus de trei metri grosime10 (din epoca lor ivindu-se ruinele de azi ale cetăţilor-oraş / davă de la Sântana-România, de 78 ha, ori cea de la Corneşti-România, întinsă pe 67 ha etc. – cf. DIC, 790 / CS, 144 sqq.)11, ci şi cu străluciţii regii ai Egiptului din Dinastia a XXI-a, de la Amenophis şi Siamon12 (cf. GEAT, 269) şi până la regele din Dinastia a XXII-a, Şeşonk I (950 – 929). ori din Babilonia, între care şi Assur-rabi II (1010 – 970), din vremea căruia datează Calendarul de la Gezer. Opera de psalmist a regelui David. «Cartea Psalmilor», sau Psaltirea (antologie ce cuprinde 150 de „cântări sacre“, „pe note şi destinate închinării publice aduse lui Iehova / Dumnezeu la templul său din Ierusalim“, ridicat de regele David, odată cu stabilirea capitalei Israelului aici), se apreciază de către exegeţii Vechiului Testament că ar fi fost scrisă, desăvârşită în inspiraţie, în peste o jumătate de mileniu, între anii 1000 şi 460 î. H. În Biblia ebraică, antologia aceasta este cunoscută sub titlul de Sefer Tehillím, „carte de laude“, ori Tehillím („laude“); tehillím este pluralul lui tehilláh („laudă“) şi se găseşte în deschiderea / antetul Psalmului 145 (este de fapt un psalm al lui Agheu şi al lui Zaharia): „Laudă, suflete al meu, pe Domnul. / Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi.“ Titlul Psalmi a fost pus în marele circuit religios-creştin prin Septuaginta, unde Psalmói desemnează „cântări intonate cu acompaniament muzical“, prin Luca, XX, 42 („Căci însuşi David spune în Cartea Psalmilor...“ – Luca, XX, 42 / Bibl, 1189) etc. În Cartea Psalmilor, sau Psaltire, cântările / poemele sacre au „titluri“ / „antete“ ce menţionează deseori numele scriitorului; din cei 150 de Psalmi, 73 menţionează numele regelui David ca autor / psalmist; dacă se are în vedere ce se spune în Faptele Sfinţilor Apostoli, IV, 25, în Evrei, IV, 7, după aprecierea psalmologilor, „şi Psalmii, 2, 72 şi 95“ pot fi atribuiţi lui David; apoi, psalmii ce poartă numerele 10 şi 71 continuă parcă psalmii cu numerele 9 şi 70; doisprezece psalmi sunt atribuiţi lui Asaf („casei lui Asaf“), chiar dacă unii dintre aceştia ne grăiesc despre evenimentele ulterioare zilelor lui Asaf; unsprezece psalmi sunt atribuiţi „fiilor lui Core“ (la care s-ar adăuga „psalmul 43, continuare a psalmului 42“); psalmul 88 menţionează pe lângă fiii lui Core şi pe Heman; psalmul ce poartă numărul 89 se atribuie lui Etan; psalmul de sub numărul 90 se atribuie lui Moise, cum şi următorul, 91, însă cu mari „rezerve“; psalmul de sub numărul 127 „este al lui Solomon“; şi „astfel, peste două treimi din Psalmi se pun pe seama a diferiţi scriitori“. Avându-se în vedere aceste „paternităţi“ ale sacrelor poeme din Cartea Psalmilor, se poate trage concluzia că o mie de ani a durat această scriere sacră: „cel puţin de pe vremea când a scris Moise“ (1513 – 1473 î. H.), sau Moshua („moşul“), contemporanul lui Salmos-Zalmas-Zalmoxis al III-lea, şi „până după restabilirea din exilul babilonian şi, probabil, până în zilele lui Ezra (537 – cca 460 î. H. / î. e. n.)“. Dar epoca la care se referă Cartea Psalmilor este mult mai întinsă. Această plăsmuire sacră poetică reflectă organizare: „David însuşi se referă la procesiunile Dumnezeului meu, Împăratului meu, în locaşul cel sfânt; înainte mergeau cântăreţii, apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fecioarelor care cântau din tamburine; binecuvântaţi pe Dumnezeu în adunări!“ (Psalmul 67; cf. Bibl, 596); în antete se repetată adesea expresia Către maimarele cântăreţilor: „unele antete explică utilizarea / scopul psalmului respectiv, ori furnizează instrucţiuni muzicale“; 34 de psalmi nu au vreun antet; cuvântul Sélah, ce apare de 71 de ori în textul de bază, este considerat „semn tehnic“ pentru muzică / recitare: „însă semnificaţia lui exactă e încă necunoscută“; „unii sunt de părere că indică o pauză pentru a medita în linişte în timpul cântării, cât şi al muzicii instrumentale“; şi nu e necesar să fie rostit în vremea citirii. „Nucleul“ psalmilor atribuiţi „în mod explicit“ regelui David se află în Cartea întâi, parte cuprinzând psalmii ce poartă numerele de la 1 la 41; dintre aceşti 41 de psalmi, doar patru nu îi sunt atribuiţi regelui David; este vorba despre Psalmul 1, Psalmul 2, Psalmul 10 şi Psalmul 33; aşadar, Cartea întâi conţine 37 de psalmi ai regelui David. În Cartea a doua, cu psalmii 42 – 72, Psalmul 51 se atribuie lui David („este o rugăciune a lui David, rostită după îngrozitorul său păcat cu Bat-Şeba, soţia lui Uric Hetitul, şi arată căinţa lui sinceră”). Din Cartea a treia nu i se atribuie regelui David vreun psalm, ca şi în cazul psalmilor din cartea următoare. Cartea a cincea, cuprinzând psalmii 107 – 150, atribuie regelui David, în „cântarea treptelor“ (psalmii 120 – 134), doar Psalmul 132. După majoritatea cercetătorilor occidentali ai Cărţii Psalmilor, regele David este autorul celor 39 de psalmi menţionaţi mai sus. Iar după Biblie sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a prea fericitului părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod), ediţia din 1968, a Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B. C. R., regelui David i se atribuie psalmii 1 – 40, psalmii 50 – 71, Psalmul 85, Psalmul 90, psalmii 92 – 100, psalmii 102 – 103, psalmuii 107 – 109, Psalmul 132, psalmii 137 – 144. Este, aşadar, regele David autor al unui număr de 87 de psalmi, mai mult decât dublu faţă de „paternităţile“ stabilite de cercetătorii occidentali. Note şi bibliografie „siglată“: 1 Psaltirea proorocului şi împăratului David (tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea prea fericitului părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), ediţia a şaptea, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, p. 5. 2 După cum numesc textele Bibliei Palestina, înţelegându-se prin această metaforă fertiliatea păşunilor şi bunul rod al podgoriilor, al „mierii din struguri“. 3 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Civilizaţii arhetipale şi civilizaţii interferenţiale, în Ramuri (Craiova), nr. 8 (194), august 1980, p. 11. 4 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1995, p. 16 sq.; siglă: PTMEm (cifra de după siglă indică pagina). 5 Cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură – vestigii preistorice în sud-estul european (traducere de Sorin Paliga, prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 51 sqq. 6 Cf. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 167; siglă: DIC, I. 7 Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a prea fericitului părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfîntului Sinod), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1968, p. 46; siglă: Bibl. 8 Toponimul Ierusalim < Gerusalymos s-a format prin compunere, din pelasgul gerusia- („vechi“, „bătrân“, din pelasgă împrumutat şi conservat în greacă, spre a desemna „sfatul bătrânilor“) + -salymosh / -salumosh (< Salmos–Zalmas–Zalmoxis, adică „omul Soarelui-Moş / Samosh / Dumnezeu“; Sa- „Soare“ + Mosha „moşul“ > Moise); aşadar, Ierusalim nu înseamnă „oraşul palmierilor“, ci „halta / oraşul vechiului / înţeleptului om al lui Samoş“, adică un Salmos > Zalmas > Zalmoxe, un Mosha > Moise „Soare-Moş“ Sa-lu-Mosh / Moş (Salmos–Zalmas–Zalmoxis – cf. PTMEm, 13).
9 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor (LXI) – Zalmoxianismul, în Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 594, 17 aprilie, 1993, p. 5. / Gândirea hittită în texte (Studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986 (siglă: GHT).
10 Cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor (LXXXII – XCII) – Zalmoxianismul şi arhitectura, în Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 1084, 18 septembrie, 1993, p. 9 / nr. 1144, 27 noiembrie 1993, p. 8.
11 Cf. DIC, I, 790 / CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, p. 144 sqq.
12 Cf. Gândirea egipteană antică în texte, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 269.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*