Tilifonu’

10.02.15 by

Îmi aduc aminte de unele întâmplări de care uitasem. Cum a fost cu “firul telefonic”  întins între cireşul muntenesc din grădină şi grajdul din curtea mătuşii Zanhira (aşa-i spuneam, în loc de Zamfira, Zanhira).
*
Culiţî sî urcasî în podul grajdului şi folosea un cric, eu, cocoţat în şireş1, dădusem sfoara pi după un băţ şi tot căutam să strâng di ea; numai dacă era ghini întins hiru’2 puteam auzî în cutiile de conservî legati la capât şi spunea Culiţî din podul grajdului… Atunşi nhi-a trecut prin cap; în grădină, lângî un morman di gunoi scos din grajdi, di la cal (vacă n-am avut niciodată acasă!) văd io câtiva cratiţî rujiniti, tocmai li adunasârî ai nhii3 di pi la chiler, di prin beşi4, pesemne cu gând să le încarşi5 în căruţă şi sî le arunşi pe undeva… Strig în receptor la Culiţî, sî m-aştepti oleacî, cobor răpidi6 din cireş, iau io o crătiţoai cu fundu găurit, dar cu marjinea7 şi toartili întreji, urc răpidi înapoi, disfac sfoara înnodatî di un crac al şireşului, trec hiru printr-o toartî a cratiţâi, dupî şi m-am uitat sî nu hie rujinit sau rupt pi undeva, prind zdravăn sfoara de aşelaşi crac, trag ghini di ea, cratiţa deja pusă pe hir, era „în stand-by”, acăţată di-un şiot… Fac un nod zdravân, mai să se încline vârful şireşului – trăjea şî Culiţî di dincolu, di la mătuşa, de aşeeaşi sfoarî, sî hie8 ghini întinsă şi sî meargî tilifonu9… I-am strâgat în “receptor” să nu mai tragî că am găsât io şi trebi10, sî opreşti el… Fac o probă şi ciupesc de fir… Zbârnâia, chiar şî fără cratiţă….
– L-ai legat ghini? urlu eu în „receptor.”…
– Le-gaaat! aud la capătul hirului….
– Buuun! Stăi pi loc!
Şi scot io cratiţa din şiot, di undi o acăţasâm  şi-i fac vânt pi hir la vali… cătri podu grajdului di la mătuşa. Erau pânî acolu vreo 200 di metri, poati mai ghini, era şeva mai jios. Casa noastră şi grădina erau pi un dâmb. Se mai adăuga şireşul, mai înalt decât grajdul… Şî-apoi hiru (sfoara), oricât l-am întins noi, mai făcusî şi el o burtî (se lăsasî sub greutatea lui oleacă mai jios, chiar deasupra drumului, de undi urca apoi, înşetişor, pânî în podul grajdului, unde legasî Culiţî şelălalt capât11… Fiind în pantî, cu toarta netedî, încî nu se dusese emailul dicât pi fundu la cratiţî, undi chiar sî găurisî, cratiţa a alunecat uşor… Mă uitam la ea, încântat cum sî duşi ca sania pi derdeluş, zburând parcî pi hir; pi deasupra closătului12 de la Titi Lupu, veşinu gard în gard cu noi, că-l tot suduia tata că-ş făcusă closătu chiar aproapi de gard, di nu puteai vara sî ti urşi în şireş din cauza muştilor di la closătu lui… Da io, n-aveam grijă atunşi nişi di closătu lui şi nişi di muşti… Aveam o treabî di făcut… Era toamnă, sî mai hi fost vreo săptămânî sau douî pân înşepea şcoala… Tata şi mama plecasârî pi la luncă, la treabă şî ii, la scos di sfeclă, în hini13, ii cu ali lor, noi cu ali noastri… Dacă ne merjea telefonu, plănuiam noi sî întindimi încă o şfoară di pi grajdu Zanhirii, di la cucoşu di tablî, di pe acoperişu di şândrilă, pisti casa lu Neculai Popa, pânî la şcoală, într-un nuc mari şi rotat… Ş-apoi  sî vez…
Şi bucurii14 pi mini când videam cum prindi cratiţa viteză, trecând pi deasupra butuşilor cu tireaz din grădina veşinului… Mi s-a părut nhie – cocoţat în şireş vidiam pi drum până la vali, la fântânî la Adela (hm, Adela!, acum fac legătura cu Garabet Ibrăileanu şi romanul lui; dacă mă gândesc bine, toate cărţile din literatura română aveau în Schit chip şi nume…!) cî văd pi şineva urcând dinspri fântânî spre noi, da n-am dat atenţie… Io, cu ochii pi cratiţă… Aluneca aşa frumos!
– Aista tilifon!… O sî crapi di şiudă15 a lui Halău, c-am făcut un tilifon mai tari ca al lui…. Cî tot venea pi la şcoală şî sî lăuda el cu un „telefon” făcut di frati-su, cari lucra în Valea Jiului, la mină… Şi cum priveam io din şireş – prişepusăm că o să alunişi până undi si lăsa hiru şi-acolu o sî oprească… Chiar diasupra drumului… O sî vadă toţ cari trec… Şi diodatî, sâmt un zvâcnet ca de arc şi16 dă drumul săgeţii… Şî creanga di şireş, di cari legasâm hiru o ia cu mine cu tot înapoi… N-am apucat sî-mi dau sama şi s-a întâmplat… Aud un pocnet pi drum şi-apoi, din dreptul lui, ridicându-să, voşea lui Toader Şepoi (numele din buletin, Cepoi), cari avea casî oleacî mai jos, di partea şealaltî a şcolii:
– Anafura şî şeara mă-tii di drac!
Îi zâşea lui Culiţî. Ca sî vadă cum sî-ntindi hiru, ieşâsî tocmai atunşi în gura podului… Cum cratiţa căzusî di sus, şî doar Culiţî era pi-aproapi, Şepoi s-a luat di el…
– Las cî ti spun io lu mătuşa Zanhira!
Când am auzât, trag răpidi di hir înapoi, îl dizleg din şireş, şealaltî jumătati era în ogradî la Zanhira, cobor şî-l ascund. Sî nu-l găsascî tata…
Şi dau sî merg spri ogradî ca şi cum nişi usturoi nu mâncasâm, nişi gura nu-nhi17 nhirosa18… Da diodatî, îl aud pi Şepoi la poartî: Ticuţî, Ticuţî, eşti acasă? Şî văd eu în aşelaşi timp, iţându-sî pe deasupra gradului de scândură, cratiţa găurită-n cur!  Acas’ sunt, zâc io, stâns19… Nu mai avem când sî mă ascund, mă văzusă deja pisti gard. Şepoi era odată şi jumătati cît gardu…  Nu ai nişti apî, sî pun o compresî. Ba da, vino matali colea, pi prispî, îi zâc io, uşurat… Dacă vorgheşti frumos cu mini, însamnî cî n-a avut timp Culiţî, sî-i zâcă di undi-i cratiţa. Pe fruntea lui către creştetul capului era un cucui sângerând, mai mari ca pumnu… Ghini c-ai scăpat cu atât, da şi-ai păţât, îl întreb io răpidi… 
– Ioti, nenoroşitu ista di bandit al Zahnirii, era în pod la grajd şi nhi-o aruncat cu o cratiţî în cap…
Iau răpidi cana, era chiar pi poliţa stâlpului di la prispî, scot apî din găleatăi – era aproapi, în chiler, îi dau şi batista mea, tocmai ştersăsîm cu ea toarta de la cratiţă să alunece mai ghini pi hir, şî-o murdărisem cu unsoari arsă, pun apă răşi pi ea şi i-o întind lui Şepoi. Da ochii mei erau la hârbu de cratiţă… Dacă se întorşeau ai nhei, imediat l-ar fi cunoscut… Mă tot chiteam cum sî fac sî i-l iau. Dovada era la el…
Cum intrasâm io în bucătărie, văzusem pe masa carafa, pe jumătati cu hin… Dimineaţa, înainti să pleşi la treabî, tata şi-a scos oleacî di hin, sî mai prindî puteri… Da, grăbindu-sî, n-a apucat sî-l termine… Şi nici nu l-a luat cu el, gândindu-să c-o să vină acasă mai răpidi, după şi terminî treaba… Da io, di uni sî bănuiesc… Credeam cî dacî-s plecaţi la luncă vin acasî aghia sara…
– Neni Şepoi, înşep eu, da nu-i mai bun oleacî di hin pus pi batistă şî pi cucui…
Di câti ori era tata pi-acasă, şi el treşea pi drum, îl mai chema pi la noi sî-l şinstească… Şi el aghia aştepta… În rest, tot drumu, merjea răpidi, dar, când ajunjea20 în dreptu nostru (era oleacî di mers, câtiva suti di metri: cât ţinea gardu’ di la ograda mari, apoi ograda nhicî, apoi casa, aflatî cu faţa spri răsărit şi cu o parti, pi lăţâmi, spri drum), gândeai că stă pi loc…
M-o dus gându…
– Păi, Ticuţî, mai ghini, adî-nhi21 oleacî în cană, mai uit di dureri! Cî işi, pi cucui, i bunî şî apa!

A aruncat apa, şi22 mai rămăsăsî în canî, o cană di tablă, di jumati, cu emailul23 roşu ca şi cratiţa găurită… şi mi-a întins-o.
Nu s-a gândit rău moş Cepoi, chitesc io în sinea mea… Da cum fac sî-i iau corpu delict?!
Intru iar în chiler (bucătăria, cea din casă) un’i era răcoari şi un’i era şî carafa cu hin şi găleata cu apî… umplu io cana şeea ochi, am văzut cî în carafî a mai rămas destul hin N-o sî cunoscî tata c-am umblat?! Iau răpidi şi-oleacî di apî şî pun pisti hinu din carafî, mai ghini aşa, cât a stat descoperit, s-a mai răsuflet, nu-i ca şel luat din butoi… şî, mergând cu grijî, cobor di pi prispă, ţinând cu mare grijă în mâna întinsă preţul salvării mele… A uitat Şepoi di cucuiul de pe fruntea pleşuvă, i-a căzut şi batista, i s-au bulbucat ochii ca la broascî şi-a întins amândouă mâinili cătră mine… Alesesem şi eu o direcţie. Cum stăte el, căutasâm ca aşel hârb di cratiţă, cu emailul încî roşu străluşitor pe torţ şi pi burtă, sî rămână în spatele lui, unde-l aşezasî, pi prispî… „Da, oari, cum sî-i abat atenţia şi sî umflu răpidi „corpu’ delict”…
Da’ n-am apucat să-i dau cana şi nici el să pună mâna pe ea… Pe deasupra portiţăi di la intrarea în ograda nhicî văd o pălărie şi după ea, urcând dinspre drum – era un podeţ acolo, o faţă aspră, mai încruntată cum nu văzusem înainte: tata.
Am îngheţat! Cana era deja pi jios şî o parti din hin pi pantalonii şî pi chişioarili meli…
Di un’i pânî atunşi nu ştiam cum să fac şi să-l studiez pe Şepoi şi reacţâile lui, dintr-o datî nu mai aveam ochi dicât pentru tata…
A dat să se încrunte, parcî sî spunî şeva, şi dintr-o datî s-a înveselit brusc… S-a întors spri Şepoi, ca şi cum io nişi nu mai eram acolo.
– Da şi faşi, bre? Şi-ai păţât la cap? Ţ-a dat şineva cu toporu?
– Ioti, dracu’ ăla mai mari al Zanhirii, varî-ta, nhi-a aruncat cu o cratiţî în cap! Era în podu’ grajdului şi râdia cu gura pânî la urechi… Cu asta a aruncat, mai adaugă el, arătând cu un ochi spre cratiţî, cu celălalt căutând spri hinu şi (ce) intrasî deja în pământu din ogradă…
A înţeles tata într-o clipitî cum stăteau lucrurile… După cum tremuram eu, îi era clar. Nu Culiţî aruncasî cratiţa, ci Ticuţî… Altfel n-ar fi scăpat cana cu hin din mînă…. Sî tot încrunta şi descrunta, căutând când la cratiţă, când la cucuiul ghebos din creştetul lui Şepoi…
– Du-ti, mă, şi adu încoaşi carafa… Mai e hin în ea?
– Mai e, zâc eu stâns… Am vrut să-i dau oleacî di hin sî punî compresî pi cucui…
– Am văzut, di aia ai umplut cana ochi!
Tata mustăcea…
Tocmai atunci intră şi mama… Venea tot de la luncă, dar pi drum n-a putut ţine pasul cu tata…
– Vă-leuuu, da şi-i aişi, înşepi şi mama cu ochii la cratiţa găurită şi la cucuiu lu’ Şepoi…
– Taşi, tu, o repede tata… Du-ti şi prindi o găinî şi adu-o încoaşi, s-o tai… Sî faşi un borş şi pentru Şepoi… Am o vorbă cu el…
S-a uitat tata la ea, i-o fi făcut şi vreun semn, a tăcut mama mâlc…
– Hai, cu mini la beşi sî mî ajuţ să scot nişti hin di şel bun…
Nu mă chemase tata în beci niciodatî. Tremuram ca varga, da m-am dus, nu era încotro… Când ne-a văzut, mama s-a făcut ca şiara…
– Da şi faşi cu băietu în beşi?!… Sî nu cumva…
– Taşi tu, ai grijî şi prindi mai răpidi găina. Doar n-oi hi mâncat io şiapa25 şiorii… Ştiu io şi fac!…
Beciul (chimniţa) era sub una din încăperile grajdului. Deasupra era un loc mai ferit unde ţineau iarna butoaiele cu varză şi murături şi chiar cele cu vin, iar jos, erau cartofi, mere pere, butoaie cu vin vechi, de doi, de trei, de cinci ani…. A coborât mai întâi tata, era o scară şubredă, apoi m-a luat pe umeri şi m-a coborât şi pe mine…
– La cum tremuri, nu mai nimereai schiţâli26 di la scarî, îmi zice …
Mama venise-n uşa cămăruţei…
– Pleacî tu, de-acolo, că nu-l bat…. Vez di găinî…. Ai uitat cî văru lu Şepoi i şăf la Bacău, la Miliţâi…
– Văleuuu!, o aud pi mama prin ogradă…. Aghia atunşi a prişeput şî ea dispri şi-i vorba…
– Câr, câr, câr! găinile…
– Îm-hî! faşi tata, clătinând din cap. Greu mai prişepi fimeia…
Şi întorcându-sî27 cătră mine:
– Şi dracu ai făcut? Cum a ajuns cratiţa în fruntea lu Şepoi! O zbangă n-ai găsât s-arunşi…
– Găsam şi-o zbangă28, da’ n-avea toartă… Am vrut sî fac un tilifon, un hir, tras din şireş di la noi, pânî în podu grajdului la Zanhira…
– Şi cratiţa?
– Păi, am băgat-o pi hir, sî-l întindî… Cî altfel nu s-audi şi vorghim la telifon! Di und’ să ştiu cî sî rupi hiru tocmai când treşi Şepoi pe drum…

S-a sprijinit tata de butoi ş-a nceput sî râdî… Nu-l mai văzusăm râzând di la Anu Nou… Tocmai atunşi s-arătă şi mama în gura beciului cu o găină cârâind în braţî…
– Da şii?! …
Nişi ea nu-l mai văzusî râzând cu-atâta poftî…
– Zî-nhi mai întâi şi faşi omu?
– Sî luptă cu hinu…
Îi spuni şî mamei şi s-o întâmplat. El crezusî că io am aruncat cratiţa în capul lu Şepoi… Înşepi şî mama sî râdî, mama deasupra pi beşi, tata jos, răzâmat di butoi… Vezi sî nu ti-audă, o sî creadî cî râdim di el… Cu cât se chinuia mama să-şi înfunde râsul, cu-atât râdea mai tari…
– Am scăpat găina!
– Nu-i nhica, îi zişi tata, liniştind-o, prindi o puicî, ne-ajunji pentru sarî29. Las cî pentru Şepoi scot oleacî di ţâghir…
După ce se trăgea vinul de pe boască – strugurii terciuiţi – mai turna tata în butoi cinci, şase găleţi cu apă, îl lăsa să se amestece cu ce mai rămăsese printre boabe şi ciorchini şi scotea apoi un vin de mâna a III-a – „ţâghiru” – ca să fie ceva pentru consumul curent… Vinul cel bun, după ce-şi termina fierberea, era tras în butoaie de stejar şi coborât la beci pentru păstrare ori pentru ceva sărbători30…
– Hai şî tu afarî… Io am terminat. Dispri aiastî treabî nu mai vorghim. Fac io şi trebi (trebuie)… Da sî-ţ bagi ghini minţâli în cap…. Când chiteşti sî faşi şeva, sî ti gândeşti di zăşi ori înainti.
001-ochii-din-umbra-sinelui
Fragmentul face parte din volumul Ochii din umbra sinelui, în pregătire la editura CODEX AUREUS. Coperta: dr Trestian Găvănescu, AFIAP

Note:

01 şireş – cireş
02 hiru’ – firul (hir – fir, aţă, sfoară)
03 ai nhii – ai mei(tata şi mama, fraţii şi surorile, toţi cei care locuiau în aceeaşi gospodărie – familia)
04 beşi – beci
05 încarşi – încarce
06 răpidi – repede
07 marjine, -a – margine, -a
08 hie (hii) – fie
09 tilifonu – telefonul
10 trebi – trebuie
11 capât – capăt
12 closătului – closetului (closăt – closet, veceu)
13 în hini – în fine
14 bucurii – bucurie
15 şiudă – ciudă
16 şi – ce
17 nu-nhi – nu-mi („mi“ trece în „nhi“, pronunţat asemănător lui „c“ din „chi“ sau „g“ din „ghi“
18 nhirosa – mirosea (nhiros – miros)
19 stâns – stins, şoptit
20 găleată – şi nu „găleatî”, cum ne-am aştepta, dacă am aplica otova regula acelui „ă“ din coada cuvintelor, înlocuit în multe cazuri drept „î“; pentru un vas cu deschiderea mai mare se spune frecvent: găleată, ciutură, doniţă, cadă… pentru un vas cu deschiderea mai mică, auzim rostindu-se: canî, carafî, sticlî, sticluţî… la fel precum se face distincţie între peşteră (cu gura mai largă) şi vizuinî (mai îngustî); şi, la fel: bortî (şi nu bortă), uliţî (şi nu uliţă); asemănător vom găsi diferenţe şi între „e“ şi „i“ final;
21 ajunjea – ajungea
22 adî-nhi – adu-mi
23 şi – ce („c“ se pronunţă „ş“)
24 emailul – emáil, emailuri, s.n. – o crustă sticloasă obţinută prin topire sau prin sinterizare, constituită de obicei din siliciu şi din bariu, aplicată pe suprafaţa unor obiecte metalice sau ceramice, cu scopul protejării lor împotriva coroziunii, pentru a le îmbunătăţi rezistenţa mecanică sau, în scop decorativ etc.; sinonime: smalţ, glazură; neologismele, curios, erau preluate de săteni în formele gramaticale şi rostite corect; sigur, erau şi excepţii de la regulă, când „transportorul” cuvântului nu-l înţelegea corect sau nu-l putea pronunţa (cum se întâmpla şi cu denumirile unor medicamente cumpărate de la farmacie)
25 şiapa şiorii – ceapa ciorii (şiapî – ceapă)
26 schiţâli – spiţele
27 întorcându-să cu faţa la deal/la vali, dar, altă situaţie(!), întorcându-sî cătră mini/cătră altcineva
28 zbangă – bucată de lemn, vreasc, numai bună de aruncat după fructele ce se încăpăţânau să rămână pe ramurile îndepărtate ale pomilor, în locuri unde nu te puteai căţăra să le culegi;
29 sarî – seară
30 fragmentele de text povestite nu prin gura copilului de atunci (Ticuţî) ci din rolul celui care-şi aminteşte isprăvile, ar putea fi aduse în forma literară; rezultatul va fi ceva mai pestriţ, dar corespunde de fapt acestui „du-te – vino“ între prezent şi trecut;

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*