Ţara fără poveşti – experiment VII –

23.02.15 by

Ţara fără poveşti  – experiment VII –

Nu mi-aş fi imaginat vreodată că o ţară poate fi cucerită cu adevărat cu ajutorul …poveştilor! Mă refer la poveştile cuceritorilor, acele poveşti care, pătrunzând încetul cu încetul în conştiinţa localnicilor, înlocuiesc treptat pe cele ale locului… Amintiri, istorie, locuri şi nume , întâmplări trăite… – poveştile de-acasă! – se sting ca şi când n-ar fi fost niciodată…

Şi poate că n-aş fi ajuns la un atare gând dacă în istoria mea personală nu s-ar fi împletit anume lanţuri de întâmplări… Nici nu ştiu cu care anume să încep… Am adunat câteva fire de poveste abia vizibile şi în oricare albie m-aş opri să sap, constat că toate duc undeva departe într-un spaţiu aproape ireal… O să încep cu una dintre ele, poate cea mai dramatică şi incredibilă poveste… Multe din personajele acestor întâmplări nu mai sunt în ceea ce numim noi (poate greşit) „lumea celor vii”: mama, tata,… moş Dalca…

Într-o vreme, pe când lucram în cercetarea medicală, la Institutul Oncologic din Bucureşti, descoperisem – în nopţile mele albe, când furat de ispita scrisului, lăsam gândurile să colinde – că a scrie literatură (cât mă pricepeam şi eu pe atunci) era o modalitate, alta, de a face cercetare… Simpla aşezare în „starea de a scrie” era un fel de „reîmprospătare” a unor situaţii petrecute demult… Uneori le trăisem ori le provocasem eu însumi, alteori deşi ele se năşteau din te miri ce cuvinte sub tocul purtat de mâna mea, nici măcar nu fusesem martorul lor… Şi totuşi se întrupau aievea în cuvinte, în ceea ce povesteam spre uimirea celor care le fuseseră martori… Ştiu că odată, eram mic, doar câţiva anişori, povestind mamei cu lux de amănunte despre o casă care ar fi fost într-o poiană de la marginea satului, către pădure, şi despre o femeie care locuia acolo … mama a leşinat… Când şi-a revenit, după ce m-a pus să descriu de două, trei ori aceleaşi amănunte – personaje, vorbe, locul unde se aflau soba şi masa, mirosuri şi culori,… – mi-a spus cu glas tremurat că totul se întâmplase aievea cu un număr de ani înainte să mă nasc eu… Eu îi relatasem întâmplările din acea zi ca şi cum eu le-aş fi trăit aievea şi nu mama… Voi reveni însă la această poveste într-un episod viitor. Până atunci, mă voi întoarce la textul care mi-a reamintit anumite întâmplări de demult…

În 2014, postasem pe omniscop.ro, prin bunăvoinţa editorului, o poveste uşor stranie, scrisă în mare parte în graiul moldovenesc cunoscut de mine de la Schitul lui Dragoş. Pentru cei care doresc să revadă versiunea postată atunci voi adăuga aici link-ul acelei pagini: http://www.omniscop.ro/o-singura-boala-un-singur-leac/ Au urmat câteva reacţii, cele mai multe primite pe mail sau pe telefon din partea unor cunoscuţi şi-apoi, deşi pe unele laturi ale ei tema nu era lipsită de interes, s-a făcut linişte… E un fenomen firesc, previzibil… Cine mai are astăzi timp de poveşti?!…

Surprizele au apărut abia în momentul când, la îndemnul unor prieteni scriitori, am încercat să revin asupra textului şi să-l trimit pentru publicare unor reviste literare cunoscute. Reacţia editorilor a fost atât de dură încât pe moment am fost descumpănit. Atacul lor, concertat, a vizat în special două direcţii: folosirea graiului moldovenesc, care, în opinia lor, ar crea confuzii şi ar ştirbi valoarea literară a textului… şi o alta: amestecul dintre realitate şi ficţiune…

Am revăzut textul cu şi mai multă atenţie, am încercat să separ zonele unde vorbele mele de acum – cele recomandate de dicţionar – sunt necesare şi altele unde eu – personaj în naraţiune – fac apel la graiul de-acasă, prin mijlociirea lui intrând într-o lume imaginară (imaginară?!…) , un spaţiu al începuturilor , sub semnul unor reînnoiri necesare…

Şi reproduc mai jos o altă versiune a textului, lăsându-i pe cititori să-şi tragă, fiecare în parte, concluziile şi să socoată fiecare „ce e rău şi ce e bine?”

Moş Dalca

– Moşule, nu mai ştiu dacă te-am mai întrebat: ce părere ai de leacul preparat din scoarţă de mesteacăn şi folosit contra cancerului, despre care scria şi Aleksandr Soljenițîn? Este adevăr sau legendă?
Întrebarea, neaşteptată, o primisem pe mail de la un prieten… Nu ştiu cum se face, însă de multe ori astfel de mesaje mă găsesc tocmai în clipa în care aceleaşi idei mă frământă şi pe mine… Poate că e nevoie să fiu şi eu în „ţara” unde trăieşte ideea respectivă şi-atunci stările şi emoţiile mele (încolţind şi întrupându-se în mici poeme – cuvinte şi imagini…) se întâlnesc pe neaşteptate cu altele, la fel ori pe-aproape, venite de cine ştie unde… În vâltoarea câte unei emoţii puternice, m-am surprins adeseori pe mine însumi în rezonanţă cu trăiri asemănătoare… mai de-aproape sau mai de departe şi cu fiinţele ce-mi erau în preajmă în acele situaţii… Aş putea însăila aici o lege: oamenii se întâlnesc când sunt „legaţi” prin trăiri asemănătoare… Extrapolând cumva, riscându-mă, suntem cu adevărat doar în momente de rezonanţă cu alţii… Iubire, poezie, vis… Şi continuând, aş putea spune că până şi un mesaj trimis şi primit pe net este tot o formă de întâlnire… nu neapărat faţă în faţă ci… gând la gând!
Leacul preparat din scoarţă de mesteacăn?! A fost deajuns o anumită disponibilitate lăuntrică şi m-am şi apucat să tastez răspunsul…
– Moşule, „de leacul preparat din scoarţă de mesteacăn” despre care scria Soljeniţîn, nu ştiu nhica (nimic)… Da’ înhi aduc ghini aminti că prin 1986 – 1987, regretatul meu prieten K (pictorul, cred că l-ai cunoscut) făcuse o mândreţe de cancer de prostată… Nu mai ştiu cum s-a întâmplat, veniseră tocmai atunci şi părinţii pe la mine şi i-am spus mamei…
„Las cî îţ aduc io şeva pentru el!…” m-a liniştit ea…
Şi… după vreo două, trei săptămâni, vine mama cu un sac, plin cu plante uscate, scoarţă de copaci, inclusiv de mesteacăn… Citez coaja de mesteacăn pentru că din tot ce se afla în sac era singura pe care o puteam recunoaşte…. Mi-a spus cum să le hierb (fierb) până rămânea o hiertură de consistenţa uleiului nerafinat şi cum să bea acea hiertură… Mama, cum ştii, vorbea în graiul de-acasă, cu acele cuvinte aproape cântate, sugerând legături subtile cu locurile şi cu vieţuitoarele din jur… Mi-am şi notat, atunci, pe undeva, acea reţetă, aşa cum mi-o dictase mama… Mai ştiu doar că acele cuvinte, puse unele sub altele, aduceau a descântec vechi de când e lumea şi pământul… Pe urmă, mama s-a întors acasă şi eu m-am dus cu sacul la K. Şi-am fiert, la el în atelier, buruienile… A rămas în ceaun o hierturî maronie, câţiva litri… Şi-a pus-o în sticle şi sticluţe şi, în fiecare zi, nu mai ştiu acum regula, bea din acel lichid… Odată venise chiar la doctorul U (maestrul meu într-ale cercetării), cred că se cunoşteau de pe la Interne (!!!)  şi când l-a văzut ce bea, a luat şi el o gură zdravănă dintr-o sticlă… Maestrul meu a fost cam mirat când a aflat cine era „producătorul”, însă n-a făcut alte comentarii… Peste vreo două sau trei luni, când a venit K. la control, au rămas cu toţii – şi el şi medicii de la Oncologie – crăcănaţi… Nu mai avea nici o tumoră! Ştiau toţi cum stau lucrurile când e vorba despre un cancer de prostată… Peste ani, după ce a paralizat mama, am căutat reţeta… Am răscolit toate lucrurile din casă câteva luni şi n-am mai găsit acele însemnări…
Urgent, a venit, în dulce grai moldovenesc, şi răspunsul la mesajul trimis de mine. Amândoi „locuiam” în ţara aceluiaşi gând…
– Numa pentru că ai pierdut aşa tezaur, dă-ţ un pumn în ochi dimineaţa din partea me! Am un pretin care-o ajiuns legumî la chimioterachii… Ari el un canşer di prostatî… şi doctorii di az n-au şi sî-i facî… Nu ti mai înţăleg…
la-fantana
*

I-am răspuns şi io cu şi nhi-o trecut prin cap în aşel moment, fără să fabulez pe marjinea aduşerilor aminti…
– Dispri leacu lu mama n-am apucat sî-ţ zâc tot; abia după şi ţ-am scris mai divremi au mai răsărit de prin cotloani o grămadî di peripeţii… Ştii cum e: nişi o faptî nu rămâni fărî platî…
– Hai, varsî!… a răspuns el, scurt şi hâit, di parcî am hi fost pi chat…
– Prietenul K nu a fost singurul… Mai făcusî un coleg de-al nhieu, după vreun an, tot un canşer di prostatî… Leacul pentru K fusâsî adus şî preparat iarna, prin februarie… Prin varî, era prin august, ţân minti, tocmai vroiam sî plec în conşediu, pi şelălalt coleg l-a trimis la mini un doctor di la Oncologie…  I-am scris lu’ mama răpidi sî-nhi mai trimită un sac cu buruieni şî coajî di pi copaşi… Da şi crez? O vinit mama la mini… Cî-i musai sî-l vadî pi om… „Da di şi?!…” am întrebat-o… „Păi, altfel di un sî ştiu şi-i trebi?…” „Păi, ţ-am scris, are tot canşer (scrisorili i li şitea tata!…)” Şi-acuma, ţân-ti ghini, cî vini bomba… Îmi zâşi mama (îi scrisăsâm că pi aşel coleg al nhieu îl chema, să zâşim, Zăbuc (pentru a respecta confidenţialitatea actului medical)… (Odatî, după şi a scăpat şî el, mă chemasî sî mă duc la ii, la Interni! Şî i-am zâs cî mă duc, da’ numa dacî-m dă grad di jeneral… Nhi-o zâs cî asta nu poati, cî-i leji… Şî iacî aşa am rămas di căruţî)… Da sî mă-ntorc la şi nhi-a zâs mama (crede-mă, rămăsăsâm cu gura căscată): „Păi, K n-avea canşer şî nishi Zăbuc al tău n-ari canşer…” „Da shi ari?!” am întrebat-o io, nhirându-mă… „K. avea K şi Zăbuc – Zăbuc…” „Cum vini asta, mamî?” O făşeam şî io pi prostu, da’ deja înşepusâm sî bănuiesc dispri şi-i vorba… Toatî zâua îi auzam pi la institut pi doctori: „Nu exâstî boli, ci bolnavi!” Daaa, pun-ti cu mama…
„Eiii, măi băieti… Tu n-ai mai prins vrăjâtorii din Schit, doar pi Ghiţî Manea… Cî i-or rădicat pi toţ… Erai nhic când vinea duba Securităţî în fiicari noapti şî mai lua pi câti unu… Şî când îţ spuneam cum merg pi apî şi cum vini – nivăzut di şeilalţ – lupu alb – zâşeai cî-s scorneli… Ţâni minti, nişi un om nu ari numa canşer sau gălghinari (gălbenare – icter) sau ducî-sî-pi-pustii (cred că asta din urmî era epilepsia!)… Sunt o grămadî di boli, aşa zâc doctorii…” „Şî di fapt, i una sângurî? … K s-a îmbolnvăvit de K – boala lui?!…” „Iar fuji înainti… şî nu vez bureţî!… „ Bănuieşti di uni hinea vorba asta… M-am întors, şi sî fac?! „Ghini, mamî, tac.” „Sî nu taşi. Ascultî.” Pi atunşi, vorba asta „Sî nu taşi. Ascultî.” n-am înţăles-o. „Boala lui K nu era a lu K”, înşepi mama… „Cî înainti de-a ajunji în K, a fost pi-aproapi… Aşa cum dau târcoali lupchii la o stânî… Poati era în casî, poati la vreo fimeie, pi undi o hi umblat… Io nu puteam sî văd şi-i în om, da’ am văzut şi era în casî la ii…” „Da cân’ ai văzut matali şi era la ii în casî?!” „La botez, cân am fost la ii!…” K şi nevasta lui fuseră naşi la botez…
L-am sunat pi Zăbuc şî am mers cu mama la ei acasî, într-o vizitî… Locuiau pi aproapi di noi, el şi cu mamă-sa (nu era însurat)… Tată-său fujisî odatî cu Pacepa, atunşi nhi-a spus… La ii în casî am văzt cî aveau pe păreti, în loc de icoanî, un portret al lui Şeauşescu… Io, m-am nhirat, da mama nici vorbî… „Ioti, mamî!…” „Şî şhi?!…”
Am tăcut… Ii erau în bucătărie, pregăteu o gustari, mama sî uita la nişti desăni făcuti pi păreţi… O păduri, copaşi, mult, mult verdi… Nhii nu-nhi plăşeu… Aş hi luat-o bucuros la fugî. Înhi erau draji covoarili de-acasî, cu trandahiri, ţăsuţi di mama şî di mini, o ajutam când eram nhic… şi hiindcă o ajutam şi io, înhi plăşeau şi mai mult… „Vai şi frumoasî sânt! Vai şi frumoasî!…” nu mai contenea mama… „Da şini le-a făcut?!…” „Eu!, zâşi Zăbuc, turnând cafeaua în ceşcuţî di porţălan chinezăsc. Sî lunhinasî la faţî di parcî răsărisî soarili în sufrajeria lor. „Da cu şhi fel di vopsăli?” continuî mama sî-l ischiteascî… „Unele pe bază de crom şi de cobalt”, îi răspundi Zăbuc, în cel mai curat limbaj profesional. Era chimist ca şi mine, fusăsâm coleji la facultati, numai că, în ultimu an, când ne alesăsăm fiecari şi-i plăşea, el trecusî la Chimie organicî…
Am stat, am vorghit, a mai întrebat mama într-o doarî cum a pregătit vopsălili… Înainti sî plecăm, i-a spus cî o sî cauti ea un leac şi o să i-l trimitî prin mini…
A mai trecut vreo lunî, poati mai mult… Mă întorsăsâm deja din conşediu. Şî vini mama la noi şî-nhi dă şi o cutiuţî di tablî, cum erau alea pentru bumboani… „Şi-i aişi?!…” „Iacî nişti prafuri pentru Zăbuc… Sî înşerşi… Au un gust rău, da’ le-am amestecat cu nhieri di la alghini sălbatişi!…”
Am desfăcut cutia şî m-am uitat în ea: era o pastă verde cu irizaţii de albastru cu un miros ciudat… Avea consistenţa amestecurilor de polen cu miere…
“Cum o hi adunat mama nhieri di la alghini sălbatişi?! Io n-aş hi în stari sî scot nhieri nişi din stupu din grădinî…”, îmi spusăsâm io în gând. „Ba poţi, mamî”, o adud zâcând. Iar fac ochii mari. „Da’, cum…?!” Obrajî lui mama sî roşăsc, di parcî ar hi fost înaintea cuptorului cu focul aprins… A schimbat răpidi vorba… „Sî ia câti o linguriţî, dimineaţa, pi inima goalî, din şăpti în şăpti zâli… Şî după şe-a luat, o zî sî nu mânânşi nhica, sî nu be nişi apî…
N-am mai scos carnetu sî mai notez din şi era făcut amestecu… N-avea nici un rost… Dacî mai apărea vreun caz, iar ar fi venit sî vadî omu… Îmi spusăsî şeva di nişti săruri di cobalt, crom, seleniu… Făcusîm ochii ca di broscoi… Tocmai sî lucra în şerşetare la folosirea în tratamentu canşerului a unor combinaţâi di seleniu… N-am mai întrebat de uni (de unde) ştia ea de seleniu şi uni-l găsîsî… Mă mai desteptasâm şî io olecuţî… „Băi, mamî, îi zâc, daaa pentru canşeru tatii n-ai găsât nhica?!…” A-nşeput mama sî oftezî… „Da’ câti n-am înşercat… M-am dus şi la Grochi (acum satul şi-a schimbat numele din Grochi în Dumbrava, cred ii cî sunî mai frumos!), mai trăieşti un bătrân, îl ascunsâsî mătuşa Zanhira, vară (verişoară) cu tată-tu, într-un zâd, în beşi (beci, pivniţă) la conac… Ca sî nu-l ridişi… Pi urmî, au arestat-o pi ia. A doua oarî. A vinit într-o noapti, baba Mărculeasa, era oarbî, ea nu pleca di la colibî cu anii. Ştii doar cî ea te-a scăpat atunşi când aveai capul cât baniţa… Di la Bacău, di la spital, m-a trimis cu tini acasî, ca să nu mori acolo… A vinit Mărculeasa, m-a chipăit vro juma di şeas, zâşea ca sî hii sâgurî câ-s io!, da’ am înţăles, ea vroia sî hie sâgurî cî n-o spun la Miliţie şi-o făcut… Şi-abia după vre-un şeas mi-a spus undi-i ascuns moşu… Vreo trii ani m-am dus io acolo în ficari zî; mă duşeam sî iau apî di la şişmea (cişmea) di la Zanhira din ogradî, acolo era apa mai bunî, puneam cratiţa cu mâncari în găleatî, şi la întoarşiri o aduşeam pi şea dusî cu o zî înainti, goalî…” „Şî nu sî nhirau veşinii cî nu iei apî di la fântâna din drum, di la Titi?” „Am avut grijî… Mai se îneca în fântânî câte-o mâţî, odatî căzusî acolo şi-o hulpe (vulpe)… Şi-au trecut câţiva ani până au curăţat-o… Mai era bazinu de la Zanhira, da trebuia sî trec prin ogradî pi la Nicu, veşinu di pisti drum… Şî cum mă şertasăm cu el, nu mai puteam să trec prin ograda lui…” „Şî ce ţ-a zâs Dalca?” (Un alt Dalca, rudî cu el şî cu noi !!! aveam să-l găsăsc la Valea Ra, către Grădiştea de Munte. Am stat la el de mai multe ori!)
Mi-am amintit dintr-o dată, ca într-un his, că, mai fusăsăm cu mama la el… La el, acel moş Dalca de atunşi… Doamne, câti-am trăit!…
„Vorbî mari, aşa şeva nu mai auzâsâm nişi io… «Tu, Ileanî, boala lu barbatu-tău i datî din casî… Da nu-i casa voastrî, nu-i nişi Schitu (adicî «nu-i nişi Satul», am tradus io, mai târzâu)… Casa asta (î)i Ţara…»” Şî, într-un fel, aşa şî era. Boala tatii pornisî di la aşel securist di la închisoarea din Adjud, cari l-a bătut şi la ars pi faţî cu o ţâgarî aprinsî… «Cum nu sî lecuieşti comunismu aşa nişi boala lu bărbatu-tu… Şî mai e şeva, mi-a mai zâs moşu: boala aiasta îi di parti fimeiască (era celebra clasificare populară a cancerelor în „di parti bărbătească“ – adicî benign – şî „di parti fimeiască“ – adicî „malign“). Şî dacî-l iei di la el sî mutî la băiet! Boala rămâni în casî, da’ toţ câţ îs într-o casî sunt Unu!…»”
Nu i-a mai trebuit mamii alşeva… Şî nişi nhie… Io i-am dat cutiuţa şeia lui Zăbuc şî când a terminat amestecul din ea s-a dus la control… Puţân a mai lipsât sî nu mă ia pi sus şei din institut… O ţâneau una şă bunî cî io aş hi găsât aşea formulî… Aşa a crezut şi colegu nheu di facultati. Vreun an şî mai ghini mă tot chemau sî dau declaraţii… Pânî la urmă, i-am trimis la Robaia, la badea Codin, şel cu Necuratu în podu casii… Tocmai aflasâm di la K cî ar hi murit… El pictasî acolo o bisăricî. Nu mai ştiu dacî şei cari mă anchetau cu sârg or hi ajiuns pânî la el, dar nhie, şel puţân o vremi, nhi-au dat paşi (pace)…
*

Doamne, şi numi!… Când trăia la Schit, n-am ştiut di el. Cum sî spuni, „eram oleacî di nemuri”… Bătrânu’ Dalca era văr cu bunicu după mamî… Casa lui, mai digrabî colibî dicât casă, era undeva într-o poianî din păduri… Înhi aduc aminti ca prin his… Eram nhic, doi, trii, poati vreo patru ani… Merjeam cu mama şî cu tata după zbârşioji. Nu sî făşeau pisti tot, doar în anumi locuri. Şî trebuia sî li ştii. Pi vremea zbârşiojilor, pădurea era di basm. Toată verdi, verdili aşela crud, cum înhi plăşea nhii. Cântau păsări, cucu, pupăza, turturica, ciripeau vrăbii, se auzea până departe ciocănitu ciocănitorilor. Şi tata ştia di diparti: „I-auz, s-a dus iar şiocănitoarea la ştejarul şel bătrân di la moş Dalca… Nu numai că ştia în şi copac bati, cî era fag ori frasân ori stejar, da ştia şi cari îi… Şi pădurea era întinsî pisti culmi de deal şi văi… Aveai nevoi di două, trii zâli s-ajunji di la o marjini la alta… Stejar, fag, pi alocuri mesteacăn, plop, frasin, işi, colu şî câti un brăduţ… Şi-apoi, prin poieni, pi undi mai di mult avusî boierii casî, pruni, cireşi, mai ales din şei cu şiresî amarî, meri şi peri, hiţî di hie (viţă de vie)… işi şî colu mai era chiar şî câti un nuc… Ce nuci sî făşeu!… Şî toamna, când mai merjeam sî adunăm, ni luam la întreşiri cu veveriţâli… Adunau şî eli, adunam şî noi… Ca în grădina raiului… Ciudat… Ţin minte copaci, poteci prin pădure… locuri anume. Da pi moş Dalca …aghia şi-l mai ţân minti… Înhi răsari în faţa ochilor, ca o vedenie, coliba lui… Avea în loc di prispî o jumătati di trunchi di stejar. Despicase moşu pe din două un stejar şi o bucată, cu partea dreaptă deasupra şi cu rotundu băgat în pământ, îi era prispă. Din şealaltă jumătate tăiase vreo trei bucăţ, pi cari li avea în colibî, două lângî un păreti şi una lângî altu… Cum intrai, vedeai pi peretili din şelălalt capăt al colibei o sobă, plină mereu cu oale care forfoteau… parcă toate mirosurile pădurii se adunaseră acolo, plutind ca nişte duhuri pe de-asupra oalelor de lut… Di câti ori merjeam la el, îl auzam pi tata nhinunându-sî: „Moş Dalcî, din undi ai luat, bre, aşa trunchi di stejar?!… Ci la matali pi prispă pot merji cu căruţa şî nu scapî nişi o roatî pi-o parti sau pi alta…” Curios lucru, nişi tata şi nişi mama nu zâşeau nhic di lupul şel alb cari stătia pi prispî, lângî uşî, aşa cum văzusem eu prin cărţî vechi, di la călugăru din vechiu Schit, cî erau prin Ejipt, sfincşii. Pânî într-o zi… Oprindu-ni noi acolo şi aşezându-ni pi prispî, întind io mâna spri lup, şi-l mângâi: „Cuţu, cuţu, zâc io, tu eşti cuminti! Şel mai cuminti căţăl din câţ am văzut io…” Şî căţălu îşi întinde capul şi-mi linge obrazul… „Da’ cui zâşi tu, cuţu?!…”, sari tata, schimbându-sî la faţî. Noroc cî l-a auzât moşu… „Dă-i paşi, măi, Neculai. Nu ti spărie… Băietu tău vedi şi nu văd alţ oamini… El o sî ducî mai diparti tot şi au adunat bătrânii…” Tata a pălit! Mama şi-a revenit oleacî mai răpidi… Auzâsî di la bunicu (tatăl ei), moşul di la poalili pădurii, di lupul şel alb… Ea, asta aveam să aflu mai târzâu, îl vedea… Da’ nu îndrăznea sî zâcî şeva… Şei din jur, şei obişnuiţ, ar fi crezut cî ari minţâli rătăşiti… „Dă-i paşi băietului, Neculai,” îi zâşi şi mama… „(Î)i aişi… Dacî băietu l-a atins aista-i semn bun…” S-a dus mama şi-a luat di pi masă, o bucată di mămăligî, s-a întors lângă prispă, cu faţa spre mine şi spre tata… căruia i se ridicase părul pe cap ca ţepii de arişi… „Uiti, ca sî ti convinji!…” Şi a îndreptat palma întinsă cu bucata şeia di mămăligî, galbenî ca soarili, către lup… Şi, sub ochii lui tata, care nu vedea lupu’, mămăliga a dispărut… L-am văzut pe tata făcându-ş cruşi… N-a pucat s-o termine şi-a leşinat… L-a descântat moşu’, l-a apăsat pi la tâmpli cu şeva închis la culoari, un fel de pastă cu miros înţepător… S-a ridicat şi-a făcut ochii mari… „Mai e aişi?!..” a întrebat el… Lupul aflat între mine şi tata s-a întins să-i lingă mâna… Nu-l vedea, însă a simţit gestul câinelui… „Multe sunt care nu se văd, ci numa se simt…”, a adăugat moş Dalca. Şi spusele lui erau cumva fluide, descântec profund, cu miros de pădure şi de pâmânt şi de flori… Şi din ele, din acele cuvinte (sau din moşu’) s-a pornit în jurul nostru o adiere, apoi un cântec mai puternic, preluat ca un fel de ecou, de stejarii din jur, întinzându-se curând în toată pădurea…
Moş Dalca a adus o cofă din care ne-a turnat o zămucî în nişte căni de lut, luati dintr-un prepeleac… „Luaţ şi prindeţ puteri… E sevî di mesteacân. Sî adunî înainti sî de frunzâli…” Mama şi tata abia dacî au gustat din e; pi urmî nhi-au dat nhii şi porţia lor… Di şi beam, aş mai hi băut… Iar lu’ moş Dalca îi creştea inima… Avea o barbă mare şi albă, cum am şî eu acum…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*