SURPRIZELE DIN SERTARUL LUI GHEORGHE BĂLĂCEANU

05.03.15 by

În anul 2013 Academia Suedeză atribuia premiul Nobel, pentru literatură, mult râvnita distincţie, doamnei Alice Munro din Canada pentru volumul de proză scurtă: Too Much Hapiness. Surpriză de proporţii şi o undă de bucurie pentru cei care abordează cu plăcere acest gen. După mai bine de un secol, iată, Prinţul o redescoperă pe Cenuşăreasa literaturii. Desigur doamna Munro este o prozatoare foarte cunoscută dar şi recunoscută pe plan mondial mai ales pentru faptul că-şi cizelează cu acribie textele şi respectă spusele lui Borges (un alt titan al genului) referitoare la faptul că nu ai nevoie de cinci sute de pagini pentru a spune o poveste care redată prin viu grai ţi-ar lua doar câteva minute. Desigur cei care au apreciat la superlativ opera doamnei Munro au ţinut cont şi de talentul cu care ea reuşeşte că confere unei nuvele densitatea unui roman, una din condiţiile de bază ale unei proze scurte de mare calitate. Discuţiile în jurul acestei teme au relevat şi faptul că deşi din străvechime (putem socoti basmul una din formele acestui gen) proza scurtă este pe locul întâi în preferinţele culturale ale oamenilor, că în scurt timp de la apariţie s-a îngemănat cu poezia dând naştere unor poeme nemuritoare precum Mahabharata, Ramayana, ori, ceva mai târziu: Iliada, Odiseea sau Eneida. Desigur cârcotaşii ar putea spune că aceste creaţii nu sunt în nici un caz proză însă, dacă ne uităm cu atenţie, dinamica acţiunii, versificată desigur, corespunde acelei densităţi specifice prozei scurte. Dar pentru a nu intra în conflict cu iubitorii genului liric, voi aduce în discuţie operele altor creatori, opere fundamentale ale spiritualităţii acestei lumi, precum cele ale lui Boccaccio, Chaucer, ceva mai târziu Cehov, ori acelaşi Borges despre care am mai vorbit. Şi încă mulţi, mulţi alţii, poate la fel de valoroşi dar, din varii pricini, mai puţin cunoscuţi.
În contextul literaturii autohtone am convingerea că ne putem lăuda cu creatori care ar putea sta cu fruntea sus alături de cele mai mari nume din domeniu chiar dacă ar fi să ne referim la începuturile literaturii culte în spaţiul de limbă română precum Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, ori Ion Ghica, iar mai târziu la acei care dau conceptul de clasicism: Ion Luca Caragiale, Odobescu, Mateiu Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu şi alţii, foarte mulţi, pe care nu-i pot enumera din lipsă de spaţiu dar şi datorită vastei mele ignoranţe. Iar în contemporaneitate ne putem mândri cu nume precum Mircea Eliade, Marin Preda, Fănuş Neagu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Bănulescu, Radu Cosaşu sau Cornel Udrea. Şi pentru că tot l-am amintit pe Cornel Udrea cel care a adus un nou suflu în umorul românesc încă din anii ’70 nu putem trece cu vederea faptul că literatura umoristică este indestructibil legată de proza scurtă, uneori extrem de scurtă precum microsioanele regretatului Vasile Băran. Iar în acest domeniu, al prozei umoristice, putem spune că în spaţiul de limbă română evoluează nume mari, mult mai cunoscute în lume decât creatori din alte domenii şi mă refer aici la umoriştii evrei, primul dintre aceştia fiind Dorel Schor.
În asemenea condiţii apare firească întrebarea de ce editurile autohtone sunt atât de timide când vine vorba de publicarea volumelor de proză scurtă, de ce nu există, sau poate nu ştiu eu, festivaluri literare consacrate genului şi, mai ales, de ce se consideră că proza scurtă nu este apreciată de cititori. Nu ştiu care sunt criteriile celor care fac asemenea aprecieri dar cred cu toată convingerea că fără o şcoală performantă de proză scurtă vom aştepta mult şi bine apariţia, atât de dorită de noi toţi, a romanului de mare succes. Mai ales că formele de manifestare ale prozei scurte sunt tentante pentru orice creator, el putând alege, funcţie de mesaj sau aptitudine, între schiţă, nuvelă, povestire, moment, aforism, eseu, pamflet şi altele. Lăsând, fără regrete, dreptul de primogenitură, mitului, basmului sau legendei.
Cam aceste gânduri m-au împresurat după citirea volumului: Din sertarul cu amintiri scris de Gheorghe Bălăceanu şi publicat de editura PIM-Iaşi în anul 2012. Cartea cuprinde un număr de „întâmplări şi personaje mai mult sau mai puţin adevărate, în care posibilele asemănări cu situaţii sau persoane reale nu sunt deloc întâmplătoare”. Am citat din cuvântul înainte al autorului pentru că aduce cititorului nu numai limpezirea subgenului abordat, respectiv: povestiri, ci şi acea notă ironică pe care o vom regăsi pe tot parcursul lecturii. O ironie fină, tonică şi, aşa cred, absolut necesară atât farmecului textelor cât şi mesajului uneori caustic, dar bine temperat, la adresa sfintelor noastre păcate, cele atât de trainice de-a lungul timpurilor. Nu trebuie să ne mire acest procedeu la Gheorghe Bălăceanu. El este un epigramist cunoscut şi de multe ori premiat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale şi nici nu se află la prima încercare de scriere în alt registru decât cel al poemului ironic, respectiv al epigramei.
Am putea spune chiar că actualul volum este o scriere de maturitate creativă dacă luăm în seamă celelalte cărți:Viața-i complicat de simplă (proză 2012), Nu râdeţi că-i chiar aşa ( proză scurtă umoristică 2011), Privind înapoi fără mânie (proză 2010) Umor pe strada lui Păstorel (epigrame 2010), Pilule contra devierilor de caracter (poezie, epigrame, 2009) Fragmente de suflet pentru suflet (artă 2005) Pagini de artă naivă ieşeană (2003) Să ne cunoaştem artiştii în viaţă (proză scurtă 2002) Descifrând limbajul inimii (proză 2000).
Cartea de faţă însă abordează, aşa cum am spus, cu un zâmbet de multe ori amar, diferite experienţe de viaţă, fără îndoială dintre acele prin care am cam trecut cu toţii însă profesiunea autorului (doctor în psihologie) dă acea subtilitate foarte necesară naraţiunii, devoalând în cuvinte puţine, uneori doar prin sugestia unui gest, ori a unei atitudini, dedesubturile caracteriale ale personajelor care evoluează în text. De la copiii din rural care imită toate relele apucături ale celor „mari” până la „uimirile” făţarnice ale acestora din urmă exprimate cam astfel: cum de este posibil ca un copil să fie atât de natural integrat fără să fie nevoie de vreun efort special în acest sens. Dialogurile din carte evită, lucru chiar de admirat, livrescul şi se pliază pe categorii de personaje de la profesorul universitar până la mătuşa Mica dintr-un cartier rezidenţial, ori de la Dorin Bobîrnă, un pictor cu talente speciale în ale învârtelilor, talente care-l favorizează numai pe el, punându-i în dificultate pe toţi ceilalţi, până la un imaginar avocat care pledează cauza perdantă a unui student.
Pare foarte cunoscut, nu-i aşa?! Numai că, lecturând, veţi descoperi, dragi cititori, şi alte dedesubturi ale unor asemenea caractere.
Vom mai întâlni şi proză (Mărguţa) care beneficiază din plin de talentul de epigramist al autorului cel care, cu o singură frază, în final, schimbă întreaga construcţie epică, dându-i haz şi savoare. Dar, ca în orice scriere care se doreşte cu adevărat ironică, autorul nu se menajează ci, vorbind la persoana întâi, îşi prezintă tot felul de planuri măreţe (autoironic închipuite) cam aşa cum vedem că fac unii dintre aleşii noştri, în secvenţele televizate de umor involuntar.
În concluzie, după lectură, constaţi că ai parcurs texte care te-au binedispus, dar care au un sâmbure neliniştitor, un ceva al lor absolut specific şi la care chiar merită să te mai gândeşti, cel puţin din când în când. Nu vei mai zâmbi ci îţi vei face o cruce mare gândind că, iată, aşa cum se spune, mare este grădina…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*