Suflet de copil într-o lume pe dos (Fragment de roman)

07.02.12 by

În seara de Paşti, în sala de mese a restaurantului, fusese invitată o formaţie de muzică. Nu a atras cine ştie ce atenţia cuiva. Turiştii au servit, ca de obicei, masa şi au plecat. Tabitha şi-a terminat prima treaba. Doar Katy şi mami a avut, până la sfârşitul programului, nişte cheflii pe scaunele de lângă bar. Au tot turnat în ei băutură până ce unul, aşa cum era îmbrăcat, a sărit în piscină. După el, şi ceilalţi. Un fel de a se trezi din beţie  şi a lua-o, într-o altă tavernă, de la cap. După ce totul s-a închis, am plecat împreună spre camere. Înainte de a-mi lua rămas bun de la mami, am îmbrăţişat-o pe Katy. Ea părea mai obosită şi mai tristă  decât toate.

– Dacă ai să vorbeşti cu Lajos, să-i spui că îi mulţumesc. La toamnă, când am să ştiu să scriu, într-o scrisoare, am să o fac şi eu, dar acum…după cum vezi nu am cum!

– Nu avea grijă, o să-i zic! În plus, am să adaug şi faptul că eşti o dulcică.

– Katy, draga mea, las-o că şi-o ia în cap şi ai să vezi că nu mai ai trai cu ea!

– Vipera! – zicea mamaie.

– Nici chiar aşa!

– Se mai supăra ea, bunica, dar când îi spuneam că am să plec la mami, cât ai clipi, se însenina. Să te văd ce ai să faci tu?

– Bine, bine, vino să te pup şi gata! Că ne apucă aci, în pragul casei, dimineaţa!

Am intrat cu Tabitha în camera noastră. Ne-am dezbrăcat. Înainte de a ne culca, ea m-a dus în baie şi m-am spălat. În timp ce ne pieptănam şi eu, şi ea, înainte de a intra sub cearceaf, prin peretele ce ne despărţea, am auzit un ţipăt. Katy urla ca din gură de şarpe.

–         Doamne, nu mă părăsi, nu mă lăsa!

–         Ce e? – am întrebat-o pe Tabitha.

Ne-am repezit în camera alăturată. Acolo, Katy se zbătea şi îşi smulgea părul din cap.

– Ce s-a întâmplat?

– Cică, Lajos, astăzi după masă, în ziua de Paşti, s-ar fi spânzurat!- mi-a răspuns Maria aproape sugrumată.

– Doamne, copilul meu!

– Mami, sună tu, te rog, la ea acasă, poate nu e aşa. – am încercat să curm durerea şi am luat-o pe Katy iar în braţe.

– Nu, lasă-mă! Vreau să mor şi eu lângă băiatul meu!

– Katy, te rog!

– Nuu! Viaţa mea, gata, punct! N-am de ce să mai trăiesc!

– Mami, sună, te rog! – am revenit eu cu lacrimi în ochi.

Maria a ieşit din cameră şi a sunat în România. I-a răspuns Erika, mama lui Katy. Vorbea prost româneşte şi abia s-au putut înţelege. Oricum, din schimbul de cuvinte, am înţeles şi eu câte ceva. Bunica lui Lajos îi era alături într-un spital.

– N-a murit!- am strigat eu către Katy. Lajos e doar bolnav. Are să se facă bine şi am să mă duc la el, acolo, în Ardeal.

Tabitha privea uimită. Nu înţelesese nici prea bine, nici de unde şi din ce motiv, tot ce se întâmpla. Fiecare vorbeam, uneori, fără să ne dăm seama, în limba sa. Doar durerea se percepea, indiferent de modalitatea noastră de a ne exprima. Strigătul meu a oprit-o pe Katy din plâns.  A alergat spre Maria şi i-a smuls telefonul. După câteva minute, a revenit.

– Of, Doamne! Bine că l-a văzut cineva şi… Acum, e în spital. Poate scapă! Medicii sunt însă rezervaţi. Am să plec la el neapărat!  Acum chiar, dacă ar fi un avion! – s-a agitat ea.

– Mda! Este cu totul altceva! Mergem, vorbim cu şefii, apoi te duci la el, în România. Am să lucrez eu şi în locul tău.

Maria şi Katy au alergat spre recepţie. Au vorbit cu administratorul staţiunii. Cu greu, în cele din urmă, cei din conducere au înţeles situaţia. Katy a telefonat apoi la o agenţie de voiaj. Singurul avion care zbura spre ţară, era un Tarom, cursă charter, pentru turiştii români cărora li se terminase deja vacanţa. Pleca în ziua următoare, înainte de prânz. Mai avea încă locuri.

–         Mami, mă laşi să  plec şi eu la bunica? Te rog!

–         Bine, dar…

–    Tu nu ai să poţi să mergi şi… Crede-mă, mi-e dor de ea! Apoi, la toamnă, şcoala! Iar eu cu greaca…

–   Of, Doamne, încotro? Sara, spune şi tu, ce am să mă fac?

***

Toată noaptea, nu am atins geană pe geană. M-am pregătit de drum. Mami mi-a aranjat aproape toate hăinuţele într-un troler în care aş fi încăput şi eu de voie. Alături lui, un altul mai mic, în care a mai îndesat încălţămintea şi ce mai rămăsese pe dinafară. A sunat-o apoi pe mamaie şi a rugat-o să mă aştepte în gara din Craiova, la unul din trenurile cu care urma să ajungem. Până spre dimineaţă, Katy a tot sunat la spitalul în care era Lajos şi a vorbit când cu Erika, când cu medicii. Starea lui de sănătate părea să fie sub control.

În ziua următoare, am însoţit-o, ca de obicei, pe Tabitha, în sala de mese. Mi-a adus micul dejun cu lacrimi în ochi. Le-am simţit, fără să vreau, gustul şi am început şi eu să plâng.  La un moment dat, suspinam atât de tare încât am speriat-o şi pe ea, şi pe câţiva turiştii de la mesele din jur.

M-am ridicat ruşinată de pe scaun şi am fugit la Maria. Tunisianca a venit după mine.

– Ce e cu tine?

– Nu plec fără tine şi fără ea!

– Sara, puiul meu, rămâi cu mami şi cu Tabitha! …Şi o să mergem, la sfârşitul sezonului, când nu mai vin turişti, la bunica! Apoi cu şcoala ne mai gândim! Până la toamnă, poate înveţi, cât de cât, greaca.

– Nu! Acum!

– Acum, ce?

– Să mergem toate alături de Katy la copilul ei. …Şi după aceea, la mamaie.

– Ştii bine că nu se poate! Acolo, nu avem din ce trăi. Vrei să fii la şcoală de râsul celorlalţi copii? Să nu ai hăinuţe, cărţi, caiete, chiar şi jucării?

O vreme, toate trei am tăcut. Un fel de vuiet se scurgea prin mine, din ceruri spre pământ. Simţeam cum mă despică în două şi îmi venea să ţip. Totuşi, un timp am tăcut, apoi le-am zis:

– … Bine! Dar să  o iei şi pe ea şi să veniţi la mine!

O idee mai târziu, le-am îmbrăţişat pe amândouă şi am urcat împreună cu Katy, în autocarul care ne-a dus la aeroport, la Heraklion. Şi mami şi Tabitha au rămas acolo în vârful dealului, plângând. O vreme, am mai lăcrimat şi eu, apoi iar am tăcut. Suspinam din când în când, aruncată parcă din lume. După ce am urcat în avion, nu m-a mai interesat nici cerul, nici de unde am plecat, nici unde o să ajung. Am privit poate pentru prima dată undeva în mine şi am adormit.

                                                         ***

Aproape de Bucureşti, Katy m-a trezit. Simţeam în suflet un imens gol. Parcă nu mai aveam nimic, nici lume şi nici loc. Pentru un timp, atunci, înainte de a-mi simţi iar picioarele cum calcă pe pământ, nici timpul parcă nu mai avea timp. După aterizare, încet, încet, însă fragmentar, mi-am revenit. Am recunoscut zona din care plecasem cu aproape un an în urmă.  În ea, eu o ştearsă amintire.

Când încă mai aşteptam bagajele, Katy a sunat-o iarăşi pe mama sa. De acolo, din spital, nicio veste care să o liniştească. A oftat.

–         Ne trebuie un căruţ pentru bagaje!

Nu am stat prea mult pe gânduri. Am şi găsit unul, nu foarte departe de banda rulantă, pe care îşi făcuseră apariţia primele geamantane. L-am luat.

–         Hei, scumpo, păi se poate?… Era al meu.

–    Da?!  – m-am mirat în timp ce l-am privit în ochi. – Scuzaţi-mă, dar îmi trebuie să car un troler cât toate zilele, iar eu sunt mică şi nu pot.

–         Înţeleg, dar mama ta?…

–         Acum e la muncă, la un bar, în Pelagia…

–         Unde?

–         În Creta, în Grecia…

– Şi tu, singură?!    Nu cred! Nu te-a aşteptat nimeni?

– Nu! O să vină mamaie la Craiova…

– Hai, că-i bună! Lumea de acum, complet nebună!

– Domnule, o fi, dar în niciun caz, mami!

– Mde! Ce ştii tu?! În fine, o să mă descurc. Ia-l! Căruciorul e al tău!

– Thank you sir! – am făcut eu pe deşteapta.

Domnul acela m-a privit din nou, apoi s-a făcut, printre oameni, curând, de nevăzut. În ochii săi, am  simţit ceva ciudat M-a privit de parcă mă ştia de undeva. Am tot căutat cu privirea în stânga, în dreapta, însă nimic. În cele din urmă, ceva mai târziu, într-un taxi, m-am liniştit. În Gara de Nord, am zăbovit aproape două ore. Katy mi-a cumpărat ceva de mâncare, o sticlă de suc şi ne-am aşezat pe o bancă. Aşteptam trenul. Când eu ciuguleam ca o vrăbiuţă din ce îmi luase, ea a reuşit  să îl audă pentru prima dată pe Lajos. I-a spus că este în România şi a izbucnit în plâns. I-am luat telefonul.

–         Lajos, sunt Sara! Să ştii că m-am întors. Într-o zi, am să vin la tine, promit…

Nu am auzit decât un fel de şoaptă din care nu am desluşit mai nimic. I-am spus însă mamei lui că e totul bine.

– Of, să dea Dumnezeu! Vrei să vii cu mine? Te iau! …Şi te duc la mamaie, mai târziu. Cu siguranţă, Lajos s-ar bucura. Hai, chiar te rog! De unde ştii, poate chiar tu îi poţi fi salvarea?

– Da, dar nu ştie mami!

– O sun eu!

Intenţia mea a devenit o cale întoarsă  în primul rând, pentru bunica. Maria mi-a dat voie să-l văd mai întâi pe Lajos.  Când ne-am urcat în tren, ceva mă frământa mai mult ca atunci când plecasem din Grecia.

– Dacă până ajungem acolo, el moare? Ce-am să mă fac?  Cum am să-l pot vedea?  Toată viaţa aş avea în minte, în cap, un spânzurat. Of, Doamne, nu! – mi-am zis în şoaptă, apoi m-am pierdut cu privirea pe fereastră. Dincolo de geam, câmpul într-un început de primăvară, şi el în acea zi oarecum suspendat.

***

Priveam în gol şi suportan, cu stoicism, trăncănitul trenului. Nu aveam nici cea mai vagă idee cam cât de lung avea să fie drumul până la Carei sau Satu Mare. În compartimentul în care călătoream, eram doar noi.

– Pune căpşorul aici şi întinde-te pe canapea! – m-a îndemnat cu vocea stinsă ea.

– Deocamdată nu! Îmi era totuşi dor să admir câmpia. În Grecia, oriunde ai fi privit în jur, dealuri, bolovani, iar spre larg,  numai apă, marea. Uneori, aveam sentimentul că doar ce am ieşit din ea. Alteori, aveam impresia că valurile mă chemau ca să mă ducă undeva, iar acolo sirenele şi depărtarea. Katy, cum ar fi să vii pe lume peşte?

– De unde ai vrea să ştiu?!

– Fâţ, fâţ acolo, o chestie aproape nevăzută. Şi totuşi, ceva viu. Ce mult e până ajungi să fii mare! M-am tot uitat la sânişorii ăştia ai mei şi nimic!  Stau chitic! Îmi vine uneori să-i pedepsesc. Să-i fac într-un fel să crească, iar ei nimic!

– Sara, draga mea, eşti încă un copil!

– Nimic de zis, dar când vrea viaţa, mami sau nu mai ştiu care, musai să o rabd ca un om mare.

– Nu, nimeni nu-şi propune aşa ceva. Viaţa, în general… Ce să-i facem? Are întâietate. Doar ea ce are, oarecum, birul de la fiecare. O face zilnic şi nici că întreabă. De exemplu: ,, azi ai să dai?’’.

– Şi dacă nu şi nici că vrei?

– Aiurea… Eşti la mâna ei. Oricum te îngenunchează!

– Mi-a zis mie moş Gheorghe odată, că pentru tot ce ni se întâmplă, am fi vinovaţi doar noi. ,,Uite, vezi, acum greşesc!’’- s-a spovedit el – ,,Paharul  cu ţuică turnat pe gât adineauri, ar fi trebuit să îmi ajungă. Să mă fi oprit, dar lăcomia din mine, nu şi nu! Mai pune unul! Şi de aici, blestemul! Ba mă cert cu Ioana, ba…’’

– Avea şi el dreptate, săracul! Numai că pe lângă noi, vinovaţi, ce-i drept, mai stau când unul, când altul. Apoi statul… Toţi te ciugulesc. Rabzi că  tot nu ai de ales, însă când se reped cu ghearele să-ţi sfâşie până şi sufletul, fie îţi pierzi cumpătul şi sfâşii peste tot şi tu, fie te tot duci, până ce nici măcar tu pe tine nu te mai auzi. Mă rog, îţi pierzi de urmă…

– Mă cam sperii! Unde? Sau doar aşa cam cum sunt ţiganii aceia cu cortul, care vin şi pleacă, de aici, colo, nu?

– …Şi de amărâţii ăia,… vai de mama lor! Mizeria în care trăiesc le permite totuşi un soi de libertate acolo, în  ei, pe care, sincer, n-o înţeleg. Nouă, celorlalţi, nu! Nu putem fi liberi, jegoşi, înfometaţi sau zdrenţuroşi. Nu mai vorbesc de faptul că ei, fără a şti să scrie, se strecoară, cum necum, prin lume. Noi, cu siguranţă, nu. Sunt sigură de faptul că alta le-ar fi însă soarta dacă şi ei ar fi  frecventat măcar până spre cincisprezece ani, şcoala. Una peste alta, oricare am fi, nu putem trăi fără să ştim că noi, ca omeni în lume,  sunt noi!

– Mda! Şi atunci, cum e mai bine să suferi aşa, deştept şi şcolit, sau de-aiurea, ca proasta. Cum era pe la mine, prin sat, una, Şuta!

– Nu ar trebui să o facă nimeni, însă aici, în lume, pe pământ, ni s-a dat crucea. Cu siguranţă, o duci. Poţi să fii oricine ai fi. Poate nici nu e rău… Cine ştie?! Dacă într-o zi, o să ai nevoie de ea chiar tu? Apare un hău, ca cel de-l am, acum, în faţă, eu. Iar crucea culcată e, din câte văd, singura punte ce m-ar putea ţine să-l trec. Grea, ce-i drept! Dar şi mai grea când  te chinui pentru păduchii sociali, căpuşari sau mai ştiu eu cine?

***

O vreme, m-am hotărât să tac. Katy a făcut la fel. În compartiment, se mai auzea doar zgomotul roţilor de tren. Perdeaua de la fereastră unduia asemenea liniştii unui val. Inima în pieptu-mi, un fel de tic-tac, tic-tac! Sunt sigură, o auzeam. Starea lui Lajos mă îngrijora cu fiecare pas pe care-l făceam. Pe buzele mele, veşnicul în lume, ,,Doamne, ce am să mă fac?! O clipă, m-am gândit la mami. Am prins-o între gene, într-un strop de lacrimă.  Ca pe un ecran, mare cât bolta cerului, o vedeam în spatele unui bar, agăţată cu el cu tot, undeva, în univers, şi coborâtă, de însuşi Dumnezeu, în mijlocul lumii. Un fel de prinţesă a ei împărţea muritorilor câte un pahar cu apă pentru vremurile de-apoi.

– Whisky nu le mai dai? – am întrebat-o aievea, şoptit.

– Nu! Prea multă sămânţă de ceartă pe pământ! În plus,  drumul spre rai abia acum s-a deschis.  Problema e că nu pentru oricine şi nici oricum!

– Aaa, da! Abia acum înţeleg de ce toţi boşii, bancherii cu teancuri de arginţi, stau cuminţi, înşiraţi pe un singur rând.

– Mde! Cam târziu! A venit vremea să dea şi ei tot şapte piei. …Dacă nu ceva mai mult. Oricum, toate odată! Apa din pahar, de ploaie, bineînţeles.  Doar ei cred într-un fel de anestezic.  De aceea jupuitul, ce să-i faci, o să-l cam simtă. Bătrânul bun, ce-i drept, dar supărat, le-a aminitit că au furat ca chiorii şi nu au ţinut cont că va fi prea târziu când vor vedea că, furând, de fapt s-au tot furat.

– Şi cu minciuna?

– I-a prins. Pentru asta, le-a cerut cel puţin câte una, două piei în plus. În ceasul al doisprezecelea, au fost iertaţi,  la mii şi mii de rugăminţi, doar cei mici, copiii. Ai ceva de zis?

– Pai, mamii, tu ştii, şi eu m-am cam ţinut de şotii… Uneori, cum să îţi spun?.. În ,,Înger, îngeraşul meu’’, am tăcut şi n-am spus că am mai şi minţit… Acum, îmi pare rău, mai bine i-aş fi spus, nu?

– Da!

– Şi o să-mi ia pielea?

– Deocamdată nu! Eşti, cum odată parcă ţi-am mai spus…

– Îngeraşul tău?

– Da! Ai însă grijă cum te porţi şi cum spui de astăzi înainte, ,,Înger, îngeraşul meu’’!

***

– Aşa am  să fac, promit! – am oftat ca trezită din vis. – Katy, vreau la wc-eu!

– Da, puiul meu! E  undeva aici, lângă noi, la capătul vagonului! Vrei să te însoţesc?

– Nu! O să mă descurc eu!

Am ieşit pe culoar. Acolo, aproape nimeni. Doar spre celălalt capăt al său, al culoarului, la prima vedere, acelaşi  om pe care îl văzusem la aeroport. Mi-a trezit curiozitatea şi m-am îndreptat spre  el. Domnul m-a privit încruntat.

–         Iar tu?  Şmeihero, m-ai păcălit?! Ştiam eu, cu mami!

–         Nu! Mi-am propus să nu mai spun prostii.

–         E, lasă, nu te scuza… Şi acum, de exemplu?…

–         La… toaletă!

–         Bine! Mai vorbim când ai să revii.

Câteva minute mai târziu, m-am şi întors. Bărbatul nu plecase de pe hol. Era însă la câţiva paşi, un pic mai jos, spre compartimentul meu. M-a oprit.

–         Gata! Te-ai spălat şi pe mâini?

–         Da! Păi altfel cum?!

–         O cuminţică! În ce compartiment călătoreşti?

–         Acolo, mai în faţă, la doar câţiva paşi…

–         Pot să te conduc?

–         Cum vreţi, dar…

Am plecat eu înainte, iar domnul după mine. Din loc în loc, la fiecare uşă din vagon, am tras cu coada ochiului în spatele meu.

–    Aici?! – M-a întrebat el când m-am oprit.

–         Da.

–         Şi doamna?

–         Katy… O cunoştinţă şi a mea şi a…

–   Aaa, păi vezi, m-ai cam dus cu preşul… M-am gândit eu… O prinţesă, de una singură, nu avea cum! Mami?

–  V-am spus doar… Mai ţineţi minte?

– Da, da! …Şi cum te cheamă?

– Sara.

– And mother?

– Mary! Sună bine, ce ziceţi?

– Nimic! – a încercat el să mă ameţească – …Adică, ia stai tu un pic… Ascultă-mă,  pun pariu că te ştiu. Te cunosc.  Cu siguranţă ochişorii ăştia ai tăi, i-am mai văzut.

– Îi am de la bunica… – m-am prins şi eu în joc.

– Mama ta, Maria, e din Seculeşti. O ştiam acum în altă parte…

– Nu, v-am păcălit. Este, cum v-am spus, în Grecia.

– Şi totuşi, cu ceva timp în urmă, bătea câmpii mai prin nord,  prin Anglia.

– Vă înşelaţi! Mami munceşte. N-a umblat nicicând de-aiurea.

– Stai, nu te supăra! Doamne, ce viespiuţă! Întreagă ea!… Altceva am vrut să spun… Între noi, e o mare legătură.

– Domnule, sunt mică, obosită…

– Te rog, numai o clipă!

– Nu!- am răspuns şi am intrat.

– Află că eu sunt tatăl tău… – l-am auzit până să intru.

– Un drac bălţat! Sfinte, ăsta e nebun! Hodoronc-tronc, mă duc la closet şi găsesc pe unul care, nici una, nici alta, e cel ce m-a făcut!

***

– Gata, draga mea? M-a întrebat Katy.

– Da! – i-am răspuns în timp ce m-am aşezat în braţele sale. De acolo, am tras cu coada ochiului pe sub perdea spre domnul de dincolo de ea. – Bă, găgăuţă, păi ce ştii tu? Mami e o finuţă! Ehe, ai sta şi-n limbă! – mi-am zis în gând, apoi am întrebat-o pe Katy dacă o să mai mergem mult.

– Din păcate, da! Ziua asta toată şi… Poate pe la miezul nopţii o să ajungem.

– Ne ducem întâi la spital. Dacă Lajos este bine, vreau să-l iei cu tine. Te rog! Acasă, e şi pentru el altceva. Apoi, cum să-ţi zic, peste două, trei zile, poate ajungem şi la  mine. Îţi dai seama că m-aşteaptă, pusă ca pe ghimpi, bunica?

– Da, sufleţel! Totul e să fie cum spui! Că, după aceea, sunt în stare să vă iau şi pe tine, şi pe el în braţe şi să cutreier lumea, mergând chiar şi în genunchi.

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*